25 mar. 2009

FELUL IN CARE PARTENERUL ISI ARATA DRAGOSTEA

Este o problema mai veche, de cand lumea:
Noi gay mai feminini simtim nevoia de intimitate, si sa ne simtim iubiti pentru a avea sex, iar barbatii gay trebuie sa aiba sex pentru a simti acele sentimente de iubire si intimitate. Multi barbati gay au ceva abilitati de comunicare dar prea putin, iar pentru ei sexul este o forma puternica de exprimare a emotiilor.
Tine minte asta data viitoare cand el vrea sa faca sex de impacare inainte de a va fi impacat de fapt – pentru el, sexul este o oferta de pace si un dar de dragoste, toate intr-un pachet frumos sexual. Partenerul tau nu are un detector de defecte Da, noi gay suntem obsedati de felul in care aratam, si de multe ori ne temem ca o sa observe ceva inestetic la noi, ceva de genul: sunt cam gras, nu ma-m pensat, nu-mi sta freza cum trebe. Ei bine, iubitul tau nu are un detector de defecte. In timpul excitatiei sexuale barbatii experimenteaza un asemenea cocktail de hormoni, ca sunt prinsi total in el. Cu alte cuvinte, e prea coplesit de bucurie si senzatiile de placere pentru a-ti observa “defectele”. Lasa la o parte rusinea si inhibitiile si in curand te vei simti la fel de bine in pat ca si el.
Dragostea intr-un pat confortabil este supraestimat Din punctul lui de vedere sexul se poate intampla oricand, oriunde, oricum. Si daca nu ai un pat la dispozitie? Nici o problema. Sexul in bucatarie, in cabina de proba, in masina, in cort, pe plaja, in padure, in tren, sau in toaleta clubului, etc. poate fi la fel, sau chiar mai placut decat sexul in pat.

9 mar. 2009

In atentia dumneavoastra

Intalnirea de grup, Cluj-Napoca In fiecare vinere ora 17:00 Subiecte propuse pentru dezbateri: -vizionarea unui fim de scurt metraj -discutii legate de problematica LGBT din Cluj-Napoca -propuneri de programe pe viitor Aceste discutii nu sunt obligatorii, insa poate sa starneasca un interes fata de cei presenti la aceasta intalnire. Intalnire care are ca scop, imbunatatirea socializarii in randul comunitatii LGBT.
Group Meeting, Cluj-Napoca Every Friday at 17:00 Topics proposed for discussion: -watching a short fim metreage -Discussion of LGBT issues in Cluj-Napoca -proposals for future programs These discussions are not binding, but can starneasca interest from the date thereof presenti. Meeting aimed at improving socializarii among the LGBT community. Va rugam sa va anuntati prezenta la tel 0745293975 sau coordonator.cluj@yahoo.com SECS str: Sextil Puscariu, nr. 10, ap. 15

