22 aug. 2012

Motivatia cunoasterii 2



Pe aceste considerente s-a elaborat una dintre cele mai cunoscute si mai influente teorii ale
psihologie sociale, creată de acelasi Leon Festinger (1954), teoria comparării sociale. Formulată
întîia dată în 1950, teoria se întemeiază pe trei postulate:
— 1. Fiecare fiintă umană este preocupată de evaluarea propriilor competente. Acestea se
transferă în comportamente specifice, care generează cognitii privitoare la capacitatea subiectului
de a se adecva si de a controla situatia. Cognitiile includ două registre: opiniile si abilitătile, iar
dacă acestea sunt incorect autopercepute, se poate ajunge la un comportament cu consecinte
dezastruoase. Spre exemplu, un tînăr care crede în mod eronat că vorbind „cu lejeritate“, fără
prea multe ocolisuri semantice, la o primă întîlnire cu o fată (opinie: „important este să spun
mereu ce gîndesc“) sau se îmbracă „sportiv“ la propria nuntă (opinie: „important este ceea ce e în
mine, nu pe mine“) e foarte probabil că va esua lamentabil. După cum, altcineva, dacă îsi
supraevaluează calitătile de sofer pe autostradă conducînd „ca la curse“ sau pe cele de alpinist
escaladînd culmile nerational, dincolo de traseele montane stabilite, s-ar putea să nu mai apuce să
exerseze data viitoare aceste abilităti. Prin urmare, pentru a evita consecintele nefericite ale
actelor noastre trebuie să realizăm evaluări corecte. Al doilea postulat explică cum anume
procedăm pentru a da curs unor aprecieri adecvate ale competentei noastre.
— 2. Tendinta subiectilor este de a alege criteriile cele mai obiective cu putintă în sprijinul
judecătilor pe care le formulează.


Pentru a vedea dacă o Dacie este mai mare decît un Matiz putem lua o ruletă, care recurge la
o unitate de măsură obiectivă, metrul, oferind, astfel, un răspuns sigur la dilema noastră. Dacă
vrem să ne convingem că putem fugi suta de metri sub 11 secunde — abilitate care se poate
dovedi foarte necesară atunci cînd ne fugăreste un hot înarmat —, ne putem folosi de un
cronometru, asadar de un instrument ce apelează la un criteriu obiectiv de măsurare a timpului.
Desigur însă că, atunci cînd subiectii îsi evaluează propriile opinii si abilităti comparîndu-le cu
ale celorlalti, nu există un criteriu obiectiv care să discearnă, bunăoară, „ce candidat la presedintie
este mai potrivit“ (opinie) sau dacă „suntem un jucător de tenis excelent“ (abilitate). Pentru
aceasta se recurge la ultimul postulat:
— 3. Actorul în rol are înclinatia de a realiza comparatii cu „ceilalti“ care sunt similari si
semnificativi.
Altfel spus, nu se pot realiza evaluări pline de acuratete dacă subiectul se compară cu cineva
care îi este foarte diferit. Deci, urmînd exemplul anterior, dacă este un adept al valorilor
democratice, nu-si va compara opinia cu a unui PRM-ist, ci cu cea a unuia care împărtăseste
acelasi sistem axiologic în sfera politicului, după cum, dacă este un talentat tenisman amator, nu
se va compara cu Pete Sampras sau Andrei Pavel, ci cu cineva care joacă tenis foarte bine, dar
din plăcere.
În zona tematică a capitolului de fată, teoria lui L. Festinger este de interes, întrucît
argumentează că subiectii preferă natural compania similarilor fie în rolul de prieten, de coleg de
muncă, fie ca partener de viată.

Trimiteți un comentariu