17 aug. 2012

Rolul afectelor în generarea atractiei 1



Asa cum am subliniat în mai multe rînduri, subiectul se raportează rareori neutru la obiectele
sociale cu care se confruntă. Cercetările din domeniul psihologiei sociale dovedesc că înclinatia
noastră este de a evalua practic instantaneu fiecare sunet, cuvînt, imagine si, cu atît mai mult,
fiecare persoană pe care o întîlnim nemijlocit, activînd imediat mecanismele perceptiei
„celuilalt“, uneori chiar înainte de a deveni constienti de faptul că am perceput ceva anume
(Bargh, 1995). Chiar si atunci cînd percepem obiecte nerelevante si fără miză, precum o serie de
cuvinte necunoscute dintr-o limbă străină, le apreciem mai favorabil pe unele si le respingem
instinctiv pe altele, în functie de rezonanta lor fonetică pliată pe o semantică implicită (Goleman,
1995). Asadar, modalitatea în care ne raportăm la „celălalt“, începînd de la felul în care ne
apropiem prietenii pînă la cel în care ne alegem partenerii de viată, se bazează si pe asemenea
procese interne greu constientizabile, dar care se dovedesc a fi foarte influente. Studiind o temă
precum atractia interpersonală, încercăm, de fapt, să surprindem care sunt factorii responsabili
pentru evaluările reciproce, pornind de la premisa că afectele noastre constituie principala
resursă mobilizatoare si clarificatoare a aprecierii „celuilalt“. Astfel, cînd emotiile noastre
privitoare la partenerul de relatie sunt pozitive, evaluările pe care le producem la adresa sa sunt
favorabile, iar cînd emotiile sunt negative, evaluările, la rîndul lor, devin nefavorabile (Ilut,
2000). Dacă vom reusi să urmărim care sunt principalii factori care influentează afectele, vom
putea, în ocurentă, să deslusim modul în care acestia modelează specific atractia interpersonală.
Un prim factor foarte important în generarea unei emotii specifice îl constituie proximitatea.
Desi aparent nu i-am acorda învecinării cu „celălalt“ decît un rol conjunctural, numeroase studii
din domeniu dovedesc impactul considerabil al acestui factor în initierea unei relatii si în
proiectarea unor trăsături pozitive celor care sunt fizic, în drumul nostru prin viată, alături de noi.
Se poate aprecia că mediul înconjurător exercită o influentă critică asupra evaluării „celuilalt“,
proximitatea generînd o resursă interpersonală importantă: familiaritatea. Datorită familiaritătii
ajungem să zîmbim fugar colegului de etaj în cămin sau tinerei pe care o întîlnim în fiecare
dimineată în statia de autobuz, căci frecventa contactului este însotită de o logică nerostită a
recunoasterii. Un chip familiar declansează o serie de sentimente pozitive prin activarea unui
mecanism intern învătat social de timpuriu, fapt pus în evidentă, bunăoară, si prin înclinatia
copiilor de a zîmbi în mai mare măsură si cu mai multă naturalete „la fotograf“ atunci cînd au în
10 fată o persoană cunoscută, spre deosebire de situatia în care „fotograful“ este un necunoscut
(Brooks-Gunn, Lewis, 1981).
Toate aceste intuitii sunt legate de unul dintre principiile cele mai des evocate în explicarea
mecanismelor evaluative ale subiectului: efectul simplei expuneri (mere exposure effect), descris
de Robert Zajonc (1968) în cadrul unei monografii asupra fenomenului. Rezumat, principiul
evocat postulează că expunerea repetată la un stimul slab negativ, neutru sau pozitiv conduce la
o progresivă evaluare pozitivă a stimulului. În asociere cu tema noastră, principiul explică de ce
contactele mai frecvente cu persoanele cu care intrăm în relatie sunt o conditie necesară a
atractiei interpersonale. Constituind unul dintre cele mai cunoscute si valorificate postulate din
psihologia socială — îndeosebi în domeniul campaniilor publicitare, în strategiile cărora
repetitivitatea mesajului reprezintă cheia succesului —, răspunsul pozitiv în urma simplei
expuneri se manifestă indiferent de natura stimulului, fie el simbol grafic, cuvînt dintr-o limbă
necunoscută, produs de pe piată lansat într-o campanie mass-media sau candidat politic
(Moreland, Zajonc, 1982). Premisa internă a unei astfel de reorientări evaluative este sentimentul
de neliniste, disconfortul anxios pe care subiectul îl resimte atunci cînd se confruntă cu un stimul
necunoscut, mai ales cînd acesta este o prezentă umană. Expunerea repetată, însă, la acel stimul
determină o diminuare a anxietătii prin conturarea „celuilalt“ în cadrele familiaritătii, si deci ale
unei realităti pe care o poate stăpîni simbolic. Un asemenea fenomen a fost pus în evidentă în
cadrul raporturilor interpersonale din mediul universitar, stabilindu-se o corelatie directă între
numărul contactelor si atractia reciprocă (Moreland, Beach, 1992). Astfel, patru tinere femei
psiholog ce aveau caracteristici similare, toate asistente universitare într-un colegiu, sunt
prezentate ca „noi colege, studente de-ale noastre“ într-o grupă de seminar. După prezentarea
initială, una dintre ele nu a mai frecventat deloc disciplina respectivă, o alta a fost prezentă la
cinci seminarii, a treia a fost la zece întîlniri, iar ultima la toate cele cincisprezece seminarii dintrun
semestru. Indiferent de cazuri, ele au activat acelasi comportament decis anterior cu
experimentatorul, fiind retrase, „stînd în banca lor“, limitînd la minimum interactiunea cu ceilalti
colegi sau cu profesorii. La sfîrsitul semestrului, colegii care le-au însotit în acest experiment
longitudinal au fost rugati să completeze un chestionar de evaluare a atractivitătii exercitate de
către „noile colege“. Relatia aproape liniară între numărul contactelor si atractie a fost pusă cu
claritate în evidentă
Trimiteți un comentariu