30 sept. 2012

Lumea socială ca scenă sau recuperarea subiectivitătii



Curentul interactionismului simbolic dinamizează relatia interpersonală si intergrupală prin
intermediul unor concepte dramaturgice si aduce cu sine o reumanizare a socialului. Printr-un astfel de demers se recuperează subiectivitatea socială, ce devine un actor tot mai influent pe scena în care se derulează spectacolul istoriei. Rolul de prim-plan atribuit subiectivitătii nu a avut, însă, dintotdeauna, pregnanta si vitalitatea asumată astăzi. Mai mult, natura subiectivitătii valorificată în studiile din domeniul stiintelor sociale s-a reconfigurat continuu, pliindu-se pe evolutia marilor curente epistemologice contemporane. Trecutul devine un univers de resurse, iar personalitatea psiho-socială este privită mai putin o sumă de trăsături stabile care se exprimă printr-o consistentă comportamentală decontextualizată, cît un construct situational, ce se pliazătpe normativitatea clipei, pe întelesurile atribuite situatiei de către actorii implicati în rol (Joule, Beauvois, 1997).


Cel care a avut o înrîurire decisivă asupra afirmării curentului interactionist este Erving
Goffman, sociologul vietii cotidiene. Venind dinspre antropologia culturală, E. Goffman a dat
viată unor concepte care de atunci vor dobîndi un rol de prim-plan, chiar dacă unele au mai fost exersate si înaintea sa: self-ul, interactiunea si ordinea socială, devianta, calculul simbolic, inegalitatea socială. Propunînd o analiză dramaturgică a comportamentului social,
psihosociologul american va sublinia rolul hotărîtor al managementului impresiei, conturînd un portret al fiintei umane instrumental, în care este mai putin însemnat ceea ce este omul cu adevărat, ci ceea ce lasă să se creadă că este, portret de pe urma căruia încearcă să dobîndească toate beneficiile simbolice posibile în urma interactiunii cu semenul său: „Ori de cîte ori un subiect se găseste în prezenta altora, va avea toate motivele să manipuleze impresia pe care ceilalti si-o fac despre el, în asa fel încît aceasta să servească propriilor lui interese“ (Goffman, 1956/2001). Intrat pe o scenă în care „celălalt“ este deopotrivă partener de rol si spectator, actorul social îsi construieste replicile si îsi articulează identitatea în mod diferit sub luminile rampei, adică sub privirile celorlalti, decît ar face-o în culise. Distinctia dintre spatiul public (scena) si spatiul privat (culisele) înfătisează si un comportament specific al actorului, adecvat contextului. În fata unui public, subiectul mobilizează un comportament cu miză (în functie de care „stie“ că este evaluat de către „celălalt“), angajant, normativ, ce activează functiile sale psihofiziologice si care contribuie la definirea situatiei sociale. În plan privat, însă, el îsi poate recupera individualitatea, poate să se privească în oglinda propriei constiinte si să se detaseze de ceea ce spectacolul la care a participat i-a impus (Goffman, 1956/2001). K. Burke (1973), în The Rhetoric of Hitler’s Battle, a analizat raportul actori, univers etic, propagandă si chipul unei lumi în această cheie dramaturgică, identificînd următoarele elemente interrelate:
— actiunea (the Act): ce se petrece în gîndurile si în faptele oamenilor;
— scena (the Scene): fundalul actiunii, contextul social, politic, cultural în care se desfăsoară
„actiunea“;
— agentul (the Agent): actorul social, ipostaziat de personalităti, institutii care realizează
actiunea;
— instrumentele (the Agency of Agencies): întelesurile, simbolurile ce dau continut
interactiunii dintre actori;

— scopul (the Purpose): motivul sau cauza care initiază actiunea.

Toată lucrarea sa este o asamblare a acestor elemente în explicarea ororii naziste, pornind de
la Mein Kampf, nucleu ideologic ce a constituit o pervertire a gîndirii religioase si o reorientare a unei imense frustrări sociale înspre un agent (Hitler) care a intervenit într-o „scenă“ (spatiul cultural german, cu toate frămîntările sale politice si sociale). „Uneltele“ privilegiate urmăreau identificarea Volk-ului într-o „voce unică“ si mobilizau simboluri si concepte precum Reich-ul, armata, „democratia germană“, rasa, natiunea, arianismul, mitul poporului ales, spatiul vital, întrun aluat modelat malefic, care avea ca scop unificarea poporului german în „împlinirea destinului său exceptional“. Pe această cale putem cunoaste mai bine deriva unei lumi prin dezvăluirea divortului dintre actiune, agent si imperativele etice, în care retorica propagandistică exclude gîndirea alternativă, confruntările de idei, suspendă discernămîntul si devine o comunicare trunchiată care cucereste prin articularea coerentă a unui mesaj ce se întemeiază pe cunoasterea nelinistilor, temerilor, asteptărilor, frustrărilor publicului, inducînd credinte si comportamente „izbăvitoare“.
Tot chipul unei lumi contorsionate ne este deslusit printr-o lectură dramaturgică a
fenomenului social istoric într-o carte memorabilă a lui Sorin Alexandrescu, Paradoxul român
(1998), prin inventarea unui personaj, Scribul, în conturarea portretului si epocii lui Antonescu, sau în cartea lui Dumitru Sandu, Spatiul social al tranzitiei (1999), prin exersarea unei „lecturi“ analogice a tranzitiei (modelul exodului, al jocului de sah si al tratamentului bolnavului), toate tensionînd raporturile conventionale dintre obiectul si subiectul social-istoric si provocînd o cunoastere dezvrăjită de determinările strict cantitative, într-un spatiu al relativismului (ipoteza e de preferat în locul certitudinii) si negocierii de sensuri (acum, cînd s-a proclamat deja sfîrsitul marilor naratiuni).


Trimiteți un comentariu