24 iul. 2012

Continuatori ai Gestaltismului




Întemeietorii gestaltismului au avut contribuţii mai importante în domeniile percepţiei, gândirii, învăţării şi dezvoltării. Dar noua psihologie a formei a deschis perspective mult mai largi care au condus la abordarea şi altor teritorii ale vieţii psihice.
Kurt Lewin (1890-1947) a extins zona de interes a psihologiei formei în domeniile motivaţiei, personalităţii, psihologiei sociale şi rezolvării conflictelor. A urmat studiile la Universitatea din Berlin unde şi-a susţinut doctoratul, apoi a fost înrolat în armata germană şi a luptat în primul război mondial, a fost rănit, decorat. Experienţa războiului are ecouri în teoriile sale de mai târziu, în concepte cum ar fi „graniţă”, „forţă”, „zonă”, „câmp”. După război a lucrat la Institutul de Psihologie al Universităţii din Berlin alături de Wertheimer şi Köhler. Această perioadă a marcat concepţia sa gestaltistă. În 1933 datorită prigoanei naziste a emigrat în Statele Unite. Orientările sale spre psihologia socială l-au făcut repede remarcat şi a fost numit director al Centrului de Cercetare pentru Dinamica Grupului din cadrul Institutului Tehnologic Massachustes (M.I.T.).
Contribuţia cea mai importantă a lui Lewin este teoria câmpului ca mod de interpretare şi explicarea a dinamicii construcţiei şi dezvoltării personalităţii umane. Conform concepţiei sale comportamentul este o funcţie a personalităţii şi mediului: c=f(p,m). Conceptul cheie este cel de „spaţiu de viaţă” prin care autorul se referă la ansamblul faptelor psihologice care influenţează viaţa unei persoane la un moment dat. În structura spaţiului de viaţă intră evenimentele fizice, cele biologice şi faptele sociale. Fiecare element al spaţiului de viaţă are o anumită valenţă, o anumită încărcătură cognitiv-afectivă, ceea ce îl face să fie atractiv sau repulsiv. Ceea ce satisface o anumită nevoie are o valenţă pozitivă, iar ceea ce produce frustrări sau teamă are o valenţă negativă. Pornind de la dinamica fluctuantă a valenţelor, Lewin a descris o serie întreagă de conflicte care se dezvoltă în individ şi care marchează raporturile sale cu lumea. Cele trei tipuri de conflicte sunt cele de apropiere-apropiere, apropiere-evitare şi evitare-evitare. Cercetările sale asupra dinamicii grupurilor au un caracter de pionierat în psihologia socială şi studiază interacţiunea dintre indivizi şi grup. Grupul modifică comportamentele şi percepţiile indivizilor la fel cum aceştia modifică comportamentele şi percepţiile grupului.  Cercetările lui Lewin s-au oprit asupra unor variate grupuri de lucru de la cele de muncă la cele educaţionale până la grupuri de interese întâmplătoare. Cercetările lui Lewin au marcat profund psihologia socială.
Karl Duncker (1903-1940) s-a născut în Germania, a urmat studiile în Germania, dar şi în Statele Unite. Şi-a luat doctoratul în psihologie la Universitatea din Berlin, unde a rămas în cadrul Institutului de psihologie condus de către Köhler până în 1935 când a fost nevoit să emigreze în Anglia, iar apoi, din1938 în Statele Unite. S-a sinucis la vârsta de 37 de ani, dar în ciuda unei cariere scurte el a avut contribuţii remarcabile la studiul rezolvării de probleme, a psihologiei gestaltiste a gândirii. Cercetările sale s-au axat asupra studiului fenomenului de fixitate funcţională, ca incapacitate de a găsi soluţii productive la noile probleme. În confruntarea cu o nouă situaţie problematică oamenii tind să rămână fixaţi pe utilizarea unui obiect, a unei situaţii şi nu sunt capabili să găsească noi utilităţi în noi situaţii. Spre exemplu în una dintre problemele sale ilustrative subiectul trebuia să lege două funii aflate la o distanţă care nu îi permitea să le cuprindă cu mâinile întinse, rămânând fix într-o poziţie. La capătul unei funii, jos, pe podea, erau puse diferite obiecte, dintre cele mai bizare. Fixitatea funcţională se manifestă prin considerarea obiectelor respective în sine şi nefolositoare pentru a rezolva situaţia prezentă. Soluţia constă în a lega de capătul unei funii unul dintre obiectele aflate la îndemână şi de a imprima o mişcare de balans, astfel încât să se apropie de cealaltă funie. Duncker a studiat şi fenomenele de analogie în rezolvarea de probleme. Analogia ne permite să rezolvăm o problemă nouă prin transferul unei metode vechi la o situaţie nouă. Cercetările moderne de psihologie cognitivă au readus în prim plan contribuţiile lui Duncker ca modele experimentale inovatoare pentru studiul gândirii şi rezolvării de probleme.
Solomon Asch (1907-1996) s-a născut a Varşovia iar în 1920 a emigrat în Statele Unite şi în anii ’40 s-a alăturat grupului lui Wertheimar  şi cercetărilor asupra gândirii productive. Contribuţia cea mai importantă a lui Asch o constituie cercetările sale asupra conformismului. Oamenii tind să judece şi să aprecieze evenimentele raportându-se la opinia grupului. Asch a demonstrat felul în care conformismul tinde să modifice şi să distorsioneze judecăţile individului în condiţiile în care acesta este supus presiunii grupului.
Muzafer Sherif (1906-1988) este psiholog american, de origine turcă. Contribuţiile sale sunt remarcabile pe aceeaşi linie deschisă de către S. Asch.  Sherif a demonstrat conformismul prin experimentele sale asupra efectului autocinetic. Acest efect apare în condiţii de obscuritate când o lumină fixată cu privirea este percepută deplasându-se într-o direcţie sau alta. Sherif a demonstrat că relatările subiecţilor asupra amplitudinii iluziei sunt profund marcate de relatările subiecţilor anteriori, ceea ce sugerează supunerea la normele grupului.
Una dintre erorile de interpretare prezentă frecvent în lumea psihologilor ca şi în cărţile de psihologie este identificarea psihologiei gestaltiste cu gestalt terapia. Gestalt terapia îşi are originile în lucrările psihologului american Fritz Perls şi are puţine tangenţe cu psihologia formei. Analize pertinente întreprinse de către reprezentanţii acestei forme de terapie susţin că nu există o relaţie conceptuală între psihologia formei „neo-analitică” a lui Perls şi psihologia formei în sensul ei clasic.
O altă eroare de interpretare este aceea că psihologia formei ignoră total rolul experienţei anterioare. O analiză atentă a gestaltismului ne arată că nu este ignorat trecutul şi experienţa trecutului în cadrul activităţii perceptive sau intelectuale. În ultimă instanţă psihologia formei impune o schimbare a accentului de la parte la întreg, de la structură la proces şi de la ştiinţă obiectivă la cea epistemică.
Psihologia cognitivă modernă a reevaluat contribuţia gestaltismului, în special asupra învăţării şi memoriei. (W. Viney, 1993).
Trimiteți un comentariu