21 aug. 2012

Motivatia cunoasterii „celuilalt“


Se consideră că cele mai însemnate motivatii ce îl îndeamnă pe subiect să caute interactiunea cu
partenerul său de relatie si să se angajeze într-un efort care să încurajeze un raport reciproc
favorabil sunt nevoia de afiliere si reactia la trăsăturile observabile ale „celuilalt“.
Nevoia de afiliere sau nevoia de a fi acceptat într-un grup de referintă, resimtit ca important,
a constituit în experimentele clasice ale psihologiei sociale o resursă considerabilă. Această
motivatie poate fi privită în două registre: ca trăsătură de personalitate sau ca stare a
personalitătii. În cel dintîi registru este amintită motivatia stabilă de-a lungul vietii, privită ca
dispozitie latentă sau manifestă a personalitătii, de a fi împreună cu „celălalt“. C. Hill (1987) a
identificat patru cauze ale nevoii de afiliere ca trăsătură a personalitătii:
— stimularea pozitivă, regăsită în nevoia subiectilor de a fi alături, de a-si împărtăsi
experienta de viată cu „celălalt“, de a avea raporturi interesante, vii, autentice (precum stimularea
conferită de cei de lîngă noi atunci cînd pregătim un examen într-o bibliotecă);
— evaluarea corectă a situatiei, explicată prin dorinta de a diminua sentimentele
inconfortabile datorate unui context ambiguu prin compararea cu „celălalt“ (de exemplu, atunci
cînd sustinem un referat la seminar, iar feed-back-ul profesorului este incert, înclinatia noastră e
de a ne compara cu colegii care, prin reactia lor si pe baza experientei anterioare a altora ce au
mai prezentat referate, ne îngăduie să apreciem „cît de bine am reusit“);
— suportul emotional, prin care căutăm sprijinul celui de lîngă noi atunci cînd trecem prin
împrejurări problematice, cînd ne confruntăm cu o înfrîngere sau cu o tragedie, bunăoară (precum
o despărtire de persoana iubită, moment în care nevoia de a împărtăsi dilema sau nefericirea
sporeste);
— atentia pe care o solicităm „celuilalt“ din nevoia de a primi gratificatii simbolice, de a fi
tratat cu respect, consideratie si întelegere (ca atunci cînd reusim din plin la un examen important
si simtim nevoia de a fi recompensati simbolic în fata celorlalti, de a fi adusi în centrul atentiei).


Căutarea interactiunii cu „celălalt“ se poate produce, însă, nu neapărat ca expresie a acestor
determinanti de personalitate imuabili, ci si datorită unor factori situationali care modelează
specific personalitatea. Ea devine, asadar, nu o expresie a ceea ce suntem, ci a ceea ce contextul
ne obligă să devenim. Astfel, nevoia de afiliere ca stare a personalitătii argumentează cum
faptele externe pot să sporească nevoia de a fi împreună. Oameni adusi laolaltă de întîmplări
deosebite (precum vizitele unor mari personalităti, la care asistă îndeaproape, participarea la
concertul unui cîntăret vestit) sau altele traumatice, ce pun în discutie identitatea socială a
subiectilor (precum calamitătile, de genul inundatiilor sau cutremurelor), creează o neobisnuită
atmosferă de camaraderie cu cel ce se află alături de noi, chiar dacă este un necunoscut. Cine nu a
avut parte de nefericita experientă a spitalizării ca să nu-si reamintească modul în care colegul de
salon devine, în acele zile în care suntem pusi la încercare atît de brutal, un însotitor atît de
apropiat, încît ajungem să ne împărtăsim lucruri foarte intime legate de identitatea noastră? Tot
astfel, o situatie limită, precum cea creată de un război, îi apropie semnificativ si, uneori, îi leagă
pentru o viitoare relatie durabilă pe cei care sunt doar întîmplător alături înfruntînd moartea. Cei
care au trăit în stradă experienta revolutiei din decembrie 1989 îsi pot aminti cum contururile
unor necunoscuti se întrupează în personaje referentiale, în care au investit o încredere nelimitată,
împreună cu care au ajuns frati de suferintă si de sperantă. Asadar, perspectiva gravă a suferintei
si a înfruntării unui context amenintător aduce oamenii laolaltă într-un cîmp al comunicării si
cooperării neobisnuite. Convingător în acest domeniu este experimentul lui S. Schachter (1959),
care descrie îngemănarea relatiilor de afiliere atunci cînd subiectii sunt confruntati cu o situatie
nefericită, reală sau imaginară. Subiectii au fost divizati în două grupuri ce urmau să participe la
o cercetare asupra „receptării psihofiziologice a unor socuri electrice“. Conduse separat în două
săli de asteptare, cele două grupuri primeau o informatie diferită: primul afla că va avea parte, o
dată ce experimentul se va porni, doar de o „blîndă stimulare electrică nedureroasă“, celălalt că
va fi supus unor socuri electrice dureroase. Adevărata atentie a cercetătorilor era îndreptată
asupra comportamentului celor două grupuri de subiecti în asteptarea experimentului. Conform
predictiei, subiectii din prima conditie au asteptat în liniste, singuri, fără să comunice cu
„celălalt“, iar cei din conditia secundă, avînd limpede precizată perspectiva durerii, au petrecut
„timpul rămas“ dialogînd febril si căutînd un sprijin în „celălalt“. Iată cum puterea situatiei este
cea care hrăneste nevoia de afiliere si nu numai o anumită înclinatie stabilă de personalitate.
Acest experiment este un tip de comparatie socială sub impact situational si ne indică faptul că
evaluarea a ceea ce gîndeste si face „celălalt“ se realizează prin compararea reactiilor noastre cu
cele ale partenerului de relatie.

Trimiteți un comentariu