30 oct. 2012

Avatarurile identitătii — un excurs epistemologic în miezul definitiei identitare


    Pentru mine a fost o zi tensionata azi, important a fost ca am incercat sa-mi pastrez echilibrul si sa nu dau atentie la tot ceea ce se intampla in jurul meu. Cu toate ca cateva persoane dragi mie au incercat sa ma inveseleasca si iam insotit la o cafea, nu ma-m grabit sa ii refuz, caci  in mod sigur mi-au facut  ziua mai buna, dim prima clipa a intalnirii cu ei.


Identitatea s-a dovedit dintotdeauna un concept ambiguu, polivalent, imposibil de circumscris unei definitii durabile. Cu alte cuvinte, identitatea rămîne un concept încărcat de istoricitate, iar definitiile sale sunt, cel mai adesea, contextuale. De aceea, o regîndire a însăsi resurselor si articulărilor sale semantic-operationale se dovedeste a fi binevenită. Într-o abordare recentă, pornind de la ideile filosofului german M. Heidegger (1991), reunite în binecunoscuta sa conferintă despre identitate, M. Lazurca (1999) descrie lămuritor mecanismul articulării structurii identitare. Astfel, de la afirmatia de debut aparent sterilă — „Principiul identitătii sună într-o formulă curentă A = A“ — se poate progresa întelegînd că gîndirea occidentală a conferit acestui principiu logic o resursă importantă: mijlocirea. Prin urmare, a fi identic cu tine se traduce prin a da viată raportului apelînd la o instantă intermediară. Un cetătean român, de exemplu, ce călătoreste într-o tară străină, probează că este identic cu sine recurgînd la o mijlocire, în cazul de fată la un document administrativ, un pasaport. Iată cum o împrejurare atît de simplă ne sugerează cîteva din elementele definitorii ale identitătii: înainte de toate, apelînd la o mediere, identitatea se enuntă într-un context specific (trecerea într-o altă tară printr-un punct vamal, în cazul nostru), context care desemnează si tipul particular de identitate vizat (cel legat de nationalitate)
si în care obiectul identitătii îsi asumă un rol activ în fata unei instante-martor (statul
respectiv, reprezentat de lucrătorii vamali). Asadar, devenind subiect al raportului identitar,
cetăteanul nostru ar fi pus în postura de a-si declara identitatea într-un mod adecvat conjuncturii, adresîndu-se unui destinatar interesat. Avînd în vedere multiplicitatea contextelor sociale si gradul lor diferit de profunzime structurală, tipurile de identităti personale sunt extrem de diverse
— „a fi profesor“, „a fi sot“, „a fi ortodox“, configurează fiecare anumite specii de identităti
profesionale, familiale sau religioase. În toate cazurile, enuntarea identitătii produce un discurs categorizator, numit discurs identitar, care este receptat dialogal de către un actor social implicat, „care ne priveste“.
Rezumînd, raportul tautologic initial poate fi depăsit, întrucît structura identitătii presupune:
— prezenta unui subiect social activ,

— care transformă principiul identitătii într-un raport expresiv, recurgînd la mijloace
adecvate unui
— context, care este hotărîtor în elaborarea unui anumit tip de identitate;
— mijlocirea este însotită de producerea unui discurs identitar;
— acest discurs este adresat unui destinatar ce trebuie angajat în acest joc social dialogal.
Si identitătile colective pot fi supuse acestui regim structural de întelegere a identitătii.
Subiectul social poate fi reprezentat de români, priviti ca natiune, care într-un context determinat, cum ar fi începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, construiesc un discurs (care porneste de la „starea de fapt“ si se îndreaptă spre ceea ce vrem să devenim) reunit într-o strategie natională de aderare (mijlocul adecvat contextului) si „tinteste“ înspre organismele europene abilitate în evaluarea unui astfel de proiect social global (destinatarul). Privind către structura formală a identitătii si recunoscînd faptul că identitatea nu poate deveni expresivă decît prin parcurgerea tuturor acestor nivele interrelate, se iveste o problemă ce nu poate fi ocolită: elementul hotărîtor al identitătii îl constituie subiectul social; si nu putem să nu ne întrebăm în ce manieră întelegem natura acestuia? („românii“, bunăoară, prin ce sunt ei români?; „românitatea“ este un dat natural, biologic, ori o constructie culturală?).
În paginile următoare vom încerca să răspundem la această întrebare, dilema prilejuindu-ne
deschiderea unei discutii privitoare la teoriile identitătii, dar si asupra raporturilor dintre
identitatea personală si identitatea socială.
Ceea ce rămîne de netăgăduit e faptul că identitatea se arată a fi un concept complex si
contradictoriu: pe de o parte, mobilizează, inclusiv etimologic, ideea de a fi identic, de a fi
asemănător cu alte obiecte sau fiinte din lumea socialului, pe de altă parte, ideea de unicitate si deci de distinctie, de diferentiere de „celălalt“. Identitatea oscilează, astfel, „între alteritatea radicală si similaritatea totală“ (Lipiansky, 1986), iar delimitările nu pot fi realizate decît articulînd toate elementele evocate ale structurii identitătii.

Trimiteți un comentariu