24 aug. 2012

Anxietatea datorată înfătisării.



Dificultatea care însoteste autoevaluarea atractivitătii conduce deseori la anxietatea datorată
înfătisării (appearance anxiety), pentru care s-au construit anumite scale de măsurare a nelinistii
provocate de o imagine negativă asupra propriei aparente fizice. K. Dion si colaboratorii săi
(1990) au realizat un test autoreferential de evaluare a atractivitătii, în care subiectul trebuie să
aprecieze negativ sau pozitiv o serie de afirmatii privitoare la sine, iar ansamblul combinat al
răspunsurilor oferă un anumit profil anxios sau senin privitor la receptarea propriei înfătisări. De
exemplu, o calificare a afirmatiei „Mă bucur cum arăt cînd mă privesc în oglindă“ ca fiind falsă,
conjugată cu o evaluare ca fiind adevărată relativ la afirmatia „Simt cum majoritatea prietenilor
mei sunt mai atractivi fizic decît mine“ conduce, pe ansamblu, la un scor ridicat de anxietate, iar
femeile se dovedesc a fi mult mai preocupate de înfătisarea lor decît bărbatii. În consecintă,
constituind un capital simbolic însemnat în jocul social, frumusetea sau absenta ei pentru femei
este însotită de un scor substantial mai ridicat al femeilor la acest test de anxietate. S-a dovedit
chiar că lipsa atractivitătii poate fi însotită de aparitia unor maladii mentale, legătură sustinută de
A. Farina si echipa sa de la Universitatea din Connecticut (1977). Astfel, pacientele mai urîte
internate în spitalele psihiatrice au avut parte de mai multe internări anterioare, de mai lungă


durată, bolile lor erau cronicizate si au fost considerate mai antipatice decît pacientele care aveau
anumite trăsături plăcute. Desigur, nu o înfătisare dezagreabilă este, cel mai adesea, cea care
generează boala psihică, dar persoanele care au probleme psihice (nevroze, psihoze, probleme de
comunicare severe), dacă mai sunt covîrsite si de povara handicapului unei aparente fizice
neplăcute, îsi agravează maladia psihică.
Există totusi si o serie de atribute negative asociate unei înfătisări atrăgătoare. Astfel,
reprezentarea socială a femeilor foarte frumoase le defineste ca fiind mai degrabă vanitoase,
limitate si materialiste (Cash, Duncan, 1984), iar înfătisarea cuceritoare a femeilor politician nu
constituie întotdeauna un avantaj. Desi bărbatii politici prezentabili obtin mai multe voturi în
campaniile electorale decît cei neatractivi, femeile frumoase ce detin un rol politic de prim-plan
poartă deseori atractivitatea ca pe un handicap, căci în imaginarul social ele sunt privite ca fiind
inadecvate si ineficiente (Sigelman et al., 1986). În acelasi registru, femeile neatrăgătoare, printrun
mecanism subteran de compensare, devalorizează persoanele feminine frumoase,
considerîndu-le egoiste, frivole, parvenite, snoabe, mame imorale, înclinate către relatii
extraconjugale si încurajînd „rezolvarea“ conflictelor din familie prin divort (Eysenck, Eysenck,
1995/1999,


În altă ordine de idei, din punctul de vedere al gradului de expresivitate emotională, ne plac
acei semeni care sunt deschisi într-o măsură moderată si exprimă o sinceritate nedisimulată.
Sinceritatea si deschiderea trebuie, însă, să fie adecvate situatiei si reciproce, fără de care
investitia în „celălalt“ esuează (Altman, Taylor, 1973). În pofida diversitătii culturale remarcabile
din lumea de azi, detaliile fizice care construiesc atractivitatea sunt aproape consensuale în lumea
occidentală, stabilite printr-o definitie socială implicită. Altfel spus, „ceea ce este frumos la
celălalt“ se desemnează aproape invariabil în functie de aceleasi etaloane, indiferent de rasă,
etnie, spatiu geografic si civilizational în cadrul acestei lumi, care încearcă si reuseste progresiv,
prin intermediul culturii de masă si al progreselor tehnologice în comunicatii, să-si impună
modelele umane pretutindeni. Într-un studiu al lui M.R. Cunningham (1986), în care cercetătorul
a apelat la un grup de studenti de gen masculin pentru a realiza un „clasament“ al frumusetii unor
tinere femei dintr-un album de fotografii, s-a putut observa că cele mai atractive fotografii erau
ale tinerelor femei care reuneau trăsături inocente („fata cu flori de cîmp“), adică ochi mari,
depărtati, un nas si o bărbie mică, dar si ale celor care erau caracterizate prin trăsături mature
(tipul facial care semăna frapant cu cel al actritei Demi Moore), adică maxilare proeminente,
obraji îngusti, pupile mari, un zîmbet larg. Mai mult, cele două tipuri faciale s-au dovedit la fel de
atractive deopotrivă pentru albi, afro-americani si asiatici, printr-un fel de ecumenism cultural al
valorizării unui anume tip de frumusete.

Trimiteți un comentariu