8 mar. 2009

TRISTETE

TRISTETE"... avem arta, pentru ca realitatea să nu ne ucidă... "NIETZSCHEIată o aluzie de unde poate demara capitolul cel mai dureros al existentei umane - de aici începe tristetea mea. A ta. A noastră. A celor care refuză să vorbească cu gura altora, a celor ce nu lasă pe altii să gândească în locul lor. A celor care reactionează vehement în momentul în care destinul lor este condus de altii. Acei altii, fără de glas, fără de fată, fără de ratiune, fără de suflet.De ce tristete? Pentru că atunci când încep să contabilizez nimicurile obligatorii pe care trebuie să le fac într-o zi - stupidul ceremonial pentru întretinerea celui care nu este de fapt, dar trebuie să pară în fata celorlalti - încep să simt în nări aerul grotelor, se declansează reactii primordiale de revoltă împotriva lucrurilor impuse, se trezesc instinctele ancestrale de apărare a celui care sunt în realitate!De fapt, situatia este mult mai complicată, si mult mai tristă! După o contabilizare superficială si sumară a evenimentelor si oamenilor care mi-au marcat - deloc superficial, deloc sumar - viata, tocmai aceste situatii, tocmai aceste spirite mă urmăresc mereu, reamintindu-mi de cele întâmplate, reamintindu-mi că sunt acelasi si totusi altul. Când încerc să-mi fac inventarele subconstientului, realizez - desi neg metafizic! - că merg pe acelasi drum foarte vechi, nu de mine bătătorit, si mă tem - aproape înnecându-mă în plăcerea sadică a recunoasterii suferintei generale de faptul că el mă va duce în acelasi punct al tristetii. Nedefinit, dar omniprezent în orice secundă de respir. Nenumit, dar organic integrat în ceea ce sunt, dar, de fapt, nu sunt. De ce? Pentru că nimic esential nu s-a schimbat în mine si în raporturile mele cu mine însumi; dar totul este modificat în non-mine si în raporturile mele cu lumea, cu non-lumea mea.Sigur, am multe (mult prea multe) zile când mă chinui să văd lumea din "ordinea", prin "normele", traversând "impunerile", colcăind "normalitatea" si zăcând cuminte în banca ei... a lumii ordonate, normate, impuse, normale. Să mă port ca si lumea ordonată, normată, impusă si normală. Să ignor propriile-mi norme, idei, valori, credinte, principii. Să trec peste resentimentele legate de încălcarea propriilor mele sisteme de valori. Desigur, reusesc acest lucru - ce mai contează pretul acestei pluri-dublări... E trist, dar, când mă întâlnesc, când îl revăd, când îl redescopâr pe cel pierdut - p e m i n e - cel-ce-nu-poate-fi-si-nici-nu-doreste-să-fie-vreodată-schimbat - mă apucă adevărata tristete : o greată cumplită, o stare de lehamite, o senzatie de repugnare, un sentiment de repulsie. Nu fată de ei - cei ordonati, normati, normali, ci fată de cel care a putut să renunte la valorile si idealurile, dezideratele si principiile sale - acelasi m i n e! Închis în tăcerea patetică a tristetii celorlalti. Respirată prin propria-mi tristete...Acest fel de viata, mintită că ar fi trăită, nu-mi dă nici o satisfactie. Îmi par un biet animal ce trebuie să se rezume la a satisface "normele", "impunerile", "normalitatea" celorlalti. Poate pentru că, si, mai ales din cauza acestui neîmpăcat conflict între cei doi ego, am dese momente când psihicul meu îsi impune o îngustare, o stationare, o exasperantă învârtire în gol. Si, pentru a mă descătusa de ego-ul ce nu este deloc caracteristic mie, pentru a distruge cercul ce uneste cele doua eu-ri - e drept, în ultimul timp, tot mai rar! - am actiuni obsesiv-agresive. Am azvârlit prin fereastra vietii mele amintiri dureroase (dar acceptate anterior ca fiind parte din background-ul meu), am spart în tăcerea urletului vocea de cristal a tristetii copilului pur din mine, am aruncat căldura umană ce stăpânea naivitatea omului din mine peste icebergul individului care se dorea a fi eu.