15 iul. 2012

Psihologia individuală



 Alfred Adler (1870-1937) s-a născut la Viena şi a studiat medicina la Universitatea din Viena. Colaborarea cu Freud a durat timp de nouă ani dar nu a fost atât de apropiată ca şi cea cu Jung. În anul 1911 a rupt legăturile cu psihanaliştii şi a fondat Societatea de psihologie a individualităţii. Contribuţiile cele mai importante pe care le-a adus psihologiei sunt considerate consilierea şi formarea de grup. Adler şi-a făcut cunosucte ideile prin organizare unor turnee,  în Statele Unite şi în alte ţări europene, care au început să se desfăşoare începând cu anul 1926.
Două constructe esenţiale particularizează concepţia lui Adler: „complexul de inferioritate” şi „sentimentul de inferioritate”. Psihologia promovată de către acesta  se numeşte individuală deoarece consideră individul ca un tot unitar. Astfel,  corpul şi sufletul nu sunt două entităţi distincte. Ca medic, Adler a fost preocupat să înţeleagă personalitatea bolnavului în ansamblul raporturilor dintre simptomele psihice şi cele fizice. Sentimentul de inferioritate este expresia unui sentiment de neajutorare pe care copilul îl trăieşte în mod normal în raport cu adultul. În condiţiile în care copilul este incapabil să compenseze sentimentul de inferioritate acesta se va transforma într-un complex de inferioritate definit de către Adler ca incapacitate de a rezolva problemele de viaţă. Complexele de inferioritate se manifesta în trei variante: inferioritatea organică rezultă dintr-o infirmitate fizică ce se răsfrânge asupra dezvoltării personalităţii copilului. Acest complex poate fi depăşit prin compensare prin dezvoltarea unor alte abilităţi fizice care nu sunt deficitare. De exemplu o persoană cu deficienţe de vedere îşi poate dezvolta în mod excepţional simţul auditiv. Altă cale se numeşte supracompensare capre presupune transformarea deficienţei într-un atuu. Exemplul cel mai cunoscut în istorie este cazul lui Demostene care a devenit un bun orator, prin exerciţiu intens, în ciuda defincienţelor de vorbire. Răsfăţul  poate contribui la dezvoltarea unui complex de inferioritate mai ales la copii unici care sunt excesivi răsfăţaţi în viaţa de familie. Ieşirea lor în lume este însoţită de incapacitatea de a se confrunta cu problemele reale. Neglijarea dezvoltă un complex de inferioritate datorită sentimentului de inutilitate şi devalorizare pe care îl provoacă indiferenţa sau ostilitatea părinţilor.
Complexul de inferioritate are o dublă valenţă: el poate motiva individul să se dezvolte prin perfecţionare sau, dimpotrivă să constituie un factor de demotivare.
Viziunea optimistă a lui Adler cu privire la sensul vieţii, aşa cum se numeşte una dintre cărţile sale, rezultă din străduinţa spre superioritate. Adler înţelege prin această străduinţă năzuinţa spre perfecţiune. Fiinţa poartă în sine acest impuls ascendent, iar viaţa se manifestă printr-o tendinţă de îmbunătăţire a individului şi a speciei. El apreciază că străduinţa spre superioritate este înnăscută întrucât altfel specia umană nu ar supravieţui.
Adler dezvoltă o psihologie puternic ancorată în problemele cotidiene; în relaţiile cu ceilalţi, cu profesia şi în relaţiile de dragoste. În funcţie de poziţia adoptată faţă de aceste probleme el identifică patru tipuri de personalitate corespunzătoare pentru, patru stiluri de viaţă: tipul dominator, agresiv, sadic, tiran, tipul dependent, pasiv, aşteptând totul de la ceilalţi, tipul evitant, care încearcă să evite înfrângerea evitând înfruntarea, şi tipul capabil social care poate coopera cu ceilalţi şi acţionează în concordanţă cu nevoile lor.
Adler acordă un rol determinant factorilor sociali în viaţa individului. Între problemele interesante de ordin educaţional pe care le-a abordat este şi cea a ordinii naşterii: primul născut se bucură de siguranţă, răsfăţ, afectivitate până la venirea celui de al doilea copil care îi ocupă locul în afecţiunea şi interesul celorlalţi. De aici decurge un sentiment de frustrare urmat de tentative de recâştigare a poziţiei pierdute. Uneori pot apărea comportamente dure, agresive, încăpăţânare refuz. Dacă primeşte o ripostă dură atunci reacţia lui va fi confirmată. Se constată că cu cât diferenţa de vârstă este mai mare cu atât aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler consideră că primul născut tinde să fie orientat spre trecut este nostalgic şi pesimist în privinţa viitorului. Primeşte sarcini, este mai ascultător, preocupat de menţinerea ordinii şi autorităţii. Al doilea născut este mai puţin anxios, dezvoltă competivitate în raport cu fratele mai mare dar şi manifestări revendicative. Rivalitatea conduce la dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea născut. Este mai puţin preocupat de problema puterii sau a redobândirii ei şi de nostalgia trecutului, este orientat mai mult spre viitor. Cu titlu de amuzament să spunem că Adler spunea despre Freud că este un prim născut tipic, în timp ce caracterizarea binevoitoare a celui de al doilea născut nu este întâmplătoare întrucât Adler avea această poziţie în familia lui. Cel mai mic copil este de obicei răsfăţatul întregii familii, mai ales atunci când diferenţa de vârstă este mare. Tinde să se dezvolte rapid şi să se realizeze la maturitate; riscul rezultă din răsfăţul excesiv ce va dezvolta dependentă şi neajutorare. Copilul unic are o poziţie total favorizată în familie dar frustrările survin la grădiniţă şi la şcoală unde nu mai este centrul atenţiei. Nu are experienţa competiţiei cu un frate mai mic, nu ştie să lupte, şi de aceea va fi dezamăgit.   ( D. Schultz, 1986; Marcela Rodica Luca, 2003)
Trimiteți un comentariu