20 sept. 2012

DRAMATURGIA SOCIALĂ. PUTEREA SCENARIILOR SOCIALE



CONSTRUIREA SCENARIILOR SOCIALE: AUTOCONFIRMAREA
PROFEłIILOR
Istoria conceptului
Constituind unul dintre cele mai cunoscute, mai provocatoare si mai controversate scenarii
implicite din psihologia socială, asociat cu un fel de telepatie socială, fenomenul a fost semnalat de timpuriu în operele episcopului Jacques Bénigne de Bossuet, în secolul XVII, sau la filosoful Bernard de Mandeville, în secolul XVIII. Acest fenomen a ilustrat descifrarea unui mecanism travestit la nivelul societătii, ce a prefigurat paradigma teoretică interactionistă propusă în cadrul scolii de la Chicago de către W. Thomas si de celebra sa axiomă privitoare la puterea definirii situatiei (Merton, 1949/1968, p. 475). În ultimii ani si psihosociologii români i-au rezervat o tratare sistematică fie în cadre teoretice (Ilut, 1993; Boncu, 2000, IX), fie în cadrul unor paradigme experimentale (Chelcea, Radu, Ciupercă, 1999), realizînd si o consistentă monografie asupra temei (Radu-Geng, Ciupercă, 2001). Conceptul (self-fulfilling prophecy) a fost consacrat în cîmpul disciplinei în urma volumului de referintă al lui R.K. Merton: Social Theory and Social Structure (1949/1968). În cartea evocată a liderului curentului structural-functionalist se sublinia rolul creator de realitate socială al reprezentării colective a situatiei, formulat de W. Thomas (1937), si se postulau două principii actionale:
— subiectii sociali construiesc comportamente nu numai pe baza „faptelor obiective“, ci si
pe baza reprezentării pe care acele fapte le aduc cu sine, precum si pe temeiul unor elaborări
imaginare ce răspund unei forme mascate de irationalitate socială;
— aceste noi definiri ale situatiei, chiar dacă uneori nu reflectă autenticitatea obiectelor
sociale, devin reale prin impunerea unor conduite colective convergente cu trăsăturile sale, prin intermediul unui joc semantic subteran dobîndit prin socializare.
În consecintă, autoconfirmarea profetiilor se poate defini ca tendinta actorilor sociali
rezultată în urma unei definiri false a situaiei de a se conforma prescriptiilor scenariului
construit la nivelul imaginarului colectiv, validînd, astfel, noul înteles atribuit actiunilor si modelînd contextul conform determinantelor sale.

R.K. Merton califica fenomenul drept o logică socială perversă, întrucît importantă nu mai
este realitatea, ci ceea ce oamenii îsi imaginează că este aceasta, iar prin puterea unei astfel de  credinte realitatea este fortată să intre în cadrele noii sale definitii prin complicitatea tacită a actorilor sociali (Merton, 1949/1968, p. 477). Mai mult, noul curs al modelării realitătii devine o confirmare a definitiilor prestabilite la initierea jocului simbolic. Prin urmare, se ajunge ca de la premise false să se nască „adevăruri“, iar cunoasterea despre context a actorilor — falsă sau adevărată, are mai putină importantă! — este creatoare de realitate socială, influentînd semnificativ conduitele lor. Aceste forme de patologie socială sunt ilustrate în volumul lui R.K.


Merton prin cîteva exemple convingătoare. Recurgînd la o parabolă sociologică, autorul ne
propune să urmărim următorul scenariu: în perioada marii crize economice a anilor ’30, o
institutie financiară puternică si prosperă, Last National Bank, este confruntată, neasteptat, cu un zvon subversiv: „Banca are probleme“. Presedintele ei, Cartwright Millingville, care conducea institutia de atîtia ani cu eficientă, se vede amenintat de o veste complet neadevărată. „Pericolul falimentului, lansat în zvon, nu are nici un temei. Este revoltător ceea ce se întîmplă!“, exclamă indignat, pe bună dreptate, domnul Millingville. Dar ca într-un efect al bulgărelui de zăpadă, actionarii principali se retrag temători, partenerii stabili îi urmează numaidecît, si, în cele din urmă, depunătorii obisnuiti fac acelasi pas, conform logicii: „dacă cei influenti si cu bani s-au retras — adică cei cu informatii —, stiu ei ce stiu! Să mă grăbesc să mă salvez si eu.“ Asadar, în numai cîteva zile o institutie prosperă, solidă si eficientă ajunge la un faliment autentic, confirmînd profetia. Se subliniază încă o dată perversitatea conflictelor sociale expresive (Coser, 1956/1982; 1968), care nu sunt construite pe baza unor clivaje autentice, ci imaginate si instrumentalizate de cei care au grijă de noi, lăsîndu-ne iluzia libertătii si a victoriei în fata acestor fantasme. Toate strategiile de manipulare socială care pleacă de la identificarea unui tap ispăsitor („ungurul“, „evreul“, „tiganul“, „minerul“, „intelectualul“) se bizuie pe un conflict expresiv întretinut, în care mecanismul autoconfirmării profetiei se activează si în care victoria
iluzorie împotriva „celuilalt“ — dar cu urmări cît se poate de reale, căci crima sau agresarea
directă nu mai este iluzorie! — devine o reîntărire a convingerilor initiale induse. Replica
acestuia, impusă în fond de agresiunea „noastră“, ajunge o exemplară dovadă a „validitătii
profetiei“ (sunt „violenti, perfizi, amenintători“).

Trimiteți un comentariu