24 sept. 2012

Într-un studiu



Într-un studiu al lui R. Daniels si H.L. Kitano (1970) se descrie, deopotrivă, la nivel
interpersonal, dar si la nivel societal, cercul vicios al autoconfirmării stereotipurilor. Grupurile minoritare, cu un status social marginal si cu venituri scăzute sunt caracterizate, pe termen scurt, de o sănătate precară (deseori nici nu mai apucă „termenul lung“), precum si de înclinatia de a achizitiona bunuri si servicii precare, putinele produse pe care reusesc să le procure fiind de slabă calitate. Urmarea pe termen mediu este ca o consecintă firească a acestei optiuni inertiale, o sansă mult mai modestă de a găsi un loc de muncă si de a se recalifica performant, adică, în ocurentă, consolidarea statusului social marginal si obtinerea unor venituri scăzute. Iată cum cercul se închide, iar subiectul individual sau colectiv rămîne captiv în acest mecanism ce se reproduce social si generational.
Societatea românească este un tulburător exemplu al activării acestei logici hegemonice, în
care întregi teritorii sociale, precum Valea Jiului sau judetele din Moldova (ca Botosani ori
Vaslui) se integrează natural într-o ordine socială profund injustă, confirmată prin
consimtămîntul nostru tacit. Cazul României, însă, este exemplar si prin ceea ce am putea numi, într-o cheie paradoxală, majoritătile marginale sau chiar majoritătile minoritare. Sociologic majoritare, acestea îsi asociază o marginalitate simbolică si socială, dobîndind toate atributele specifice unei minorităti sociale, în primul rînd interiorizarea stării de victimă. Trăim într-o Românie a marginalilor, întrucît săracii, femeile, minoritătile de vîrstă (copiii, pensionarii), minoritătile etnice formează straturi sociale tot mai semnificative, majoritare în realitatea socială locală, care îsi dezvoltă o identitate segregatională si autarhică, orientată spre supravietuire.
Zugrăvită în studiul lui Paul si Jean Michelson (1993, apud Antohi, 1999, p. 265–266) de la
Michigan University — printr-o analogie cu modelul psihiatric al codependentei, internalizat de copii proveniti din familii abuzive, în care mediul dement conduce la o înlocuire a dezvoltării si evolutiei cu strategiile de supravietuire —, România ca societate disfunctională ne înfătisează o cale de abandon social consimtit, întărit de logica hegemonică a corpului comunitar mai larg. Această dezangajare individuală si colectivă este însotită de o serie de simptome, precum:
— negarea evidentelor;
— condamnarea victimelor;
— tacticile si discursurile de acoperire;
— evacuarea responsabilitătii atît a victimelor, cît si a celor care victimizează;

— aprecierea victimizării arbitrare ca act de justitie;
— climatul general de anxietate si suspiciune;
— sentimentul de nesigurantă:
— mecanismele de autoiluzionare si rationalizarea care justifică orice oroare;
— refuzul realitătii;
— memoria selectivă, ceea ce transformă victimizarea într-o trăsătură comună a contextelor
violente, fie ele publice sau private. Se cuvine subliniat că marginalitatea este o identitate socialconstruită si nu doar o mostenire naturală, iar în România se produce pe scară largă un fenomen de institutionalizare a marginalitătii. Astfel, în afara cîtorva insule de normalitate — o serie de firme occidentale care au deschis filiale si cîteva initiative ale unor tineri pe model democraticparticipativ
— cuantificabile la nu mai mult de 10 % din tesutul social, asa cum reiese din studiile
lui D. Sandu (1996, 1999), România rămîne un teritoriu unde se împletesc tensionat falii sociale care ajung să comunice între ele tot mai rar si mai deficient si care încep să trăiască vieti paralele, în pofida retoricii omogenizatoare la nivelul discursului public.


Descrieți o ”insulă de normalitate” socială româneaacă și un
”teritoriu” social de subzistență. Care este retorica publică (din mass-media) privitoare la cele două exemple identificare de dvs. Încercați să lămuriți ce se află în ”spatele” acestor discursuri.


Trimiteți un comentariu