15 nov. 2009

ADERENTA LA TRATAMENT

Una dintre cele mai mari probleme pe care le întâmpină pacientul pe parcursul procesului de adaptare, de ajustare la boală este aderenţa sau complianţa, respectiv lipsa de aderenţă sau non-complianţa la tratamentul medicamentos.
Aderenţa la tratamentul medicamentos a fost subiectul a numeroase studii în ultimii 30 de ani, o atenţie deosebită acordându-se complianţei în bolile cronice, severe, cum ar fi hepatita cronică, diabetul zaharat, tulburările psihice şi, mai recent, combaterea SIDA. În aceste studii, diferiţi autori au încercat o definire a conceptului de aderenţă/complianţă ca fiind concordanţa dintre sfaturile medicului şi comportamentul pacientului (Taylor, 1990, Sarafino, 1990) sau măsura în care pacientul urmează sfaturile, instrucţiunile, prescripţiile medicului (O'Brien, 1992, Bennet, 2000). În ciuda cercetărilor numeroase, încă se cunosc destul de puţine despre modalitatea de creştere a gradului de aderenţă necesar pentru a afecta pozitiv rezultatele terapeutice ale diverselor tratamente Un lucru care se şţie cu siguranţă este faptul că estimările statistice indică o variaţie a nonaderenţei între 15 % şi 93%, în funcţie de boala şi tratamentul recomandat (Rapoffe & Christophersen, 1982, apud Taylor, 1990, Veilleux, 2000). Deoarece această reacţie de non-aderenţă a pacientului are implicaţii asupra sănătăţii sale, s-a încercat identificarea cauzelor. Astfel, printre cauzele cele mai frecvente, incriminate de pacient, se numără: neîncrederea în eficienţa în sistemul sanitar (între15% şi 90%), tratamente costisitoare şi de lungă durată (30%), ignorarea severităţii bolii (35%), regimurile dificile care presupun modificări majore în stilul de viaţă a pacientului (33%). Dacă ne îndreptăm atenţia mai mult spre factorii implicaţi în non-aderenţă vom constata influenţa a patru categorii de factori care vor modula dinamica comportamentului pacientului: factori ce ţin de caracteristicile pacientului (socio-demografice – vârsta, sexul, statul socio-economic; convingeri, expectanţe, cunoştinţe despre boală cu prezenţa non-aderenţei intenţionate, deliberate şi a non-aderenţei neintenţionate; mecanisme de apărare – negarea, minimizarea, represia, raţionalizarea, intelectualizarea bolii; trăsături de personalitate – pesimismul defensiv, existenţa unor tulburări psihiatrice, dependenţa de substanţe); factori ce ţin de relaţia medic-pacient (comunicare deficitară, prin utilizarea unui limbaj tehnic, stilul de interelaţionare – relaţie activ-pasivă, depersonalizarea pacietului explicată prin necesitatea protecţiei emoţionale a medicului); factori ce ţin de caracteristicile tratamentului şi sistemul medical (complexitatea şi durata tratamentului, gradul de invazivitate, efectele secundare ale medicaţiei; mediul fizic necorespunzător); factori ce ţin de caracteristicile bolii (simptomatologia bolilor cronice, boli asimptomatice etc.). Dacă ne centrăm, în continuare, atenţia asupra pacientului ca şi cauză a aderenţei, respectiv a non-aderenţei la tratament, vom constata că există o serie de modele socio-cognitive care încearcă să explice deciziile pacientului legate de sănătatea personală. Aceste modele au evidenţiat că: deciziile iniţiale ale pacientului legate de tratament sunt influenţate de convingerile, credinţele lui legate de nevoia de tratament, precum şi de perceperea beneficiilor şi costurilor aderenţei, respectiv a barierelor percepute pe parcursul tratamentului (Modelul credinţelor despre sănătate, Rosentock,1974, cit. în Kaplan, 1993; Ried & Christensen, 1988, apud Horne, 1997); de asemenea, că deciziile iniţiale ale pacientului sunt influenţate şi de atitudinea generală faţă de complianţa la tratament, norma subiectivă – motivaţia aderenţei la tratament – şi de percepţia controlului asupra urmării tratamentului (Teoria planificării comportamentale, Fishbein, 1986, Ajzen, 1991, 1993, cit. în W. Stroebe, 2000). Identificarea componentelor cognitive, respectiv a reprezentării mentale a bolii, mecanismelor de coping, de apărare – asociate cu comportamentele de aderenţă – au adus un plus modelelor teoretice precedente realizându-se o conceptualizare coerentă a ceea ce înseamnă autoreglare comportamentală (Modelul autoreglării comportamentale, Horne, 1997). Trebuie să spunem, în final, că nu există încă nici o metodă care să asigure o aderenţă completă la toate tipurile de tratament. Aşa cum am arătat, problematica aderenţei este extrem de complexă, aflându-se la confluenţa a o multitudine de factori. Este foarte important ca în momentul în care iniţiem un tratament, pacientul să fie evaluat corespunzător. Acestă evaluare nu trebuie să urmărească doar realizarea diagnosticului şi a planului de tratament ci trebuie să ia în considerare şi alte aspecte, cum ar fi : nevoile pacientului, stilul de viaţă al acestuia, etc. (Enăchescu, 2001).
Promovarea aderenţei sau optimizarea acesteia, în cadrul unei şedinţe de terapie, poate fi realizată prin câteva strategii, dintre care amintim: identificarea timpurie a persoanelor cu risc la non–aderenţă; restructurarea convingerilor, credinţelor legate de conceptul de sănătate, boală şi tratament; îmbunătăţirea stimei de sine a pacientului, identificarea şi anticiparea dificultăţilor pacientului, precum şi găsirea unei soluţii; educarea pacientului în deprinderi de automonitorizare, modelarea regimului în funcţie de stilul de viaţă al pacientului; implicarea reţelei sociale – familie, prieteni, partener – a pacientului cu risc de neaderenţă. Consilierea şi psihoterapia pot avea un rol în îmbunăţirea aderenţei. Pe de o parte, se pot folosi tehnici comportamentale – implementarea unor amorse pozitive care să asigure respectarea regimului medicaţiei, folosirea de tehnici de automonitorizare, etc.; pe de altă parte se pot folosi tehnici de restructurare cognitivă şi de auto–explorare (clarificarea obiectivelor personale ale pacienţilor, creşterea motivaţiei pentru tratament, modificarea atitudinii legate de tratament, îmbunătăţirea relaţiei medic-pacient prin învăţarea abilităţilor de comunicare eficientă). Non-aderenţa la tratament nu este singura cauză care poate duce la eşecul unui tratament, dar, de multe ori, este singura care poate poate fi controlată. Din acest motiv, este foarte important să identificăm cauzele non-aderenţei şi să se intervină specific pentru a putea creşte eficienţa tratamentului şi, implicit, a putea îmbunătăţi sănătatea şi speranţa de viaţă a pacienţilor. Exista niste modele de optimizare a aderentei la tratament. Aceste modele care identifică variabilele implicate in determinismul comportamentelor relaţionate cu sănătatea sau boala şi care evidenţiează procesele cognitive, sunt extrem de utile şi pentru dezvoltarea unor patternuri de intervenţie eficiente, în diferite boli. In romania daca m-as gandii la un astfel de proiect -”ameliorarea aderentei la tratament” cred ca as incepe cu personalul implicat in sanatate: medici, asistente medicale, infirmiere practic iti este groaza sa mergi la medic si nu mergi de placere. Pe pacient l-as aborda din perspectiva cresterii expectantelor dupa realizarea tratamentului. Este clar ca reducerea non-compliantei la tratament nu mai este privita ca o problema ca o problema individuala ci una sociala. SCOP-IMBUNATATIREA COMUNICARII MEDIC PACIENT, BAZATA PE EMPATIE INCREDERE -CRESTEREA EXPECTANTELOR DE VIATA LA PACIENTi OBIECTIVE SPECIFICE -restructurarea unor convingeri irationale a personalului medical despre infailibiliatatea lor - identificarea si anticiparea dificultatilor pacientilor -dezvoltarea personala a pacientilor –stima de sine, cpacitati decizionale...

