16 iul. 2008

Istoria Gay, Oare ne tragem cu adevarat din Traian si Decebal?

Spatiul romanesc predomina istoric de represiunea gay. Astfel, culturile popoarelor care au invadat spatiul dacic, fiind culturi nedezvoltate nu reusesc sa ofere o corectitudine politica rezultata prin educatie. Acceptarea pe deplin a gay-lor in spatiul dacic are loc odata cu transformarea Daciei in Provincie Romana si astfel avand parte de o dezvoltare atat economica cat si sociala si culturala. Despre imparatul Traian un isoric pe nume Dio Cassius spune: ,,Ştiu, bineînţeles, că era devotat băieţilor şi vinului, dar dacă ar fi făcut vreodată ceva josnic ar fi fost criticat; în realitate el a băut cât a vrut însă a rămas sobru, şi în relaţiile lui cu băieţii nu a făcut rău nimănui." ( Istoria romana, 68.7.4) Ulterior, Evul Mediu duce in regres social si spatiul romanesc iar crestinizarea de catre sfantul Andrei si pozitionarea pe granita religiilor (scutul anti-musulman) amplifica bigotismul. Exista dovezi ale pedepsirii dure a actelor gay desi doar in cazul saracimii, boierimea bucurandu-se de toate privilegiile sexuale.Totusi, exemple ale gay-lor din perioada respectiva pot fi regasite in cartea lui Dan Horia Mazilu, ,,Voievodul, dincolo de sala tronului” in care se vorbeste despre orientatile diferite de majoritate ale lui:Vlad Tepes (se relateaza ca impreuna cu fratele sau Radu, Vlad Tepes a fost violat la Adrianopole la curtea sultanului Murat al 2-lea ca pedeapsa pentru nesupunerea fata de imperiu provocandu-i acestuia traume si ajungandu-se sa fie acuzat de Biserica de ,,spurcata sodomie” pentru ca viola la randul sau prizonierii otomani), Radu cel Frumos (,,cel Frumos” fiind o porecla rezultata din trasaturile si comportamentul efeminat al domnului), Iliasi Rares (care s-ar fi convertit la islamism pentru a beneficia de favoruri sexuale), Mihnea Turcitul (presupus amant al lui Chinan-Pasa), Alexandru Iliasi (care ar fi apelat la serviciile prostituatilor, cel mai cunoscut fiind un gay grec Batistel Veveli). Codul Penal promulgat de Alexandru Ioan Cuza (1864), inspirat din sistemul francez nu stipuleaza nicio pedeapsa pentru actele gay. Un alt Cod Penal, aplicat in Transilvania aminteste doar de violul gay: ,,Articolul 242: Constituie crimă de acte impudice nefireşti, care se pedepseşte cu recluziunea până la cinci ani, când asemenea acte se săvârşesc între bărbaţi, prin violenţă sau ameninţări, iar dacă crima a pricinuit moartea părţii vătămate, cu temniţă grea pe viaţă."Despre Codul Penal revizuit dupa 1918, juristul Vasile Dongoloz spune (in ,,Articol despre Pederastie", Curierul Judiciar, nr. 6, 9 februarie 1930, Bucureşti): "Codul nostru penal actual a urmat sistemul Codului francez, adică actele sexuale contra naturii sunt din punct de vedere penal sancţionate în aceleaşi situaţiuni când devin pedepsibile şi relaţiile sexuale obisnuite. Aşadar, numai atunci când se constată ca atare că actele au fost săvârşite cu violenţă (art. 263 CP) sau în aşa chip încât s-a adus un ultragiu public contra pudoarei (art. 262 CP), ele vor cădea sub rigorile legii penale."Incriminarea gay-lor apare abia odată cu Codul lui Carol al II-lea din 1937 (art. 431):„alin. 1: Actele de inversiune sexuală săvârşite între bărbaţi sau între femei, dacă provoacă scandal public, constituiesc delictul de inversiune sexuală şi se pedepsesc cu închisoare corecţională de la 6 luni la 2 ani.alin. 2: Dacă actul s-a săvârşit asupra unei persoane mai mici de 18 ani, pedeapsa este închisoare corecţională de la 1 la 3 ani.alin. 3: Aceeaşi pedeapsă prevăzută la alineatul precedent se aplică şi în cazul când actul s-a săvârşit asupra unei persoane mai mici de 14 ani chiar dacă nu s-a produs scandal public.