29 iul. 2012

ÎNTEMEIEREA BEHAVIORISMULUI



J.B.Watson (1878-1958) a urmat studiile la Universitatea Furman, apoi şi-a luat doctoratul la Universitatea din Chicago, unde au debutat şi cercetările sale şi unde a fost numit ca asistent de laborator.  În 1908 a fost numit la catedra de psihologie a Universităţii John Hopkins fiind privit ca unul dintre cei mai promiţători tineri psihologi din Statele Unite. Domeniul central al cercetărilor sale era comportamentul animal.
La începutul secolului al XX-lea în Statele Unite au cunosc o dezvoltare excepţională cercetările de psihologie animală. De altfel cercetările şi metodologia lui Thorndike au fost extrem de apreciate de către Watson. Acesta va aplica în psihologia umană metodele obiective utilizate în psihologia animală fiind preocupat să evidenţieze o psihologie riguroasă a faptelor. O altă sursă a concepţiilor lui Watson este pragmatismul american. Cuvântul pragmatism îşi are originea în cuvântul grecesc „pragma”(acţiune). Pragmatismul american îşi are originea în lucrările filozofului Ch. Peirce. Pragmatiştii considerau cunoaşterea ca o funcţiune practică, ca un instrument de acţiune. Ideile sunt ipoteze de acţiune care ne călăuzesc spre adevăr. Psihologia trebuie să urmărească pentru ce este nevoie de acele cunoştinţe. Întemeietorul pragmatismului în psihologie, W. James arăta că aceasta este o metodă care permite rezolvarea controverselor metafizice interpretând fiecare concepţie potrivit consecinţelor sale practice.  Marele psiholog american pune astfel problema: dacă o anumită teorie ar fi mai adevărată decât alta ce deosebire ar rezulta pentru om? Dacă nici o deosebire practică nu poate fi observată se va socoti că ambele alternative se reduc la acelaşi lucru şi că orice discuţie este inutilă (în M. Ralea, C. Botez, 1958).
Având aceste premise, în 1913 Watson publică celebrul său articol „Psihologia văzută de un behaviorist”, un adevărat manifest al noii orientări.
În timpul primului război mondial Watson a fost înrolat în armată şi s-a ocupat de selecţia psihologică a piloţilor pentru avioanele de luptă; a încercat să elaboreze un proiect de cercetare asupra hipoxiei la piloţi, dar a intrat în conflict cu şefii lui şi a fost trimis pe câmpul de luptă. Armata i-a lăsat un gust amar şi s-a întors la viaţa civilă după război. Opiniile sale asupra armatei erau foarte dure, arătând că nu a văzut niciodată atâta incompetenţă, atâta extravaganţă şi un asemenea grup de oameni aroganţi şi inferiori.
Întors la Universitatea John Hopkins, Watson întreţine o legătură cu o studentă fiică a unei distinse familii din Baltimore. Evenimentul a luat amploare, au fost publicate copii după scrisorile de dragoste dintre cei doi iar Universitatea s-a văzut obligată să îi ceară să demisioneze, în 1920. În 1921 divorţează de prima soţie şi la vârsta de 40 de ani se căsătoreşte cu Rosalie, studenta care a declanşat demisia lui. A urmat o perioadă de dificultăţi sociale, financiare fiind un om obişnuit să trăiască în mediul universitar. Dar strălucita sa inteligenţă şi simţul său pragmatic l-au ajutat. S-a angajat pe un post temporar la o firmă ocupându-se cu studiul pieţei de vânzare a cizmelor de cauciuc. După un an de muncă aprecia că este la fel de încântător să urmărească cota de vânzări  a unui produs nou la fel cum era să urmărească cota de învăţare la animale sau la oameni (în W. Viney, 1993). Watson a devenit vicepreşedintele companiei şi a ajuns rapid un om bogat, având contribuţii importante pentru psihologia publicităţii şi afacerilor.
            Principalele contribuţii ale lui Watson în domeniul psihologiei au făcut din el cea mai importantă figură din istoria gândirii psihologice în timpul primei jumătăţi al sec. al XX-lea. Sunt contribuţii legate de cercetările experimentale în domeniul psihologiei comparative, ale învăţării şi condiţionării emoţionale la copii. Lucrările sale în domeniul publicităţii au contribuit la recunoaşterea publică a psihologiei.
            Gândirea psihologică a lui Watson expusă în articolul mai sus amintit dar mai ales în cartea sa „Behaviorismul” (1924) aduce o critică devastatoare introspecţionismului care a scris sute de mii de pagini despre analiza a ceva intangibil numit conştiinţă. El a criticat faptul că psihologia nu s-a apropiat de comportamentul animal ca o sursă majoră de explicare a comportamentului uman. A considerat introspecţia ca o metodă ezoterică şi nesigură. În aceste condiţii el susţinea că definirea oricărei ştiinţe include în mod necesar definirea tuturor celorlalte ştiinţe şi apoi presupune marcarea unui cerc în jurul părţii pe care o considerăm a fi proprie domeniului studiat. La fel ca şi fizicianul psihologul studiază reacţii, ajustări, mişcări şi comportamente. Drept urmare, psihologia este o ştiinţă a comportamentului, este o ramură pur obiectivă şi experimentală a ştiinţelor naturii. Cea mai apropiată ştiinţă de psihologie este fiziologia, dar a subliniat importanţa studierii comportamentului în contextul social şi cultural, subliniind conexiunile cu ştiinţele sociale. Ţelul noii psihologii este prezicerea şi controlul comportamentului. În modelul S-R putem identifica cu uşurinţă S cu variabila independentă şi R cu variabila dependentă.  Behaviorismul este şi o metodă şi a constituit un imbold remarcabil pentru dezvoltarea unor metode, tehnici experimentale de studiu a comportamentului. În acest model cunoaşterea lui S poate permite anticipări asupra comportamentului lui R; cunoaşterea lui R permite inferenţe despre S. 
