3 sept. 2012

Dragostea, o definitie ambiguă. Teoria emotiilor.



Constituind o combinatie în dozaje subtile de emotii, cognitii si comportamente ce sunt
implicate în articularea unei relatii intime, dragostea rămîne, datorită încărcăturii sale de mister si irational, un concept greu de cuprins în cadre teoretice si, în consecintă, si mai greu de operationalizat în laboratoarele psihologilor. Mai multe cercetări desfăsurate la scară globală au atestat însemnătatea remarcabilă si impactul social important al dragostei în auto-evaluarea identitătii personale a subiectilor. Astfel, în 1967, întrebati dacă ar accepta o relatie maritală cu cineva care „are toate calitătile, dar pe care nu-l iubesc“, subiectii unui esantion reprezentativ din Statele Unite au răspuns negativ în proportie de 65%, în cazul bărbatilor, si 24 % în cazul femeilor. Reluat în 1980, studiul a evidentiat o mutatie radicală a centralitătii iubirii: 80% dintre cei chestionati, atît bărbati, cît si femei, declarînd că nu s-ar căsători dacă nu ar fi îndrăgostiti de „celălalt“ (Simpson et al., 1986, apud Boncu, XII, 2000a, p. 5). Mai mult, un sondaj similar din 1993, aplicat pe un esantion nord-american de 1000 de subiecti a indicat că trei pătrimi dintre cei interogati au declarat că „iubesc“ („they are currently in love“). Ce se poate întelege, asadar, prin ceea ce subiectii desemnează prin termenul de dragoste? O posibilă cale de a da o definitie conventională pliată pe definitia social-asumată de omul obisnuit ne-o oferă Robert Baron si Donn Byrne (1997, p. 289). Dragostea ar fi, conform celor doi psihologi, prietenia dintre un bărbat si o femeie, reclădită ca o relatie de apropiere interpersonală progresivă în care cei doi subiecti ajung reciproc să se perceapă ca potentiali parteneri sexuali. Desigur, într-o astfel de definitie nu intră fiorul inefabil al contopirii cu „celălalt“, dar un concept precum cel de dragoste nu poate fi niciodată circumscris deplin. Sunt, însă, o serie de „simptome“ ce sugerează prezenta dragostei, iar cea mai des evocată trăire, amintită de psihologi, într-o asemenea situatie este interiorizarea unor emotii intense în prezenta persoanei iubite.


Perspectiva teoretică ce explică mecanismele care se activează în aceste conditii este
teoria emotiilor, realizată de Stanley Schachter si Jerome Singer (1962). Înainte de a explica
aplicabilitatea sa în cadrul temei noastre, s-ar cuveni să lămurim întelesurile principale ale
acestui corpus teoretic. Pentru a pătrunde adecvat tipul lor de lectură asupra unei interactiuni psihosociale, să ne imaginăm un exemplu în care dragostea este asociată cu o emotie complexă. Cînd suntem alături de persoana de care suntem atrasi peste măsură, simtim cum inima ne bate cu putere, mîinile pornesc într-un tremur usor si, privindu-l în ochi pe „celălalt“, descoperim că este la fel de febril îmbujorat ca si noi. Foarte probabil, suntem îndreptătiti să gîndim în acele clipe: iată valul dragostei! Prin urmare, o stare reciprocă de excitabilitate (registrul psihofiziologic) se traduce cognitiv prin calificativul „suntem îndrăgostiti“. Nu este la mijloc nici o aporie, ne atrag atentia psihologii: pentru a se recunoaste îndrăgostit, subiectul trebuie să parcurgă două stadii succesive: atractia fată de partener să declanseze o stare de excitatie psihofiziologică si, cel mai important, subiectul să interpreteze trăirea sa ca fiind „dragoste“ — desigur, conform definitiilor sociale a ceea ce este dragostea, care sunt si ele încărcate de istoricitate si modelate cultural. Altfel spus, dacă partenerii nu vor califica în termenii îndrăgostirii starea de excitatie, atunci nu vor trăi nici o emotie aparte. Dragostea nu se poate întrupa, iată, decît în urma unui proces cognitiv de evaluare si atribuire, în care, dacă furnizăm o explicatie nonemotională pentru starea de excitatie, rezultatul nu va fi trăirea unei emotii autentice. Bunăoară, dacă apreciem că bătăile inimii sunt datorate urcării scărilor pentru a ajunge la apartamentul „celuilalt“, tremuratul mîinilor faptului că nu ne-am odihnit îndeajuns, iar obrazul îmbujorat al partenerului, frigului năprasnic de afară, e foarte probabil că nu vom ajunge la concluzia că „ne-am îndrăgostit“.