6 nov. 2009

MODELE ALE SANATATII SI BOLII

Conceptual de sanatate, boala, stare de bine si calitatea vietii. Org mond a sanatatii considera sanatatea ca fiind integritatea anatomica si functionala, capacitatea de confruntare cu stresul fizic, biologic, psihic si social, capacitate de protectie impotriva imbolnavirilor si a mortii premature, confort fizic, psihic, social si spiritual, ca stare de bine. Starea de sanatate este data de dimensiunile sanatatii: biologica (anatomica, fiziologica si biochimica); psihologica (cognitiva, emotionala, comportamentala); socioprofesionala (roluri, relatii aspiratii); spirituala (valori, religie). Componentele sanatatii:absenta bolii, disfunctiei si dizabilitatii; rezistenta fizica si fiziologica; stare subiectiva de bine; relationala sociala pozitiva; asumarea controlului propriei vieti. Grade ale sanatatii:sanatate optima, sanatate; sanatate aparenta, sanatate precara, sanatate foarte precara. Conceptul de boala este o forma particulara de existenta a materiei vii; o abatere de la norma; o consecinta a unor agenti patogeni sau traumatici; se manifesta prin semne, simptome, disfunctii si reprezinta manifestarea esecului in adaptare. Conceptul de stare de bine presupune: acceptatea de sine; autonomie; control asupra propriei vieti, tel si scop in viata, dezvoltare personala, relationala pozitiva cu ceilalti. Conceptul de calitate a vietii este o notiune complexa ce poate fi evaluata in diverse domenii: ecologic, economic (financiar), cultural, fizic (mobilitate, ingrijire personala, absenta durerii, energie), social (relatii interpersonale, comunicare, roluri) si psihic (reactii emotionale, functionare cognitiva). Modele ale sanatatii si bolii: 1. modelul biomedical ia in considerare factorii biologici cauzali, departajeaza somaticul de psihic, pune accent pe starea de boaala, ignora sanatatea, respectiv preventia bolilor, se focalizeaza pe organul bolnav facand abstractie de persoana, medicul fiind responsabil de tratarea bolii. 2. modelul bio-psiho-social are urmatoarele caracteristici: boala are o cauzalittae multifactoriala; psihicul nu poate fi separat de fizic si invers; subliniaza atit sanatatea cat si boala; pune accent nu doar pe tratamenet dar si pe preventie; suferinta organului induce suferinta persoanei; responsabili de preventia bolilor, tratament si recuperare nu este doar persoanalul medical ci si societatea ci si persoana in cauza. Acest model sa dezvoltat ca reactie la cel bio-medical.