13 ian. 2010

Raspunsuri la... intrebari si... lacrimi... nerostite...

TRISTETE"... avem arta, pentru ca realitatea să nu ne ucidă... "NIETZSCHEIată o aluzie de unde poate demara capitolul cel mai dureros al existentei umane - de aici începe tristetea mea. A ta. A noastră. A celor care refuză să vorbească cu gura altora, a celor ce nu lasă pe altii să gândească în locul lor. A celor care reactionează vehement în momentul în care destinul lor este condus de altii. Acei altii, fără de glas, fără de fată, fără de ratiune, fără de suflet... De ce tristete? Pentru că atunci când încep să contabilizez nimicurile obligatorii pe care trebuie să le fac într-o zi - stupidul ceremonial pentru întretinerea celui care nu este de fapt, dar trebuie să pară în fata celorlalti - încep să simt în nări aerul grotelor, se declansează reactii primordiale de revoltă împotriva lucrurilor impuse, se trezesc instinctele ancestrale de apărare a celui care sunt în realitate!De fapt, situatia este mult mai complicată, si mult mai tristă! După o contabilizare superficială si sumară a evenimentelor si oamenilor care mi-au marcat - deloc superficial, deloc sumar - viata, tocmai aceste situatii, tocmai aceste spirite mă urmăresc mereu, reamintindu-mi de cele întâmplate, reamintindu-mi că sunt acelasi si totusi altul. Când încerc să-mi fac inventarele subconstientului, realizez - desi neg metafizic! - că merg pe acelasi drum foarte vechi, nu de mine bătătorit, si mă tem - aproape înecându-mă în plăcerea sadică a recunoasterii suferintei generale de faptul - că el mă va duce în acelasi punct al tristetii. Nedefinit, dar omniprezent în orice secundă de respir. Nenumit, dar organic integrat în ceea ce sunt, dar, de fapt,.nu sunt. De ce? Pentru că nimic esential nu s-a schimbat în mine si în raporturile mele cu mine însumi; dar totul este modificat în non-mine si în raporturile mele cu lumea, cu non-lumea mea...Sigur, am multe (mult prea multe) zile când mă chinui să văd lumea din "ordinea", prin "normele", traversând "impunerile", colcăind "normalitatea" si zăcând cuminte în banca ei - a lumii ordonate, normate, impuse, normale. Să mă port ca si lumea ordonată, normată, impusă si normală. Să ignor propriile-mi norme, idei, valori, credinte, principii. Să trec peste resentimentele legate de încălcarea propriilor mele sisteme de valori. Desigur, reusesc acest lucru - ce mai contează pretul acestei pluri-dublări... E trist, dar, când mă întâlnesc, când îl revăd, când îl redescopâr pe cel pierdut - p e m i n e - cel-ce-nu-poate-fi-si-nici-nu-doreste-să-fie-vreodată-schimbat - mă apucă adevărata tristete : o greată cumplită, o stare de lehamite, o senzatie de repugnare, un sentiment de repulsie. Nu fată de ei - cei ordonati, normati, normali, ci fată de cel care a putut să renunte la valorile si idealurile, dezideratele si principiile sale - acelasi m i n e! Închis în tăcerea patetică a tristetii celorlalti. Respirată prin propria-mi tristete...Acest fel de viata, mintită că ar fi trăită, nu-mi dă nici o satisfactie. Îmi par un biet animal ce trebuie să se rezume la a satisface "normele", "impunerile", "normalitatea" celorlalti. Poate pentru că, si, mai ales din cauza acestui neîmpăcat conflict între cei doi ego, am dese momente când psihicul meu îsi impune o îngustare, o stationare, o exasperantă învârtire în gol. Si, pentru a mă descătusa de ego-ul ce nu este deloc caracteristic mie, pentru a distruge cercul ce uneste cele doua eu-ri - e drept, în ultimul timp, tot mai rar! - am actiuni obsesiv-agresive. Am azvârlit prin fereastra vietii mele amintiri dureroase (dar acceptate anterior ca fiind parte din background-ul meu), am spart în tăcerea urletului vocea de cristal a tristetii copilului pur din mine, am aruncat căldura umană ce stăpânea naivitatea omului din mine peste icebergul individului care se dorea a fi eu.Însă, am avut grijă ca durerea să nu se răsfrângă asupra nimănui. Să nu lovesc pe nimeni. Decât pe mine însumi. Nu doar până la limita suportabilitătii durerii fizice! Ci, dincolo, mult mai încolo, dincolo până si de granitele violului asupra propriului psihic. Deseori, depăsind si această de neconceput traversabilă barieră a durerii transformată în non-durere. În glacialitate. În eternă iarnă. Înconjurată de primăveri nenăscute. Nici durere. Nici lacrimă. Nici tristete. Poate doar melancolia toamnei netrăite. A lacrimii îmbătrânite. A zâmbetului stins de pe fata copilului ce s-a lăsat sedus de adevărata în-singurare, in-sistere... Stiu, par infantilisme, dar nu mă pot abtine.Si, daca am pornit de la Nietzsche, tot în acele momente, când simt că legătura cu lumea se întrerupe, când realizez că am pierdut zestrea mea - propriul ego - când