2 aug. 2012

Burrhus Skinner



Burrhus Skinner (1904-1990) a fost marcat profund de lucrările lui Pavlov şi Watson. A activat la Universitatea din Minnesota, Indiana şi Harward unde a lucrat cea mai mare parte din timp. S-a bucurat încă din timpul vieţii de o recunoaştere unanimă în lumea academică americană şi internaţională, psihologia americană plasându-l de ani buni pe primul loc al psihologilor din lumea întreagă. Lucrări mai importante: Comportamentul organismelor,(1938), Ştiinţa şi comportamentul uman, (1953), Comportamentul verbal, (1957), Tehnologia predării, (1968), Despre behaviorism (1974).  Contribuţia cea mai importantă a lui Skinner o constituie condiţionarea operantă. El face deosebirea între comportamentul de răspuns (respondend behavior) şi comportamentul operant (operant behavior). Corespunzător, vorbeşte despre două clase de răspunsuri: răspunsuri provocate (elicided responses) şi răspunsuri emise (emited responses). Răspunsurile provocate de stimuli cunoscuţi sunt reacţii de răspuns. În schimb mai există o altă categorie de reacţii care nu se corelează cu un stimul cunoscut. Acestea sunt reacţii operante deosebite de cele de răspuns. Pentru comportamentul operant stimulul devine o ocazie, dar nu este un stimul care provoacă răspunsul. Corespunzător celor două tipuri de răspuns Skinner consideră că există două tipuri de condiţionare. Prima este condiţionarea de tipul S, pentru că întărirea este condiţionată de stimul (modelul pavlovian), şi a doua este cea de tipul R, operantă (Skinner).  În acest caz răspunsul se află în corelaţie cu întărirea. Acest răspuns poate fi întărit prin mâncarea care îi urmează. Dar nu vederea pedalei este importantă ci apăsarea pe pedală. Întărirea este întâmplătoare faţă de răspuns. Skinner introduce lege condiţionării reacţiei de tipul R: dacă apariţia unui operant este urmată de prezentarea unui stimul de întărire forţa este mai mare (în Hilgard şi Bower, 1974).
Skinner a imaginat un dispozitiv complex pentru studiul condiţionării operante: o cutie fără lumină, izolată fonic; înăuntru se află o mică pedală care atunci când este apăsată face să cadă bucăţele de mâncare într-un jgheab. Numărul de apăsări ale pedalei este înregistrat şi reprodus de un grafic.  Concluzia cea mai importantă a cercetărilor lui Skinner este că urmarea evidentă a întăririi unui operant se manifestă prin creşterea ritmului răspunsurilor emise. Cu alte cuvinte animalul învaţă să acţioneze pedala fără a vedea mâncarea, iar primirea întâmplătoare a întăririi creşte numărul de acţionări ale pedalei. Mai departe experimentele au fost complicate şi animalele cobai au fost învăţate să apese maneta pentru a evita un lucru neplăcut, cum ar fi un şoc electric. Skinner a descoperit că întărirea trebuie să fie aplicată imediat după manifestarea comportamentului operant şi că întărirea intensifică ultimul comportament pe care l-a manifestat animalul. Nu întâmplător în cazul de întârziere a întăririi poate fi consolidat un alt comportament. Au fost constatate chiar şi comportamente paradoxale, superstiţioase ale cobailor (spre exemplu un animal îşi scarpină urechea sau se învârte înainte de a se uita în cutia cu mâncare, deoarece în trecut acest comportament a fost asociat cu recompensa). Ceea ce Skinner denumeşte comportament „superstiţios” Guthrie considera învăţare prin contiguitate. Skinner a dezvoltat modelele sale experimentale studiind capacitatea de discriminare şi modelarea comportamentală. Modelarea se realizează prin modificarea treptată a ceea ce animalul trebuie să facă pentru a obţine întărirea. Răspunsul este construit treptat pornind de la unul deja învăţat. Sunt forme de dresaj ce apelează la recompensarea fiecărui succes.
Pentru condiţionarea operantă sunt decisive programele de întărire: întărirea pozitivă, care furnizează recompensa aşteptată; întărirea negativă, care permite evitarea unor stimuli neplăcuţi; întărirea la proporţie fixă  care se aplică în funcţie de numărul de răspunsuri corecte date; întărirea la proporţie variabilă mai rezistentă la stingere decât întărirea la proporţie fixă; întărirea la interval fix prezintă o rezistenţă scăzută la stingere şi răspunsul dispare rapid dacă nu mai este întărit de mult timp; întărirea la interval variabil este mai eficientă; stimularea electrică a creierului care nu a fost utilizată de către Skinner şi care a produs efecte remarcabile. Prin stimularea unei anumite zone a creierului s-a constata că şobolanii flămînzi preferau stimularea electrică în continuu în defavoarea hranei. S-a vorbit despre un centru al plăcerii, iar subiecţii umani stimulaţi au declarat că se simt minunat, fericiţi şi au solicitat continuarea stimulării mai multe ore în continuu; întărirea primară satisface direct nevoi primare, biologice; întărirea secundară (de exemplu banii) este asociată cu lucruri care satisfac nevoi primare (dupa N. Hayes şi Sue Orrell, 1997 ).
O altă contribuţie semnificativă a lui Skinner este studiul raportului dintre pedeapsă şi ameninţare. S-a constatat că este mai eficientă combinarea întăririi pozitive, recompensa, cu cea negativă, retragerea răsplăţii. Pedeapsa nu este automat eficientă din următoarele motive: în primul rând pedeapsa îl determină pe individ să o evite şi nu să renunţe la comportamentul nedorit; în al doilea rând o pedeapsa poate fi asociată cu cel care o aplică şi nu cu comportamentul indezirabil; în al treilea rând pedeapsa indică, de obicei, ceea ce nu trebuie să facă şi nu ceea ce este bine să facă. În aceste condiţii Skinner insistă asupra următoarelor trei mecanisme care reglează raportul dintre pedeapsă şi ameninţare: întărirea pozitivă, constă în prezentarea unui stimul pozitiv şi astfel comportamentul se va schimba atunci când este stimulat în mod plăcut; întărirea negativă constă în întreruperea sau absenţa unui stimul negativ aşteptat; pedeapsa implică transformarea unui comportament nedorit prin aplicare unui stimul aversiv.
Aplicaţiile condiţionării operante sunt mai ales în domeniul învăţării şi în domeniul terapiei comportamentale.  De asemenea sunt şi aplicaţii militare dar cu caracter secret.
Opera şi realizările lui Skinner s-au bucurat nu numai de aprecieri dar şi de critici severe. Marele psiholog umanist Karl Rogers a criticat foarte dur teoria lui Skinner considerând-o fascistă. Alţi autori apreciază că cercetările sale oferă rezultate doar în laborator, având o valabilitate redusă în lumea reală. I s-a reproşat faptul că ignoră sinele, personalitatea, cogniţia, sentimentele, scopurile, creativitatea. A fost acuzat că propune o ştiinţă mecanicistă, care dezumanizează individul (W. Viney, 1993).

EXERCIŢIU Analizaţi problemele lui Sam din perspectivă behavioristă. Folosindu-vă de procesele condiţionării clasice şi operante încercaţi să explicaţi următoarele probleme cu care se confruntă Sam: frica de testele scrise, frica de a-i cere Vanessei o întânire, procrastinarea.
Trimiteți un comentariu