23 sept. 2012

Numeroase studii ulterioare



Numeroase studii ulterioare aveau să valideze efectul Pygmalion printr-o sustinere empirică
considerabilă: o cercetare din Marea Britanie asupra a 4300 de elevi, coordonată de W. Crano si P. Mellon (1978), sau o alta din Satele Unite, care a avut peste 5000 de elevi si studenti investigati (Hart, 1978), aveau să pună în evidentă fenomenul. Bizuindu-se pe aceste rezultate si realizînd un bilant al celor peste 400 de studii experimentale centrate pe această temă, R. Rosenthal (1985, apud Brehm, Kasin, 1990, p. 134) argumenta că 36 % dintre performantele academice au ca si cauză principală asteptările pozitive ale profesorilor în raporturile lor cu studentii.

Mai mult, această investitie de asteptări pozitive este foarte pregnantă, usor identificabilă, în
pofida rezervelor manifestate de unii profesori, care apreciază că îsi pot controla mesajele
implicite adresate audientei indiferent de natura acesteia, conform cliseului: „fie că este o clasă bună sau rea, eu îmi văd la fel de treabă“. S-a dovedit că asteptările initiale ale profesorilor legate de elevii sau studentii cărora li se adresează modelează semnificativ expresivitatea lor discursivă si relatională. Pentru a ilustra acest fenomen, R.Rosenthal, alături de E. Bahad si F. Bernieri (1991), a organizat un experiment în care o serie de profesori de liceu urmau să „prezinte o lectie“ timp de zece minute, imaginîndu-si că se află în fata unui elev cu rezultate excelente la disciplina în care ei erau specialisti (conditia 1) sau cu rezultate foarte slabe (conditia 2). Toată prezentarea lor era înregistrată pe video, iar discursurile erau mai apoi mixate, tăiate si distribuite aleatoriu în scurte secvente de zece secunde, fără să fie însotite de sunet. Apoi, scurtele episoade discursive erau prezentate unor „evaluatori“, alesi fie din rîndul adultilor, fie din rîndul copiilor, care trebuiau să precizeze „cît de bun este elevul căruia i se adresează profesorul“ si „ce sentimente exprimă profesorul fată de elev“. Ambele categorii de evaluatori, în egală măsură, au putut aprecia cu exactitate, fie si pe baza unor secvente atît de sumare, ceea ce unii profesori sustin că nu transpare în comportamentul lor, si anume expresivitatea radical diferită în functie de

audientă si de asteptările initiale. Chiar si numai după vizionarea a zece secunde, fără sunet si
alese la întîmplare, copiii si adultii deopotrivă identificau cu usurintă „cît de bun este copilul“ si „ce sentimente are profesorul la adresa lui“. Si dacă tot „nu se pot ascunde“, s-ar cuveni, sugerau autorii, ca profesorii să fie mai generosi cu ceea ce oferă elevilor si studentilor lor în raporturile interpersonale cotidiene din clasă, căci doar astfel darul se va întoarce îmbogătit.
Influentele nu sunt însă doar într-o singură directie — dinspre profesor către elev —, ci
bilaterale. Într-un studiu al lui D. Jamieson (1990), într-un liceu în care au sosit într-un an scolar mai multi profesori noi, elevii erau anuntati de către experimentatorii „bine informati“ că dascălii pe care îi vor avea de acum în clasă sunt deosebit de competenti, deschisi, apreciati de corpul profesoral (conditia experimentală) sau nu primeau nici o informatie legată de noii lor profesori (conditia martor). Atitudinile pozitive construite la adresa celor de la catedră au condus la rezultate mult mai bune (note mai mari si la o mai bună întelegere a explicatiilor din clasă) în conditia experimentală fată de conditia martor, determinîndu-l pe profesor să se plieze pe cerintele rolului impus de experimentator.

