17 feb. 2012

Acuzatii si zvonuri nefondate


Cand se intampla ca cineva sa scoata zvonuri ca ati fi HIV Pozitiv, fara ca acesta sa fie sigur de ceea ce spune, asta poate fi luata ca defaimarea personalitatii proprii, insulta sau calomnie, si iata ce spune legea in privinta asta:
Insulta – articolul 205 din Codul penal. Conţinutul
infracţiunii
„Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin
cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin
expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei
persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar
fi, nu ar trebui relevate.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”. Calomnia – articolul 206 din Codul penal. Conţinutul infracţiunii „Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 250 la 13.000 lei. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”. Persoana care se consideră vătămată pentru insultă sau calomnie trebuie să formuleze o plângere, denumită „plângere prealabilă”. Calitatea de persoană vătămată o poate avea numai persoana fizică, nu şi cea juridică. Plângerea prealabilă poate fi formulată pentru infracţiunea de insultă, pentru cea de calomnie ori pentru ambele. Organele de cercetare şi urmărire penală (poliţie, parchet) nu se pot sesiza din oficiu. Plângerea prealabilă trebuie să cuprindă, între altele, descrierea faptei (cerinţă a art. 283 din codul de procedură penală). Dacă fapta nu este descrisă, lipseşte un element esenţial al plângerii, consecinţa fiind că plângerea respectivă nu poate fi considerată ca o sesizare legală. În cazul unui articol din presa, simpla afirmaţie în plângere că „prin articolul … am fost insultat/calomniat”, fără a se preciza exact care afirmaţii sunt considerate, în concret, insultătoare/calomnioase nu reprezintă descrierea faptei. Dacă partea vătămată nu precizează care sunt afirmaţiile concrete pe care le consideră defăimătoare, ziaristul nici nu se poate apăra, întrucât şi-ar face o apărare „în orb” neştiind căror acuze trebuie să răspundă. În plângere se poate cere, pe lângă sancţionarea penală a autorului, şi obligarea acestuia la plata unor despăgubiri (daune morale). Persoana vătămată devine, astfel, parte civilă în procesul penal (art.14 din codul de procedură penală). Nu se plăteşte nicio taxă de timbru pentru daunele morale solicitate (art.15 alin.4 din codul de procedură penală). Aşa s-ar explica, poate, şi preferinţa părţilor vătămate pentru calea plângerii penale, care oferă avantajul exonerării de plata taxei de timbru pentru despăgubirile morale cerute, indiferent de cuantumul (de multe ori exagerat) al acestora. Plângerea prealabilă trebuie semnată de persoana care se consideră vătămată. Dacă plângerea a fost redactată de avocat, el nu poate semna plângerea în locul persoanei vătămate, decât în situaţia în care are procură specială pentru a semna plângerea respectivă. Delegaţia avocatului pentru redactare/asistare/reprezentare nu echivalează cu procura specială pentru semnarea plângerii prealabile. Lipsa semnăturii persoanei vătămate ori a avocatului cu procură specială echivalează cu lipsa plângerii prealabile. Până în anul 2006, plângerea prealabilă se adresa direct instanţei de judecată, respectiv judecătoriei. Începând cu septembrie 2006, în urma modificării art. 279 din codul de procedură penală prin Legea nr. 356/2006, plângerea prealabilă se adresează, în toate cazurile, organului de urmărire penală (poliţiei) sau procurorului. Ca urmare a acestei modificări, formularea unei simple plângeri nu mai duce la trimiterea automată în instanţă a ziaristului. Organele de urmărire penală vor verifica temeinicia şi legalitatea plângerii formulate, iar trimiterea în judecată va putea fi dispusă numai de procuror, prin rechizitoriu. Tot procurorul este cel care poate decide netrimiterea în judecată (neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală etc.). Plângerea prealabilă nu poate fi formulată oricând, ci într-un termen de maximum 2 luni de la data când persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul (art. 284 cod procedură penală). În practică, termenul de 2 luni se calculeaza de la data publicării articolului sau difuzării emisiunii. Până în anul 2006, lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive în faţa primei instanţe de judecată era considerată drept retragere a plângerii prealabile (fostul art. 2841 cod procedură penală). După abrogarea art. 2841 cod procedură penală prin Legea nr. 356/2006, lipsa nejustificată a părţii vătămate nu mai este considerată drept retragere a plângerii prealabile. CUM TE APERI ÎMPOTRIVA ACUZAŢIILOR DE INSULTĂ ŞI/SAU CALOMNIE
În conformitate cu legea internă, împotriva acuzaţiilor penale de
insultă sau calomnie ziaristul se poate apăra numai prin proba verităţii,
care este reglementată în articolul 207 cod penal:
„Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă
afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes
legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie
infracţiunea de insultă sau calomnie.”
