30 aug. 2012

Dragostea si stilurile de atasament



Intrat în prim-planul cercetărilor de psihologie socială îndeosebi în ultimele trei decade,
sentimentul cel mai profund mobilizat în relatiile interpersonale a devenit un obiect de studiu
privilegiat al ultimilor ani (Rubin, 1973, 1984; Rubin et al., 1980; Lee, 1973, 1977, 1988;
Hendrick, Hendrick, 1986, 1993; Ashe, McCutcheon, 2001; Hendrick, 2004; Sprecher, Fehr,
2005). O astfel de optiune tematică ilustrează invocata reumanizare a psihologiei prin
centrarea pe fenomenele de interes major ale subiectului, privit în integralitatea universului său
de aspiratii si angajamente. Prin urmare, psihologii sociali sunt tot mai mult preocupati să
lumineze acele teritorii ale interioritătii fiintei umane ce sunt pline de viată, de trăiri intense,
care constituie o miză crucială pentru subiectul în relatie, precum dragostea si formele ei,
rezervorul de sperantă si încredere ce hrăneste actiunile noastre, atitudinile fundamentale
privitoare la moarte, destin si „celălalt“ (care au conturat si un nou cîmp disciplinar: narrative
psychology). Desigur, o asemenea abordare s-a depărtat considerabil de cliseele canonice care
au construit reperele istorice ale psihologiei sociale, dar a conferit un plus de autenticitate studiilor, apropiindu-le de trăirile omului obisnuit al zilelor noastre, cu toate temerile si
nădejdile sale.

Asadar, o îndepărtare de subiectele scrobite, de lectura psihosocială doar prin grila conceptelor
consacrate, si o reconstructie în functie de urgenta temelor, care poate să contribuie la
eliberarea fiintei umane reale de constrîngerile si poverile simbolice si sociale ale prezentului,
într-o lume tot mai mult supusă fragmentarismului si disolutiei tipic postmoderne a fiintei, iată
mutatia ce se înregistrează în anii din urmă în cîmpul disciplinei.


Premisa tuturor acestor schimbări epistemologice, care aduc cu sine si o însemnată
rafinare si diversificare metodologică, ar putea reformula o veche deviză antică: „nimic din
ceea ce este omenesc nu poate fi străin psihologiei“, si, în consecintă, tot ceea ce asigură
umanitatea fiintei noastre se impune a fi studiat cu mijloacele stiintei de către disciplina care
urmăreste deslusirea semnificatiilor interactiunii interumane. Si ce poate fi mai omenesc decît
dragostea, sentimentul total al fuziunii cu „celălalt“, care a hrănit dintotdeauna interogatiile
filosofilor, exaltarea poetilor, armonia ultimă a muzicienilor, dar si căutările febrile ale
fiecăruia dintre noi.
O temă precum cea de fată nu poate fi investigată decît cu armele curajului si debarasat de
prejudecăti, fiecare nouă sistematizare care a putut fi probată prin studii empirice izbutind să
adauge un spor de cunoastere la un domeniu ce părea, initial, de necuprins în cadrele stiintei.
De altfel, mai degrabă decît un studiu al dragostei ca întreg, cercetările pe care le vom evoca
vor participa la dezvăluirea unor fete ale dragostei, prin combinarea cărora vom izbuti, poate,
să deslusim măcar în parte metabolismul celei mai acaparante si roditoare angajări umane fată
de „celălalt“.

Trimiteți un comentariu