30 iul. 2012

Neobehaviorismul



Cei mai importanţi reprezentanţi ai neobehaviorismului sunt Cl. Hull, E. Guthrie, Ed. Tolman, B. Skinner.
Clark Hull (1884-1952) este considerat de către W. Viney (1993) drept figura dominantă a mediului academic al psihologiei între 1930 şi 1950. Cea mai mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat la Universitatea Yale.
 Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice (1940), Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951), Un sistem comportamental  (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull şi teoria sistematică a comportamentului.
Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie constatăm o continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul modifică schema iniţială S-R introducând termenul O prin care se desemnează organismul şi ceea ce se întâmplă cu acesta astfel încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă de stimul ci şi de organism.  Acest termen mediator între S şi R se referă la istoria învăţării anterioare, programele de deprivare senzorială, injectarea de droguri ca variabile experimentale. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul organismului trebuie sa fie luat în consideraţie în structura experimentului ca variabilă intermediară.
În cercetările sale asupra învăţării Hull consideră întărirea drept prima condiţie a formării deprinderilor.  Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea primară care face apel la trebuinţele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară ca stimulent ce consolidează învăţarea. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se consolidează învăţarea. Hull a avut în vedere variate forme de învăţare în experimenţele sale: învăţarea prin încercare şi eroare, învăţarea prin discriminare, învăţarea labirintului, memorarea mecanică ş.a.
Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului de gradient de întărire. Este vorba despre introducerea unui interval de timp între performanţa care trebuie recompensată şi atingerea obiectivului care asigură întărirea. Astfel hrănirea ca recompensă pentru apăsarea pedalei poate fi amânată cu un număr de secunde pentru a se studia efectul asupra cobaiului care învaţă acest fel de amânare.  Treptat se introduce o separaţie între stimul şi răspuns faţă de modelul clasic al condiţionării. Această întărire întârziată este menită să dezvolte un comportament din ce în ce mai puţin dependent de întărirea iniţială. Este un fel de „decondiţionare” în raport cu stimulul necondiţionat iniţial. Aşadar gradiente de întărire cu intervale mai lungi pot fi eficiente pentru învăţare.  Paradigma de bază a întăririi constă în reducerea trebuinţei. Astfel calitatea de întărire primară a recompensei sau pedepsei este aceeaşi: recompensa reprezentată de hrană reduce tensiunea foamei, salvarea de la şoc (electric), reduce tensiunea şocului (Hilgard şi Bower, 1974). În concluzie, teoria lui Hull are meritul de a considera învăţarea în termeni de interacţiune complexă între organism şi mediu. 
Trimiteți un comentariu