“ In perioada comunista legea homofoba este nu doar pastrata dar si inasprita, Codului Penal promulgat in 1957 disparandu-i conditionarea ,,scandalului public” astfel incat orice relatie gay fiind incriminata. In 1968, Marea Adunare Nationala elaboreaza o versiune complet revizuita a Codului Penal iar actele sexuale intre persoane de acelasi sex sunt considerate infractiuni contra persoanei si pedepsite prin articolul 200 ,,relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex se pedepsesc cu închisoare de la unu la cinci ani" Despre gay acelei perioade si abuzurile comise in inchisorile nu se vorbeste mai deloc dar putinele amintiri facute publice sunt cumplite (vezi ,,Fenomenul Pitesti” de Virgil Ierunca sau ,,Homofobia” de Marius Balan). Abia in anul 2001, la presiunea ONG-urilor sustinute de Uniunea Europeana, in Romania este abrogat articolul din Codul Penal care incrimina gay, cum mult mai taziu decat alte tari (Bulgaria 1951, Ungaria si Cehoslovacia 1961, Anglia 1967 sau tari ca Japonia sau China unde nu a existat niciodata o astfel de lege).In 27 iunie 2006 a fost votata in Parlament legea antidiscriminare dar Romania ramane una din tarile cu nivelul cel mai crescut de discriminare din Europa iar imaginile transmise pe posturile occidentale cu ultrasi aruncand cu pietre la Gay Fest-ul din 2007 stau ca marturie a modului in care suntem inca tratati. Nici în greacă, nici în latină, limbile întemeietoare ale civilizaţiei europene moderne, nu există un cuvînt care să însemne "gay" sau "homosexualitate". Există, în schimb, o droaie de cuvinte pentru a-l desemna, întotdeauna în chip insultător, pe partenerul pasiv într-o relaţie (sexuală, mai rar afectivă) cu un partener de acelaşi sex. Condamnarea sistematică a pasivităţii este trăsătura definitorie a sexualităţi(lor) greco-romane. In mentalitatea greco-romană, oamenii nu se împart în funcţie de sexul partenerului (sexual ori afectiv), ci în funcţie de poziţia lor (activă ori pasivă) în cadrul relaţiei. Diferenţa aceasta, esenţial diferită de împărţirile moderne în gay şi heterosexuali (plus, eventual, bisexuali) e strîns legată de structura societăţii antice, dominată de bărbaţi, care aveau dreptul "natural" şi de la care se aştepta să domine (sexual, social şi intelectual) categoriile "inferioare": pe cei inferiori social, minorii, femeile, sclavii de ambele sexe. Alegerea între un partener de sex masculin şi unul feminin era la îndemîna oricărui bărbat liber, în limitele legii ce condamna adulterul (sexul cu nevasta altuia) şi violul (sexul fără consimţămîntul partenerului de condiţie liberă, fie el femeie ori bărbat). Alegerea aceasta era o chestiune de gust, nu de opţiune existenţială, ea nefiind definitivă (decît în anumite cazuri, privite de autorii antici ca nişte ciudăţenii), nici exclusivă. Condiţia "normală" a bărbatului în Antichitate (şi nu numai) era "bisexualitatea". Cea mai eficientă metodă de a păta reputaţia unui bărbat (cap de familie) era afirmaţia publică (ori insinuarea zvonului) că respectivul a fost pasiv într-o relaţie cu un individ de acelaşi sex ori de sex opus (i.e. s-a lăsat penetrat într-o relaţie cu un alt bărbat; a satisfăcut oral o femeie, devenind instrumentul pasiv al plăcerii acesteia) ori că nevasta-l ţine sub papuc. Orice inversare a raportului dintre sexul fizic al individului (masculin), poziţia sa socială (dominantă) şi rolul său sexual (activ) era privită ca o abatere "contra naturii" şi sancţionată de lege ori de morala publică. Cel mai des atestat tip de relaţie între indivizi