simt că tristetea devine insuportabilă, durere ce nu o pot cataloga si descrie mai bine decât definind-o drept durere a sufletului, recurg la refularea ultimă : scrisul. Straniu. Bolnav. Destins. Normal. Trist. Din păcate, scrisul nu face decât să amâne, să prelungească starea retrăirii solitudinii, a izolării, a tristetii, a incapacitătii celorlalti de a întelege faptul că "viata e un neverending story plin de zgomote si furie"... Furia nerostitului...Stiu, din nou voi fi acuzat de ridiculitate, de excentritate, de non-conformism. Stiu, realizez cât de copilăresti pot fi catalogate asemenea emanatii. Dar, nimeni, absolut nimeni, nu va putea percepe că as fi dispus să fac orice, să renunt la orice, numai să mi se permită, să mi se îngăduie să lepăd haina tristetii devenită scut, si să fiu, doar atât - e u î n s u m i.Am scris, m-am aplecat - fără să fiu un caz suicidal! - mult asupra fenomenului sinuciderii, si acum, mă întreb - prin prisma propriilor experiente legate de existenta terestră - care este scara de valori atunci când ne relationăm la tristete : viata biologică sau cea spirituală? Cine învinge, înăbusă, anihilează existenta tristetii: biologicul sau spiritualul?Desigur, voi înclina asupra sferelor spirituale. Dar, cum să explici, cum să încerci să arăti omului "normat", "normal", că succesiunea unor cosmaruri cu lei care te sfâsie, sau câini uriasi care te tintuiesc pentru a-ti smulge coastele nu reprezintă motive de angoase. Ori temeri. Ori tristete. Mult mai constructiv ar fi ca, dacă oamenii ar fi dispusi unei abordări creative, să accepte ideea dorintei unui nou cosmar, mult mai interesanta - nu?!?, care, în timp, ar deveni un apanaj al normalui. Să le insufli dorinta de a avea un vis în care ei, cei "normali" si "normati" să viseze răpirea lor de către extraterestri. De ce? Pentru ca, măcar în vis, să scap de normele" si "normalitatea" celorlalti, si, să văd, să trăiesc, să ating o altă tristete, civilizată, superioară, în care fiecare individ să fie îndreptătit să-si stabilească limitele normelor si normalitătii sale, limitele propriei stări de tristete... Dar, imediat, ca într-un cor din tragediile antice grecesti, mi se insuflă - prin "normarea" si "normalitatea" celorlalti - stupida idee conform căreia, "dezvoltarea (mă întreb care?) unui individ este determinată de dezvoltarea celorlalti". Oare, si tristetea suportă, în opinia lor, acelasi tratament?Însă, cum lumea ("normată", "normală") nu citeste prea mult, mă simt obligat să adaug că, un singur grăunte de nisip, ajuns într-un anumit punct, la o anumita dată, poate bulversa si împiedica mecanismele cele mai atent gândite. Dar, ce ne facem când, în loc de grăuntele de nisip, se iveste a c e a unică, universală tristete...???Iată ce astept eu, mă încăpătânez să cred că va apare aceasta tristete, care mă (ne) va împiedica să continuăm această coborâre înspre incultură, aculturatie... Pentru că m-am săturat să renunt, să îmi reneg valorile, să-mi imhib personalitatea, să mă infantilizez cu bună-stiintă, să-mi reduc vocabularul la două sute de cuvinte, să mă vâr în pământ în loc să zbor, să-mi fie rusine în anumite medii de a-mi etala aripile, să-mi anihilez puterile creatoare doar de dragul convenientei, să mă reneg pe mine însumi, să-mi reneg propria tristete...Ady Vantiu... the same blue... one...
Pretul creierului In spital se afla un pacient grav bolnav. Rudele se adunasera in sala de asteptare, iar, in final, intra un medic obosit si abatut... "Imi pare rau ca trebuie sa va dau o veste proasta," spuse privind fetele ingrijorate "singura speranta pt. ruda d-voastra este transplantul de creier. Este inca experimental, riscant si din punct de vedere economic intru totul pe seama d-voastra." Rudele ramasesera asezate, ascultand vestile proaste. In sfarsit, unul intreba: "Ca sa stim, cat costa un transplant de creier?" "Depinde," raspunse medicul " 5.000 euro e creierul de barbat, 200 euro cel de femeie." Se lasa o lunga perioada de liniste, timp in care barbatii din sala incercau sa nu rada si evitau privirile femeilor, chiar daca unii zambeau. In final, curiozitatea il impinse pe unul sa intrebe: "Dle.. doctor, dar totusi, de ce aceasta diferenta mare de pret?" Medicul zambi la aceasta intrebare atat de inocenta si raspunse: "Cele femeiesti costa mai putin pt. casunt creiere folosite, celelalte sunt ca noi." Trimite acest e-mail unei femei inteligente care are nevoie de un zambet si barbatilor care crezi ca l-ar putea suporta. Salutari tuturor barbatilor care au zambit la jumatatea povestii! Si pupici femeilor care au zambit la sfarsit!
Multumesc domnului Ady Vantiu pentru articolele scrise si postate pe acest blog....
Trimiteți un comentariu