22 iul. 2012

Consecinţele izomorfismului psihofizic



Acceptarea principiului izomorfismului psihofizic a avut ca şi consecinţe respingerea ipotezei invarianţei şi formularea prevalenţei întregului asupra părţilor
Opoziţia faţă de ipoteza invarianţei
            Folosind conceptul de izomorfism, gestalitştii s-au opus ipotezei invarianţei conform căreia între stimulii din mediu şi anumite senzaţii există o corespondenţă de tip unu la unu. Atenţie: această corespondenţă de unu la unu nu înseamnă că senzaţiile reflectă acurat stimulul prezent fizic (se acceptă ideea existenţei unor diferenţe între ceea ce apare ca stimul în mediul fizic şi senzaţia pe care o determină). Conform ipotezei invarianţei datele fizice determină senzaţii individuale iar aceste senzaţii rămân izolate până în momentul în care una sau multe legi ale asocierii sau în cazul lui Wundt prin intervenţia intenţionalităţii le grupează. Această ipoteză a fost acceptată de majoritatea empiriştilor englezi şi francezi şi, de asemenea, a fost piatra de temelie a structuralismului instituit de Tiechener. Structuraliştii urmând ideile formulate de empirişti considerau că evenimentele mentale sunt reflecţii pasive ale unor evenimente specifice din mediu. Respingând ipoteza invarianţei gestaltiştii au formulat o nouă perspectivă asupra activităţii cerebrale. Astfel creierul nu mai este considerat ca fiind un receptor pasiv a informaţiei senzoriale ci o configuraţie dinamică de câmpuri de forţe care interacţionează cu datele senzoriale. 



Prevalenţa întregului asupra părţilor
Activitatea cerebrală organizată domină precepţiile noastre. Din acest motiv întregul este mai important decât părţile sale:
Acestă reformulare implică o reorientare radicală: natura părţilor este determinată de întreg şi nu invers; astfel analizele trebuie să urmeze acelaşi drum de la întreg la părţi. Analiza părţilor nu trebuie realizată prin analiza elementelor ca apoi să se încerce sintetizarea lor într-un întreg ci, studiul, trebuie să pornească de la întreg pentru a identifica apoi părţile sale inerente. Părţile întregului nu sunt neutre sau inerte, ci sunt în relaţii de interdependenţă structurală.
(Michael Wetheimer 1987, apud B. R. Hergenhahn: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000, p. 411)
Legea Pragnanz
Pragnanz se referă la esenţa sau ultimul înţeles al experienţei. Conform celor prezentate anterior, informaţia senzorială poate să fie fragmentată sau incompletă dar, prin interacţiunea cu câmpurile de forţă din creier se transformă într-o experienţă cognitivă completă şi organizată. Conform legii Pragnanz toate experienţele cognitive tind să fie pe atât de simetrice, organizate, simple şi regulate pe cât permite patternul activităţii cerbrale la un moment dat. Confrom lui Kohler ceea ce guvernează activitatea cerebrală nu sunt programe genetice ci o dinamică invariantă care se regăseşte în toate sistemele fizice.
Trimiteți un comentariu