            Întreaga sa teorie demonstra nu numai pragmatism ci şi optimism faţă de rolul factorilor şi condiţiilor sociale şi de mediu. R poate fi manipulat prin modificarea lui S. este celebră aserţiunea lui Watson care spunea : ”daţi-mi o sută de copii şi vă asigur că indiferent de originea lor socială, de condiţiile lor, de nivelul lor, voi obţine din ei savanţi, medici, jurişti, avocaţi sau infractori”.  Acest optimism remarcabil a marcat întreaga psihologie americană şi succesele ei în modelarea comportamentelor umane.
            Conceptul central al psihologiei lui Watson este cel de obişnuinţă, deprindere condiţionată. Însăşi personalitatea este privită ca un sistem complex de obişnuinţe care se aplică în variate domenii ale vieţii. Obişnuinţele sunt condiţionate sub impactul mediului extern şi el a demonstrat modul în care se poate condiţiona inclusiv comportamentul emoţional. Este celebru studiul „Reacţii emoţionale condiţionate” realizat de către Watson şi viitoarea sa soţie, Rosalie. Experimentul s-a desfăşurat asupra unui copil crescut în spital. Copilul era sănătos şi bine dezvoltat, flegmatic şi stabil emoţional. Copilul avea vârsta de nouă luni şi cei doi cercetătorii i-au arătat un şobolan alb, un iepure, un câine, o maimuţă, măşti şi cu şi fără blană, bumbac, lână, ziare în flăcări. Copilul nu a manifestat frică faţă de nici unul din aceste lucruri. În schimb manifesta o reacţie violentă la sunetul puternic provocat prin lovirea unei bare de metal cu un ciocan. În etapa următoare cei doi cercetători au încercat să stabilească un răspuns emoţional condiţionat. La vârsta de 11 luni i s-a arătat şobolanul alb şi în timp ce copilul a încercat să îl ia în mână s-a produs zgomotul puternic şi copilul a tresărit dar nu a plâns. S-a repetat asocierea de şapte ori, astfel încât atunci când i se arăta şobolanul în absenţa zgomotului, copilul începea să plângă  şi se îndepărta. Reacţia sa era generalizată şi la alte animale cu haină de blană. Ulterior cercetătorii au demonstrat posibilitatea refacerii unor raporturi emoţionale normale cu animale în cauză prin asocierea treptată între apariţia animalului şi primirea unei recompense (ciocolată). Concluzia lui Watson era că emoţiile, ataşamentul apare prin condiţionare, că anxietăţile şi fobiile pot rezulta din experienţe de condiţionare. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre ataşamentele pozitive: dragostea faţă de o persoană, un obiect sau un animal apare prin asocieri cu circumstanţe agreabile. Pe această cale Watson a încercat să demonstreze psihanalizei faptul că temerile , anxietăţile, fobiile nu sunt înnăscute. (în W. Viney, 1993).
            În organizarea vieţii psihice Watson identifică trei comportamente: viscerale, musculare şi laringeale. Comportamentele viscerale se referă la reacţiile organice care se produc în orice activitate psihică. Cele musculare se referă la mişcările adaptative. Iar cele laringeale la limbaj şi gândire. Gândirea este identificată cu limbajul întrucât se reduce la mişcări musculare ale laringelui. A gândi înseamnă a vorbi încet pentru sine. Watson afirmă că oamenii nu gândesc cu creierul ci cu sistemul de arcuri nervoase ale laringelui şi ale organelor anexe. Insistenţa asupra rolului proceselor periferice în gândire a adus contribuţii importante la studiul mecanismelor psihofiziologice ale limbajului şi gândirii dar a constituit şi un reducţionism excesiv al gândirii la nivelul unor comportamente primare.
            Dincolo de disputele teoretico-metodologice Watson s-a arătat preocupat de la bun început de aplicaţiile psihologiei, de faptul că psihologia timpului său nu era utilizată de către alţi specialişti, era o psihologie sterilă. Atât Pavlov cât şi Watson au fost preocupaţi de probleme practice. Aşa cum Pavlov s-a preocupat în ultima parte a carierei sale de psihologia clinică, Watson s-a preocupat de studiul condiţionării fricii. Aceste cercetări stau la baza tehnicilor de terapie comportamentală, care cunosc o expansiune remarcabilă şi succese demonstrate ştiinţific.
            Munca lui Watson a marcat definitiv interesul psihologiei americane pentru studiul învăţării. Psihologia behavioristă a considerat învăţarea ca un obiect fundamental de studiu al psihologiei. Studiul procesului de învăţare oferă mijloace remarcabile pentru înţelegerea şi controlul comportamentului.
             Behaviorismul clasic şi apoi neobehaviorismul au subliniat importanţa experimentării ca mijloc de verificare a conceptelor şi teoriilor. În perioada de expansiune a neobehaviorismului între 1920 şi 1950 au fost publicate un număr extraordinar de mare de cercetări experimentale asupra celor mai variate domenii ale vieţii psihice. Aceasta a constituit un impuls remarcabil pentru dezvoltarea psihologiei şi mai ales pentru elaborarea unui model unanim acceptat al cercetării în psihologie.
            Între continuatorii lui  Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i amintim pe Max Meyer,  W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K. Lashley. 
Trimiteți un comentariu