29 sept. 2012

Violentă colectivă


 O continuare clara a articolului: Scenarii perverse în grup: deindividualizarea...


Interesîndu-se de numeroasele cazuri de violentă colectivă, P.Zimbardo a descris modul în
care o multime formată din 200 de studenti ai Universitătii din Oklahoma au încurajat un
sinucigas să-si ducă la bun sfîrsit intentia, ipostaziind un caz extrem de derivă etică, în care
responsabilitatea individuală a celor din grup s-a dizolvat în gregaritatea multimii. Tot astfel, L. Mann a studiat colectia New York Times din perioada 1964–1980 si a înregistrat 21 de situatii de sinucidere publică, dintre acestea jumătate (10 cazuri) producându-se cu sprijinul „galeriei“. Elementele favorizante ale deindividualizării, evocate de L. Mann, sunt întunericul, distanta mare dintre victimă si „galerie“, căldura excesivă si numărul mare al martorilor (de ordinul sutelor). O asemenea constatare, care evidentiază efectul multimilor amorfe si omogenizatoare, este ilustrată coplesitor într-un caz dramatic de deindividualizare ce determină comportamentul antisocial: „cazul Kitty Genovese“ (caz real al unei femei ucise brutal în New York în martie 1964, într-un episod de violentă extremă ce a durat 45 de minute, sub privirile a 38 de vecinimartori care, în dosul ferestrelor, au auzit strigătele victimei, dar nu au făcut nimic pentru a o ajuta). Acest episod a determinat un amplu demers de cercetare a fenomenului agresiunii sociale, în vederea activării si valorificării comportamentului responsabil, prosocial (Rosenthal, 1964; Darley, Latané, 1968; Krupat, 1975; Batson, 1998).

Studiind impactul variabilei independente principale (anonimatul) asupra variabilei
dependente (comportamentul agresiv), P. Zimbardo (1970) a construit următoarea procedură experimentală: subiectii erau studente îmbrăcate în halate albe, foarte largi, cu glugi ce le mascau chipul r la Ku-Klux-Klan, în care anonimatul era subliniat si, pe de altă parte, studente îmbrăcate obisnuit si care purtau pe piept o insignă ca un semn al individualitii lor. În ambele situatii participantii efectuau un interviu cu o persoană tintă, complice a experimentatorului, ce construia un comportament fie agreabil, onest, deschis, fie egoist, dificil, închis. În cele din urmă, studentele aplicau „victimelor“ socurile electrice pe care le considerau „meritate“. În conditia asigurării anonimatului, socurile electrice erau foarte intense si prelungite, indiferent de comportamentul generos sau dezagreabil al „victimei“, însă în conditia precizării identitătii, socurile erau foarte reduse, si cu atît mai reduse cu cît „victima“ se dovedea mai sinceră si mai onestă. O astfel de constatare întăreste concluziile experimentului lui S. Milgram (1974, apud Drozda-Senkowska, 2000), în conditia presiunii explicite a autoritătii, ce înfătisa un prag al obedientei la fel de ridicat si în situatia în care victima proba alte semne ale fragilitătii si neputintei („are si probleme cardiace“).


Într-un alt experiment din acelasi registru (Diener et al, 1976, apud Boncu, 1999) este descris un scenariu amuzant în care o serie de subiecti copii cu măsti specifice, în ziua
de Halloween, „colindau“ de-a lungul a 27 de case fie singuri (conditia martor), fie în grup
(conditia experimentală), fiind primiti cu căldură de către o serie de gazde adulte. Acestea le
ofereau o bomboană dintr-un vas care se găsea pe masă si, sub un pretext oarecare, se retrăgeau brusc din living. Variabila dependentă era reprezentată de numărul de bomboane pe care copiii le „furau“ după ce gazda se retrăgea în grabă. S-a observat că în situatia de grup (anonimat asigurat) copiii luau un număr considerabil mai mare de bomboane decît în conditia identificabilitătii lor, atunci cînd erau singuri.

O altă sursă importantă a deindividualizării o constituie diminuarea constiintei de sine,
subliniată într-un studiu al aceluiasi E. Diener (1980), în care se indică faptul că factorii
situationali din grup împiedică subiectul să fie focalizat asupra propriei sale interiorităti.
Subiectul îsi ocultează constiinta de sine si îsi inhibă capacitatea de autoevaluare, generînd o
conduită în care nu mai deliberează asupra a ceea ce trebuie făcut, lăsînd grupul să decidă în locul său. Viata cotidiană oferă numeroase exemple în care trăim această pierdere a identitătii, ajungînd să nu ne mai autoevaluăm comportamentele: de la filme pasionante si telenovele pînă la lectura unor cărti acaparatoare ce ne prind într-o „vrajă“ din care „ne trezim cu greu“ pentru „a reveni în lume“. Astfel, cînd factorii situationali nu mai stimulează deindividualizarea, ne reîntoarcem la identitatea de sine.

Asadar, deindividualizarea se cuvine privită într-o grilă mai neutră, nefiind cu necesitate
antisocială, ci constituie mai degrabă o asumare a unei identităti tranzitorii care poate fi, însă,
usor instrumentalizată. Cu cît grupul este mai mare si mai omogen, comportamentele dezinhibate sunt mai pregnante si constiinta de sine cunoaste o diminuare mai accentuată.

Trimiteți un comentariu