23 aug. 2012

Reactia la trăsăturile observabile ale „celuilalt“



Reactia la trăsăturile observabile ale „celuilalt“ constituie cealaltă motivatie semnificativă
care angajează raporturile interpersonale. Replica simbolică pe care o adresăm partenerului de
relatie, prin tendinta de a-l aprecia sau respinge, se bizuie pe ceea ce observăm la acesta si poate
sau nu să ofere informatia autentică despre ceea ce este el cu adevărat. Deseori se produce un
transfer identitar în plan simbolic, care conduce la o proiectie pozitivă sau negativă asupra
subiectului aflat în focarul evaluării. Astfel, dacă un străin seamănă cu cineva pe care l-am
cunoscut în prealabil, calitătile sau defectele persoanei cunoscute tind să fie transferate asupra
persoanei necunoscute (Andersen, Baum, 1994). Asadar, ceea ce descoperim nemijlocit la
„celălalt“ influentează considerabil, chiar dacă nu suntem mereu constienti de acest lucru,
aprecierea pe care i-o construim. Există mai multe determinări asupra trăsăturilor observabile,
dintre care cele mai influente sunt dinspre: atractivitatea fizică, efectele situationale, efectele
fenomenului potrivirii si efectele datorate somatotipurilor sau ale staturii subiectilor.
În ceea ce priveste atractivitatea fizică, în pofida retoricii substantialiste care afirmă că „ceea
ce contează este sufletul si mintea omului“, nu „aparentele trupului“, fondul, si nu forma,
interioritatea, si nu exterioritatea, aceasta constituie un determinant major al aprecierii „celuilalt“.
Definită conventional ca si combinatie a caracteristicilor percepute ale fetei si corpului ce
generează o evaluare estetică a partenerului de relatie (în termeni de genul „femeie frumoasă“,
„bărbat chipes“), atractivitatea fizică joacă un rol major îndeosebi în initierea unui raport
interpersonal (Baron, Byrne, 1997, p. 249, Abel, Watters, 2005). Deseori ea devine hotărîtoare
cînd persoana judecă dezirabilitatea de a fi cu „celălalt“ la o întîlnire, cîntărind mai greu decît alte
considerente (Sprecher, Duck, 1994). Într-un experiment pe această temă, studentii de ambele
genuri au considerat că ceea ce contează decisiv la întîlnirea cu cel de gen opus este
personalitatea acestuia, apoi caracterul si în al treilea rînd înfătisarea sa, lista reunind mai apoi si
alte calităti, printre care inteligenta se afla într-o pozitie nu tocmai onorantă (Eysenck, Eysenck,
1995/1999, p. 25). La un bal al bobocilor computerizat, organizat de Universitatea Minessota, în
care cuplurile au fost stabilite pe baza ierarhiei acestor criterii, s-a constatat că, atunci cînd
studentii au fost întrebati ce anume au apreciat în mod deosebit la partenerul pe care l-au avut
alături în acea seară si dacă ar dori să continue relatia, marea majoritate a celor care si-au
exprimat dorinta dezvoltării relaŃiei au indicat ca si criteriu ultim ce i-a convins nu personalitatea
sau caracterul „celuilalt“, ci frumusetea sa.


Influenta de gen este importantă si nuantează concluzia de mai sus, căci cercetări ulterioare
au dovedit că bărbatii sunt mai atrasi de către femeile atrăgătoare decît sunt atrase femeile de
către bărbatii atrăgători (Pierce, 1992).
Dacă bărbatii sunt foarte marcati de frumusetea partenerelor lor atunci cînd decid să se
angajeze într-o relatie, în cazul femeilor, fară a fi apreciată ca neimportantă, atractivitatea fizică a
bărbatilor nu este elementul hotărîtor al alegerii „celuilalt“. Un status social onorant, un capital
educational înalt, însotit de capacităti de cîstig superioare si, peste toate, o sigurantă socială
conferită relatiei le îndeamnă pe femei să aleagă partenerul potrivit (Berscheid et al., 1974).
Totodată, s-a sugerat că o asemenea diferentiere de gen se datorează si unei socializări diferite:
neavînd în logica subterană a socialului decît o putere mai redusă decît cea a bărbatilor, femeile
îsi sporesc puterea prin selectia partenerilor în cadrul unei mobilităti ascendente, în care, de
exemplu, tinerele care provin din clasele modeste ale societătii si care „fac o partidă bună“ sunt
mult mai frumoase decît cele din acelasi strat social cărora nu le reuseste o astfel de izbîndă
simbolică (Buss, Barnes, 1986). Deseori a fost exemplificată această înclinatie prin ceea ce s-a
numit anecdotic fenomenul „Henry Kissinger“, evocîndu-l pe cel care, în calitatea lui de sef al
Departamentului de Stat în vremea administratiei Nixon, a fost cel mai asaltat burlac al vremii.
Mai mult, s-a constatat o asociere stereotipală a ansamblului caracteristicilor de
personalitate ale „celuilalt“ în jurul atractivitătii fizice. Astfel, prin intermediul unui adevărat
efect de halo, un subiect atractiv, fie bărbat sau femeie, va fi evaluat ca fiind mai echilibrat,
generos, inteligent, prietenos, independent, încîntător, plin de succes, talentat si fericit decît un
subiect neatractiv, după cum cei atrăgători au mai multe contacte sociale si au o imagine despre
sine mai favorabilă decît cei ce nu dispun de acest atu simbolic (Dion, 1987). Un alt efect, de halo
întors de această dată se răsfrînge si asupra bărbatilor care sunt văzuti în compania unor femei
frumoase, care îsi consolidează o identitate socială prestigioasă printr-o astfel de „achizitie“.
După cum, în consecintă, se activează în raporturile interpersonale si înclinatia de a-l devaloriza
pe „celălalt“ ce apare în societate însotit de un partener de gen opus nu tocmai cuceritor din punct
de vedere fizic.


Unele studii relevă si o altă tendintă dobîndită inconstient de a stabili o relatie inversă între
atractivitatea fizică si vîrstă, considerîndu-i, astfel, mai tineri decît sunt în realitate pe cei care ne
plac. Printr-un fel de mecanism circular de întărire, cei care sunt atractivi s-a dovedit că acordă
mai mult timp îngrijirii imaginii personale, de exemplu cheltuind mai multi bani si depunînd un
efort mai mare pentru a-si ascunde ridurile sau părul cărunt (Hess, 1991, apud Chelcea, 2000, p.
137).
Totodată, se pare că centralitatea înfătisării agreabile în imaginea globală despre „celălalt“
este învătată social încă din fragedă copilărie, cultura noastră încurajînd valorizarea acestei
dimensiuni. Afirmatia de mai sus poate fi sustinută printr-un experiment realizat de J.H. Langlois
si colaboratorii săi (1990, apud Baron, Byrne, 1997, pp. 250–251), în care s-a observat că un
copil de un an exprimă afecte mult mai pozitive (plăcere, bucurie) si se implică considerabil mai
mult în joacă cu o asistentă necunoscută care îsi acoperă fata cu o mască atractivă, spre deosebire
de situatia în care aceeasi asistentă îsi acoperă fata cu o mască neatractivă (fără să fie
respingătoare!) [vezi Figura nr. 2 si nr. 3]. Pentru a nu induce asistentei un comportament ulterior
inconstient convergent cu tipul măstii, experimentatorul nu i-a dezvăluit colaboratoarei sale ce fel
de mască îi acoperă, la un moment dat, fata.


Trimiteți un comentariu