Sunt însă situatii cînd asteptările reunite pentru performantă ale profesorului si elevului se
întîmplă să nu se potenteze, ci să se inhibe reciproc. Cînd mereu se asteaptă performanta maximă de la elev, acesta înclină să dezvolte o atitudine anxioasă, căci imaginea esecului potential (fie el si minor) devine un factor perturbator important, deturnîndu-i atentia de la sarcina pe care o efectuează si diminuînd pe termen mediu performanta sa globală (Zanna et al., 1975). Recunoscînd că „patternul autoconfirmării profetiilor este atît de comun, încît se pot găsi în viata de zi cu zi numeroase exemple care să îl sustină“ (Merton, 1949/1968), să ne îndreptăm atentia asupra unui domeniu privilegiat al manifestării sale, si anume teritoriul
raporturilor interetnice sau interrasiale. Experimentul cel mai celebru, care trebuie amintit în descrierea acestei relatii, este cel deja evocat la autoconfirmarea stereotipurilor, al lui C. Word, M. Zanna si J. Cooper (1974), în care se promovează inechitătile sociale pe baza prejudecătilor etnice sau rasiale. Comportamentul nonverbal al persoanei albe care intervievează este sensibil diferit în functie de caracteristicile etno-rasiale ale „subiectului intervievat“ (un complice al experimentatorului): favorizant cînd erau în fata unui alb, discriminativ cînd erau în fata unui negru, în pofida comportamentului identic al „candidatului“. Tot astfel, complicii evaluatori din al doilea stadiu, atunci cînd perpetuau stereotipul comportamental din prima fază a cercetării, desi aveau în fată numai reprezentanti ai WASP-ului, induceau o conduită care să se plieze pe asteptările initiale ale „evaluatorilor“. Ca urmare a acestui fapt, subiectii tratati asemănător cu

negrii din prima parte a experimentului deveneau, simbolic, „negri“, adică ajungeau retractili,
inhibati, stînjeniti si pierdeau slujba în mod „natural“, ajungînd să interiorizeze „inabilitatea“ lor. Iată de ce acest fenomen social pervers se cuvine ponderat prin ruperea cercului prejudecătii, recurgînd la strategiile descrise în capitolul anterior, plecînd însă de la premisa că energia socială a definirii situatiei este considerabilă si că, odată pornită, printr-un efect cumulativ, „profetia“ tinde să se autorealizeze (Jussim, Harber, 2005).

Raporturile minoritate-majoritate constituie un alt registru în care miza socială a activării
acestui fenomen psihosocial este vitală, modelul interactiunii între o majoritate cantitativă
(numerică) sau calitativă (prin prestigiul ei) si o minoritate redimensionînd modelele anterior
prezentate, de mai redusă generalitate. Prin autoconfirmarea profetiilor se hrăneste tendinta de a diminua identitatea „celuilalt“ si de a mentine cu orice pret structura socială si simbolică a unei societăti. Asa cum sublinia P. Bourdieu (1970/1973, 1979, 1980), capitalul simbolic mostenit se conservă într-o societate, iar drumul prin viată al subiectilor individuali sau colectivi se scurge pe albii deja trasate, chiar dacă retorica statului democratic si a ideologilor proprii modernitătii politice nu le recunosc ca atare. Afinitătile de asociere interpersonală (de la alegerea prietenilor pînă la cea a partenerului de viată), traseele educationale (de la tipul de scoli, si implicit de valori, urmate) sau destinele profesionale (cine devine medic si cine lucrător manual) sunt însotite de putine libertăti de optiune autentice. „Mostenitori“ fiind, ducem cu noi în lumea socială o logică implicită a conservării „a ceea ce este“, chiar dacă formal declarăm că „toti avem sanse egale în viată“ si că „schimbarea este înnoitoare si, deci, necesară“. Desigur, o astfel de logică va confirma stereotipurile sociale dominante. Majoritatea defineste o situatie socială si impune hegemonic minoritătii ordinea lucrurilor existentă, astfel încît minoritatea si-o integrează ca „naturală“. Pe această cale se perpetuează un echilibru social cel mai adesea strîmb si inechitabil.


Trimiteți un comentariu