Din conţinutul părţii finale a articolului 207 cod penal rezultă că
proba verităţii este aplicabilă atât în cazul calomniei (care are ca obiect
fapte determinate), cât şi al insultei (care are ca obiect opinii/păreri/
judecăţi de valoare).
Proba verităţii presupune o dublă dovadă: că faptele relatate sunt
adevărate şi că ele au fost prezentate în scopul apărării unui “interes
legitim”.
Sarcina de a proba adevărul celor afirmate sau imputate revine
autorului lor, în speţă, ziaristului acuzat.
Proba verităţii constituie o excepţie de la prezumţia de nevinovăţie,
întrucât în toate celelalte cazuri în care o persoană este acuzată, sarcina
dovedirii vinovăţiei acesteia revine celui care acuză. Or, în cazul
infracţiunilor de insultă/calomnie această vinovăţie este prezumată, iar
acuzatul este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, prin proba verităţii.
Astfel, simplul fapt al introducerii unei plângeri prealabile pentru insultă/
calomnie, creeaza prezumţia că acuzatul, respectiv autorul afirmaţiei
sau imputării (ziaristul) a relatat fapte false şi că nu a urmărit un interes
legitim. Iar textul legal instituie în sarcina ziaristului o dublă obligaţie:
să dovedească realitatea faptelor şi legitimitatea interesului urmărit. Dacă
nu face această dovadă, ziaristul este expus condamnării penale.
Pentru respectarea prezumţiei de nevinovăţie, ar fi trebuit ca mai
întâi să se ceară celui care acuză (persoanei vătămate) să facă dovada că
afirmaţiile ziaristului sunt neadevărate în întregul lor şi că ziaristul a ştiut
acest lucru în momentul difuzării informaţiei.
Dacă cere instanţei să administreze proba verităţii, ziaristul trebuie
mai întâi să facă dovada existenţei unui “interes legitim”. Noţiunea de
„interes legitim” din textul articolului 207 include atât interesul privat
cât şi interesul public (denumit unanim în doctrina mai veche „interes
obştesc”: buna funcţionare a autorităţilor şi serviciilor de interes general,
corectitudinea personalului acestora, apărarea intereselor comunităţii,
asigurarea respectării legilor). În cazul ziariştilor nu se pune problema
existenţei unui interes privat, ci doar a unuia public, întrucât codul
deontologic interzice jurnaliştilor să se implice în cauzele în care au un
interes personal (de rudenie sau material).
Obligarea ziaristului să facă proba verităţii poate presupune
deconspirarea surselor de la care acesta a aflat faptele pe care le-a
relatat. Ziaristul trebuie sau să indice în mod direct numele persoanei
de la care a primit informaţia şi să ceară audierea în instanţă, ca martor,
a sursei (pentru ca mărturia sursei să aibă valoare de probă judiciară),
sau să prezinte diverse documente care, de cele mai multe ori, vor duce,
inevitabil, la localizarea şi identificarea sursei de la care provin. Se încalcă
astfel principiul protecţiei surselor jurnalistice4.
Deşi articolul 207 cod penal instituie obligaţia ziaristului de
a face proba verităţii nu doar pentru calomnie (care priveşte fapte
determinate), ci şi în cazul insultei, este evident că proba verităţii nu
se poate aplica – din considerente ce ţin de logică – în cazul insultei.
Insulta are ca obiect exprimarea unor opinii/ păreri/ judecăţi de valoare.
Ele reflectă cunoştinţele, emoţiile, simţirile unei persoane şi de aceea
nu pot fi adevărate sau false, ci numai diferite în funcţie de autorul
opiniei („părerea mea”, “părerea ta”). Calificative de tipul adevărat/
mincinos sunt inaplicabile în cazul opiniilor, astfel că nu se poate pretinde cuiva să probeze adevărul opiniilor sale. Legea română instituie astfel, în cazul insultei, obligaţia unei conduite imposibil de urmat, aceea de a dovedi „adevărul opiniilor”, obligaţie ce se afla în contradicţie cu dispoziţiile art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului5. Cu toate că proba verităţii este reglementată de codul penal pentru cazurile în care se reclamă comiterea infracţiunilor de insultă şi calomnie, în practică, aceasta este şi proba care se aplică în procesele exclusiv civile, fără însă a fi denumită în acest sens, ci ca o parte a probatoriului administrat. Posibilitatea şi obligativitatea folosirii CEDO de către
instanţele interne este clar prevăzută în Constituţie. CEDO face
parte din dreptul intern şi, în caz de conflict, are prioritate faţă de
legea internă. Articolul 11 alin.2 din Constituţie prevede: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
Trimiteți un comentariu