10 oct. 2012

Fenomenul masificării si modernitatea



La sfîrsitul secolului al XIX-lea, marele istoric J. Burckhardt cuprinsese într-o frază celebră, în cadrul unei conferinte despre filosofia istoriei tinută în 1871, schimbarea de paradigmă la nivelul mentalitătilor, dar si al actiunii nemijlocite a actorilor politici, confruntati cu o mobilitate socială explozivă: viitorul va apartine maselor si oamenilor care le pot explica acestora lucrurile în mod simplu.
Prefaceri importante se produseseră deja: revolutia franceză si americană transferaseră
principiul vointei majoritare în drept, în practica politică si socială. În acelasi timp, gîndirea
sociologică sistematizează mutatia structurilor sociale si politice prin reflectia sintetizatoare a lui F. Tönnies (1887/1977), care descrisese trecerea de la comunitate (colectivitatea spontană, naturală, bazată pe aliante de sînge) la societate (colectivitatea artificială, rece, impersonală, bazată pe contract).
Se înregistrează si o puternică ascensiune a fenomenului industrializării, ce creează un nou
personaj social de anvergură: masa, caracterizată de gregaritate si irationalitate, un actor tot mai nelinistitor, care ajunge să dicteze mersul istoriei. „Masa“ este privită cu tot mai multe temeri, căci este înclinată spre obedientă, însufletită de forte incostiente si îsi încredintează destinul despotilor, de unde se naste si mirajul propagandei — prin intermediul unor mijloace proprii comunicării sociale —, înteleasă ca acea cale a conducătorilor prin care multimile sunt convertite la adevărul celor puternici si lăsate să creadă că noua viziune dobîndită contine propriul lor adevăr. Exemplar este cazul lui Goebbels, geniul malefic al confectionării de fantasme, ce va pune bazele primului minister influent al propagandei, curînd după venirea lui Hitler la putere, si care va deveni singura armă sigură de subjugat constiintele unui popor înfeudat în deznădejde, dezolare si ratare colectivă (Arendt, 1963/1997, 1972; Baudouin, 1999). Astfel, canalele de comunicare în societate sunt tot mai mult subordonate sugestiei si influentei, asa cum subliniase G. Tarde (1901/1922) încă de la începutul secolului.


Totodată, avansarea fenomenului modernizării politice si al democratizării aduce cu sine
votul universal si obligă clasa politică să tină seama de opinia publică sau s-o modeleze conform scopurilor proprii. În 1935 se creează primul institut de sondare a opiniei publice, initiat de George Gallup, American Institute of Public Opinion, care si-a dobîndit popularitatea prin predictia asupra victoriei electorale din 1936 a democratului F. Roosevelt, printr-un studiu pe un esantion reprezentativ al populatiei cu drept de vot, în comparatie cu alte consultări similare ale presei pe un număr considerabil mai mare de electori, care au dat gres. De atunci, sondajul de opinie devine calea privilegiată de investigare a glasului public, erorile de evaluare ale acestei metode de cercetare diminuîndu-se progresiv, pe măsura rafinării tehnicilor de colectare si prelucrare a datelor (la sondajele Gallup marja de eroare a scăzut de la 6.5% în 1936 la aproximativ 1% în prezent).
Lărgirea registrului vocilor politice a determinat si o sporire continuă a rolului mass-mediei
în societate, fapt care a consolidat miza majoră a controlului mijloacelor de comunicare în masă, îndeosebi în regimurile totalitare. Anii din urmă au fost caracterizati si de expansiunea
fenomenului globalizării, urmată de o amplificare a telepatiei sociale, ce determină ca aceleasi
gînduri si imagini să fie evocate de milioane de oameni, să stîrnească aceleasi emotii colective si să genereze un sentiment fuzionant, dar depersonalizant (Moscovici, 1995).
Totusi, libera informare si comunicare, fără nici o discriminare, se transformă într-o achizitie
fundamentală a societătilor democratice si se cuvine ca formele de comunicare contemporane să fie tratate ca resurse sociale importante, ce sporesc calitatea si transparenta comunicării în cadrul societătilor, în vederea unei mai bune si mai prompte informări a publicului. Chiar articolul XI al Declaratiei Universale a Drepturilor omului postulează că „… libera comunicare a gîndurilor si opiniilor constituie unul din drepturile cele mai pretioase ale omului“.


Dincolo, însă, de retorica generoasă a necesitătii permeabilizării comunicării în societate, se
impune să întelegem o lectie obligatorie a omului politic de azi, care stie că trebuie să gestioneze si iluzii. Ch. de Gaulle (1955), care a fost oricum unul dintre cei mai generosi si
inteligenti oameni politici ai secolului XX, rostea: „Oricît de importante ar fi problemele
realitătii, probabil că voi putea să le domin, întrucît am învătat, cum spunea Chateaubriand, să-i încînt pe francezi cu vise…“. Din nou descoperim că, deseori, importantă pentru cei ce ne conduc nu este realitatea si transformarea ei, ci hrănirea audientelor cu imagini flatante sau izbăvitoare care stîrnesc adeziunea si mobilizează multimile înspre atingerea, fără stirea lor, a unor scopuri ce le sunt străine. Tocmai înspre un astfel de teritoriu ne vom îndrepta curînd atentia, pentru a dezvălui strategiile folosite de către cei puternici pentru influentarea celor subordonati si pentru a putea fi preveniti în fata unor astfel de tactici perverse.


Trimiteți un comentariu