20 oct. 2012

Comunicarea socială ca proces




Incercsa nu ma las pacalit de calmul unei asa zis prieten. Oricum  rareori isi exprim sentimentele, ceea ce nu inseamna ca nu traiesc bucuriile si tristetile la fel ca toti ceilalti. Din cand in cand, Cand decid sa imi manifest nemultumirile, spre surprinderea celor din jur, in special atunci cand mi se epuizeaza rezervele de rabdare si amabilitate. In asemenea situatii,  poate fi orice, mai putin calma!

Paradigma comunicării sociale, în care vom încadra toată analiza ulterioară a formelor de
influentă socială la nivel macro, s-a constituit în cîmpul psihologiei sociale la mijlocul secolului
XX si pleacă de la următoarele premise:
— depăseste nivelul comunicării interpersonale (face to face), mobilizînd semnificative
energii sociale;
— studiile asupra comunicării sociale au fost generate îndeosebi de sporirea influentei
mijloacelor de comunicare în masă si a fenomenelor de propagandă ce le-au însotit.
Surprinzător, primii ce au teoretizat acestă problematică au fost inginerii de la Bell
Telephone, care în 1947 au elaborat o teorie a informatiei pentru a determina conditiile de
transmitere eficientă a unui mesaj, au individualizat factorii si au izolat perturbatiile ce apar în procesul comunicării.

Psihosociologul american Harold Lasswell si colaboratorii săi (1948/1979), pornind de la
teoria informatiei, au sugerat că o descriere adecvată a actiunii de comunicare trebuie să ofere răspunsuri la următoarele întrebări:
„CINE, CE spune, prin ce CANAL, CUI si cu ce EFECT?“
O astfel de structură interogativă permite formalizarea procesului de comunicare si
explicarea diversilor factori ce intervin în articularea sa. Cl.E. Shannon si W. Weaver (1949)
sistematizează sugestiile tehnice ale celor de la Bell Telephone într-o teorie a comunicării. 

- codificare / decodificare;
- perturbatii datorate transmiterii informatiei :
- zgomot semantic S-E
- receptor semantic R-D
Parcurgînd aceste scheme relationale, vom întelege că pentru transmiterea optimizată a
continutului mesajului se urmăreste:
— diminuarea interventiei externe mesajului sau a asa-numitului zgomot semantic;
— evaluarea numărului de repetitii necesare pentru ca un mesaj să fie corect transmis, adică
a redundantei semantice;
— sporirea capacitătii canalului de transmisie, prin valorificarea disponibilitătilor cantitative
si calitative ale canalului.
Paradigma lui H. Lasswell va determina directiile majore în cercetarea comunicării de
masă, care pot fi focalizate pe una dintre următoarele entităti:
— analiza sursei sau emitătorului (control analysis);
— analiza mesajului (content analysis);
— analiza canalelor (media analysis);
— analiza publicului sau audientei, precum si a receptorului sau destinatarului (audience
analysis);
— analiza efectelor comunicării (effect analysis).

Modelul „clasic“ al lui H. Lasswell, de tip cauză-efect, în care subiectul social apare izolat,
este simultan cu cel propus de P. Lazarsfeld, L. Berelson si H. Gaudet (1948). Acestia
accentuează necesitatea luării în considerare a contextului social. Pornind de la constatările lor experimentale din 1940, cînd au urmărit procesul electoral prezidential (înfruntarea Wilkie- Roosevelt), autorii au observat cum votul este dependent de o experientă de grup. Oamenii care muncesc sau trăiesc împreună, sau care îsi petrec laolaltă timpul liber înclină să voteze pentru aceiasi candidati. Mai mult, omogenitatea intentiilor de vot creste în cadrul grupului pe măsura avansării campaniei electorale. Opiniile în grup se structurează în jurul unor nuclee organizatoare de opinii, reprezentate de liderii de opinie, care receptionează mai multă informatie si care exercită o influentă sporită în mobilizarea opiniilor colective, constatare confirmată de D. Katz (1960). E. Katz si P. Lazarsfeld (1955) propun teoria celor doi pasi în comunicare, teorie ce se bizuie pe următoarele două postulate:
— cadrul în care se construiesc valorile sociale sunt relatiile interpersonale; acestea presupun
comunicarea;
— mass-media influentează publicul prin intermediul retelei comunicării interpersonale,
care se instituie ca mediator între emitătorul si receptorul mesajului (E-R).
Concluzia importantă care decurge de aici sugerează că cine stăpîneste această retea detine
un potential de influentă socială considerabil, hotărîtoare devenind manevrarea nodurilor de
retea (liderii de opinie). Putem defini asadar comunicarea ca procesul convergent în care emitătorul si receptorul, prin mijloace mediate sau nu, creează si împărtăsesc informatii (Jowett, O’Donnell, 1992). Cea mai simplă si mai opera ională definiŃie a comunicării ca proces ar putea fi rezumată astfel:
ceea ce se întîmplă cînd emitătorul A comunică cu receptorul B despre un subiect X; unde A
poate fi o persoană, un grup sau un sistem social. Totodată, relatia dintre A si B poate fi
nemijlocită (face to face) sau mediată (A……c…….B)X .



Trimiteți un comentariu