7 aug. 2012

PRECURSORII UMANISMULUI




Conform celor prezentate în secţiunea Asumpţii centrale psihologia umanistă este un curent care valorifică un aspect cheie care defineşte fiinţa umană şi anume capacitatea de a lua decizii (liberul arbitru). De asemenea această abordare accentuează faptul că omul investeşte cu sens exprienţa pe care o trăieşte iar dacă dorim să abordăm fiinţa umană, în ceea ce o defineşte prin excelenţă suntem nevoiţi să luăm în considerare experienţa subiectivă.  Spre deosebire de behaviorişti, care utilizau metode nomotetice şi interpretarea statistică a omului, umaniştii utilizează metode idiografice preluate din alte domenii cum ar fi de exemplu istoria, filosofia, literatura, arta, accentuând studiul individual al omului.
            Această vizuine asupra fiinţei umane se bazează pe nişte principii fundamentale care au precedat-o. Psihologia umanistă şi-a definit modelul explicativ al psihicului uman integrând mai multe aspecte care ţin de specificul fiinţei umane care se regăsesc în anumite abordări anterioare cum ar de exemplu: romantismul, fenomenlogia şi existenţialismul. Dacă adăugăm acestora şi contextul specific al anilor ‘60 putem să oferim un răspuns la întrebarea Cum a apărut psihologia umanistă?
            Romantismul a insipirat viziunea umanistă din psihologie datorită faptului că a atras atenţia asupra faptului că oamenii sunt în esenţă buni şi dacă societatea le permite devin împliniţi (a se vedea această perpsectivă optimistă asupra fiinţei umane la reprezentanţii de seamă ai psihologiei umaniste: C. Rogers şi A. Maslow).
            Din fenomenologie a preluat metoda fenomenologică şi ideea validării intersubiective a datelor care provin din investigarea experienţei subiective a individului. După cum susţine Husserl, fondatorul fenomenologiei,  psihologia ar trebui să includă toată varietatea de date preluate de conştiinţă ca fenomene, ca experienţe unice. Metoda fenomenologică încurajează subiectul să raporteze ceea ce este firesc, respectiv conţinutul, impresiile, asociaţiile personale. (Aniţei, 2006)
            Din existenţialism, umanismul a preluat ideea că oamenii au capacitatea de a investi cu sens experienţele lor personale. Această capacitate îl face pe om să fie fundamental diferit de celelate fiinţe sau de simplele obiecte sau alte forme de existenţă. Consecinţele asumării acestei idei le putem identifica în abordările psihologilor umanişti. De exemplu Soren Kierkegaard (1813-1855) filozof danez, unul dintre fondatorii existenţialismului considera că există un Mod etic de existenţă care se defineşte prin preocuparea pentru dreptate, pentru o stare de bine generală şi pentru legături morale perfecte. Persoanele care aparţin acestui mod sunt interesate să evalueze în profunzime posibilele consecinţe ale acţiunilor lor. Personalitatea care se încadrează în acest tip etic este similară personalităţii autorealizate despre care va vorbi Rogers. Un alt exemplu îl regăsim la Heidegger care definea individul autentic prin faptul că este conştient de existenţa lui şi este capabil să aibă o existenţă bună, demnă chiar şi în condiţii defavorabile (mediu, constrângeri sociale).
            Abordările anterioare din psihologie care au influenţat perspectiva umanistă menţionăm:
-         cercetările asupra conştiinţei realizate de W. James;
- Alfred Adler. Unii cercetători îl consideră primul reprezentat al psihologiei umaniste datorită faptului a descris conceptul de Sine creativ referindu-se la faptul că ceea ce devine o persoană este într-o mare măsură rezultatul unei alegeri personale. Alţi cercetători consideră concepţia lui Adler ca o tranziţie de la teoriile psihanalitice predominante în timpul activităţii lui Freud la punctul de vedere umanist modern;
-         perspectiva gestaltistă (prin ideea preeminenţei întregului asupra părţilor);
-         psihanaliza (datorită faptului că s-a centrat pe terapie şi datorită evidenţierii factorului motivaţional în generarea acţiunilor noastre; spre deosebire de psihanaliză, umanismul va lua în considerare nu numai nevoile de bază –instinctele în terminologie psihanalitică – ci şi alte tipuri de nevoi care nu numai că sunt conştiente dar care descriu mai bine specificitatea noastră. Vom vedea că o nevoie fundamentală este aceea de autorealizare).
Trimiteți un comentariu