de acelaşi sex (nu şi unicul!) în sursele ajunse pînă la noi presupune un partener activ mai vîrstnic şi unul pasiv nevîrstnic, cele două roluri (şi numele lor: erastes "iubitor" şi eromenos "iubit") nefiind interşanjabile. Spre deosebire de bărbaţii de azi, autorii antici (aproape toţi bărbaţi) n-au scris decît ocazional despre ceea ce numim azi "lesbianism". Nefiind un pericol pentru poziţia socială dominantă a bărbaţilor, activităţile gay ale femeilor nu prezentau nici un interes. Onoarea îndoielnică de a fi introdus în lumea greco-romană şi în civilizaţia europeană modernă condamnarea egală a ambilor parteneri ai unei relaţii gay, indiferent de rolul lor, îi aparţine creştinismului, care a importat-o din moralitatea iudaică. Condamnarea explicită, rostită prima oară în contextul prostituţiei sacre practicate în Orientul Apropiat (Lev. 20,13; v. şi Lev. 18,22) a pătruns în cultura creştină pe două căi: prin traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta) şi prin cuvintele învăţatului iudeu Saul din Tars (aka Sf. Ap. Pavel) din 1Cor. 6,9-12, care-i exclud dintre moştenitorii împărăţiei lui Dumnezeu (între alţii) pe "malahieni şi sodomiţi", cum arhaic şi inexact glăsuieşte traducerea românească. În fapt, textul original extinde condamnarea partenerului pasiv (gr. malakoi "cei moi, efeminaţii") şi la cel activ, pentru care (fapt grăitor!) Apostolul e silit să inventeze un cuvînt grecesc, care va face carieră (gr. arsenokoitai, lit. "cei ce se culcă cu bărbaţi"). In ciuda a ceea ce pretind azi reprezentanţii Bisericii şi unii activişti gay, tradiţia patristică nu a supus unei condamnări sistematice relaţiile erotice per se, individualizîndu-i pe "gay" ca ţinte ale prigoanei. Moralitatea creştină definită de Părinţii Bisericii în primele secole d.Hr. a condamnat orice fel de activitate sexuală ce nu avea ca scop procreaţia şi, mai grav, era însoţită de plăcere. Lucrul este lesne explicabil dacă ne gîndim că majoritatea Părinţilor erau bărbaţi, membri ai elitei sociale şi practicanţi ai unui ascetism devenit, în Antichitatea tîrzie, semnul de recunoaştere a individului superior, a adevăratului "filosof". Asocierea dintre povestea Sodomei şi relaţiile gay în tradiţia Bisericii este relativ tîrzie, în primele veacuri creştine exegeţii patristici văzînd în "sodomiţi" un simbol al neomeniei, nu al delictului sexual. Chiar în Evul Mediu, cînd se elaborează o tradiţie teologică coerentă privind sodomia, termenul nu denumeşte exclusiv relaţiile gay, ci orice tip de activitate sexuală neaprobată de Biserică . Primul exemplu limpede de influenţă a învăţăturii creştine asupra legilor laice privind relaţiile gay este legislaţia lui Iustinian, Nov. 77 (538 d.Hr.) şi 141 (559 d.Hr.), care, spre deosebire de legile emise anterior de împăraţii romani creştini, condamnă ambii parteneri, indiferent de rolul lor. Pentru prima oară, un sistem legislativ (european) face din "bărbaţii care se desfrînează cu bărbaţi" ţapi ispăşitori, asociind existenţa lor cu pedepsele trimise de Dumnezeu asupra statului (cutremure, ciumă). Ironia istoriei: primii condamnaţi după noua lege sînt doi episcopi... Tradiţia inaugurată de Iustinian e întreruptă abia în 1791, cînd codul penal francez a dezincriminat relaţiile între indivizi de acelaşi sex. Intr-o scrisoare din 6 mai 1868, Károly Mária Kertbeny inventează un nume (adj. Homosexualisten) ce reflectă o nouă împărţire a fiinţelor umane, radical diferită de cea premodernă, avînd drept criteriu sexul partenerului. "Gay" se va naşte, din pana aceluiaşi autor, abia în 1880. Cu el ar trebui să înceapă istoria "gay-lor".
Trimiteți un comentariu