Însă, am avut grijă ca durerea să nu se răsfrângă asupra nimănui. Să nu lovesc pe nimeni. Decât pe mine însumi. Nu doar până la limita suportabilitătii durerii fizice! Ci, dincolo, mult mai încolo, dincolo până si de granitele violului asupra propriului psihic. Deseori, depăsind si această de neconceput traversabilă barieră a durerii transformată în non-durere. În glacialitate. În eternă iarnă. Înconjurată de primăveri nenăscute. Mici durere. Nici lacrimă. Nici tristete. Poate doar melancolia toamnei netrăite. A lacrimii îmbătrânite. A zâmbetului stins de pe fata copilului ce s-a lăsat sedus de adevărata în-singurare, in-sistere...Stiu, par infantilisme, dar nu mă pot abtine.Si, daca am pornit de la Nietzsche, tot în acele momente când simt că legătura cu lumea se întrerupe, când realizez că am pierdut zestrea mea - propriul ego - când simt că tristetea devine insuportabilă, durere ce nu o pot cataloga si descrie mai bine decât definind-o drept durere a sufletului, recurg la refularea ultimă : scrisul. Straniu. Bolnav. Destins. Normal. Trist. Din păcate, scrisul nu face decât să amâne, să prelungească starea retrăirii solitudinii, a izolării, a tristetii, a incapacitătii celorlalti de a întelege faptul că "viata e un neverending story plin de zgomote si furie".Stiu, din nou voi fi acuzat de ridiculitate, de excentritate, de non-conformism. Stiu, realizez cât de copilăresti pot fi catalogate asemenea emanatii. Dar, nimeni, absolut nimeni, nu va putea percepe că as fi dispus să fac orice, să renunt la orice, numai să mi se permită, să mi se îngăduie să lepăd haina tristetii devenită scut, si să fiu, doar atât - e u î n s u m i.Am scris, m-am aplecat - fără să fiu un caz suicidal! - mult asupra fenomenului sinuciderii, si acum, mă întreb - prin prisma propriilor experiente legate de existenta terestră - care este scara de valori atunci când ne relationăm la tristete: viata biologică sau cea spirituală? Cine învinge, înăbusă, anihilează existentă tristetii ; biologicul sau spiritualul?Desigur, voi înclina asupra sferelor spirituale. Dar, cum să explici, cum să încerci să arăti omului "normat", "normal", că succesiunea unor cosmaruri cu lei care te sfâsie, sau câini uriasi care te tintuiesc pentru a-ti smulge coastele nu reprezintă motive de angoase. Ori temeri. Ori tristete. Mult mai constructiv ar fi ca, dacă oamenii ar fi dispusi unei abordări constructive, să accepte ideea dorintei unui nou cosmar, mult mai interesant, care, în timp, ar deveni un apanaj al normalui. Să le insufli dorinta de a avea un vis în care ei, cei "normali" si "normali" să viseze răpirea lor de către extraterestri. De ce? Pentru ca, măcar în vis, să scap de "normele" si "normalitatea" celorlalti, si, să văd, să trăiesc, să ating o altă tristete, civilizată, superioară, în care fiecare individ să fie îndreptătit să-si stabilească limitele normelor si normalitătii sale, limitele propriei stări de tristete.Dar, imediat, ca într-un cor din tragediile antice grecesti, mi se insuflă - prin "normarea" si "normalitatea" celorlalti - stupida idee conform căreia, "dezvoltarea (mă întreb care?) unui individ este determinată de dezvoltarea celorlalti". Oare, si tristetea suportă, în opinia lor, acelasi tratament?Însă, cum lumea ("normată", "normală") nu citeste prea mult, mă simt obligat să adaug că, un singur grăunte de nisip, ajuns într-un anumit punct, la o anumita dată, poate bulversa si împiedica mecanismele cele mai atent gândite. Dar, ce ne facem când, în loc de grăuntele de nisip, se iveste a c e a unică, universală tristete?Iată ce astept eu, mă încăpătânez să cred că va apare acea tristete, care mă/(ne) va împiedica să continuăm această coborâre înspre incultură, aculturatie si submediocritate... Pentru că m-am săturat să renunt, să îmi reneg valorile, să-mi imhib personalitatea, să mă infantilizez cu bună-stiintă, să-mi reduc vocabularul la două sute de cuvinte, să mă vâr în pământ în loc să zbor, să-mi fie rusine în anumite medii de a-mi etala aripile, să-mi anihilez puterile creatoare doar de dragul convenientei, să mă reneg pe mine însumi, să-mi reneg propria tristete... Acest articol este scris de catre domnul Ady Vantiu.