S. Schachter si J. Singer au pornit în modelul lor teoretic de la studiile medicale ale lui
D. Maranon din anii 1920. Acesta a injectat epinefrină (un excitant senzorial puternic) unui
număr de peste 200 de pacienti, după care i-a informat de efectele inevitabile pe care le vor
resimti, dezvăluindu-le adevăratele consecinte ale substantei injectabile, întru-totul
asemănătoare trăirii unor emotii intense. Chestionati asupra simptomelor pe care le-au
recunoscut, trei sferturi din pacienti au descris la rece, detasat, starea experimentată si, în
pofida faptului că fiziologic aceasta era identică cu cea a unei emotii, ei nu au calificat-o astfel,
pentru că i-au găsit o explicatie nonemotională: medicamentul administrat. Asadar, în
experimentul pe care l-au initiat, psihologii au încercat să verifice validitatea următoarei
ipoteze: pentru a resimti o stare de emotie vie este necesară trăirea unei stări de excitatie
puternică interpretată ca emotie, iar dacă unul din aceste elemente lipseste (excitarea si
interpretarea ei în termeni emotionali), subiectul nu va trăi nici o emotie. Experimentul s-a
derulat în două stadii. În primul, subiectilor participanti, chemati pentru un „studiu asupra
efectelor unei vitamine speciale asupra vederii“, li s-a injectat o substantă care măreste
excitabilitatea psihofiziologică (adrenalină) si apoi au fost divizati în trei grupuri. Celui dintîi
grup i s-a dezvăluit exact tipul substantei injectabile si efectele sale (va declansa o excitare
considerabilă), celui de-al doilea i s-a descris eronat efectul substantei (va genera „mîncărimi si dureri de cap“), în timp ce ultimul grup a fost asigurat că substanta nu va avea nici un efect
secundar. În stadiul următor al cercetării, subiectii au fost condusi într-o sală impersonală, în
care trebuiau să astepte 20 de minute „pînă medicamentul îsi face efectul“. În realitate,
experimentatorii au vrut să urmărească în acest interval comportamentul subiectilor si evaluările lor post-injectie. Toate cele trei grupuri experimentale au fost confruntate cu o situatie de interactiune: un asistent al cercetătorilor declansa fie un comportament amuzant, copilăros (de genul aruncării la „cos“ a unor ghemotoace de hîrtie sau confectionării unor avioane din fisele de observatie), ceea ce predispunea subiectii la veselie, fie un comportament stînjenitor, agresiv (de genul impunerii completării unui chestionar, în care ultima întrebare adresată subiectului era: „De cîte ori s-a culcat mama dumneavoastră cu alti bărbati, cu exceptia tatălui dumneavoastră“?), generator de furie. Mai apoi, participantii la experiment trebuiau să completeze un formular în care erau rugati să descrie stările trăite pe parcursul procedurii experimentale. Ipoteza avea să se confirme în bună măsură: cei care au primit informatia exactă privitoare la substanta injectată au rămas relativ senini, neangajati si neatinsi de veselia sau furia contextului, căci îsi interpretau starea ca fiind datorată adrenalinei. În schimb, ceilalti, care nu dispuneau de informatia exactă, s-au declarat teribil de mîniosi sau, dimpotrivă, veseli, căci starea lor era asociată comportamentului persoanei care le-a stat alături. S-a produs, în acest caz, una dintre cele mai frecvente erori de atribuire în cadrul raporturilor interpersonale, etichetarea eronată a excitării. Astfel, elementele cognitive ce au mediat excitarea au fost cele care au decis dacă starea trăită este sau nu o emotie, si, mai ales, pe baza informatiilor contextuale, ce anume a generat-o: în acest caz excitarea a fost atribuită gresit asistentului. Un asemenea mecanism explică de ce unele din însotitoarele noastre pot să „descopere“ cît de „nesuferiti“ sunt partenerii lor, tocmai în perioada sindromului premenstrual, cînd starea accentuată de iritabilitate este asociată eronat cu comportamentul „celuilalt“, chiar si în cazul
în care conduita sa este una cît se poate de „asezată“ si echilibrată. După cum, vom întelege
mai bine modelul incertitudinii în dragoste, descris de Sharon Brehm (1988), care pleacă de la ideea că atîta timp cît angajamentul persoanei iubite rămîne nesigur, suspendat, nici dobîndit întru-totul, nici pierdut definitiv, excitarea rămîne activată, iar „dragostea“ calificată ca intensă. Tot acest mecanism explică „efectul Romeo si Julieta“ în care cu cît tinerii care se iubesc au de înfruntat o ostilitate a părintilor mai înversunată, cu atît tensiunea creată generează o stare de excitare mai neplăcută, interpretată ca „dragoste coplesitoare“. Pe această cale putem să explicăm de ce experientele legate de persoana iubită care ne răscolesc sau ne stîrnesc durerea ne determină să o iubim si mai tare, căci orice stimul ce accentuează excitarea psiho-fiziologică este responsabil de sporirea pasiunii, de unde înclinatia noastră firească este să atribuim excitarea unui stimul asociat persoanei îndrăgite.


Trimiteți un comentariu