25 oct. 2012

Formele propagandei

     De data asta ma pot bucura ca am avut o zi plina din toate punctele de vedere, am avut de lucru ceea ce mereu am, dar am avut si parte de compania unui vechi prieten si drag mie. Incep sa cred ca mi-au crescut pretentiile sau ma-m ridicat in standarde. Nu imi place ca bunul meu amic si-a cam schimbat mult stiulul pe care il avea. Este din ce in ce mai putin ingrijit de imaginea lui. In fine tot amicul meu drag va ramane. Si totusi imi e lene cand ma gandesc la ziua de maine, cand am mult de umblat si multe de facut. Insa totusi mai sper sa am si rezultate pe masura efortului depus....


Cea mai cunoscută sistematizare a formelor propagandei disociază între două tipuri posibile:
— propaganda albă, pornită de la o sursă identificată corect si la care informatia continută
în mesaj este exactă, cu o ridicată doză de acuratete. Într-o asemenea categorie ar putea intra mesajele Europei Libere în perioada războiului rece. Desi ceea ce este receptat de către audientă se apropie rezonabil de adevăr, informatia este prezentată într-un mod ce încearcă formarea convingerii că sursa este de bună-credintă (adică un fel de „the good guy“), cu cele mai generoase idei si ideologii politice. Propaganda albă tinteste înspre constructia si consolidarea credibilitătii în cadrul audientei tintă, ce se „conservă“ pentru actiuni de influentare viitoare, generînd un potential de ascultare binevoitor. Aici se înscriu si celebrările nationale, cu toate elementele adiacente de sovinism latent sau manifest;
— propaganda neagră, în care sursa este falsă si răspîndeste neadevăruri, născociri, temeri,
deceptii. Elementul principal al acestei categorii propagandistice este „the big lie“, principiu pe baza căruia s-a organizat în timpul celui de-al doilea război mondial, de exemplu, The New
English Broadcasting Station, post de radio în limba engleză cu acoperire natională întretinut de nazisti, care îsi începea programul cu „God Save the King“ si difuza stiri din jumătate în jumătate de oră, lovind în moralul soldatilor, dar mai ales al populatiei civile angajate în „Bătălia Angliei“, avansînd cu regularitate neadevăruri flagrante despre operatiunile de război si despre „dezastrul rezistentei engleze“. În cadrul propagandei negre pot fi incluse toate tipurile de înselăciuni creative, precum celebrul „război al timbrelor“ postale germano-britanic, care redesenau principale simboluri nationale într-un mod subtil si subversiv, fiind cu dificultate recunoscute de factorii de decizie ale celor două puteri combatante. Astfel, o sotie britanică putea să descopere, cînd primea plicul cu scrisoarea sotului de pe front, un timbru ce semăna în multe detalii cu cel original, dar în care, la o verificare mai atentă, se putea observa în locul coroanei regale steaua lui David, iar în locul însemnelor monetare traditionale secera si ciocanul, si putea să gîndească, descumpănită: „dacă nemtii au pătruns atît de departe, încît si plicul pe care îl primesc de pe front, în tara mea, a trecut prin mîinile lor, înseamnă că totul este pierdut“. Eficacitatea acestei tactici depinde de slăbiciunea destinatarului în a accepta credibilitatea sursei si continutul mesajului si, desigur, de presiunea contextului, într-o conjunctură tulbure avînd mult mai multe

sanse de succes;
— propaganda cenusie, care se interpune între propaganda albă si cea neagră, fiind cea mai
frecventă, mai penetrantă, dar si mai dificil de articulat, solicitînd un profesionalism deosebit al artizanilor ei. În acest caz sursa poate sau nu să fie corect identificată, iar acuratetea informatiei este incertă. De exemplu, cînd URSS-ul a invadat Afganistanul, mediile sovietice au utilizat propaganda cenusie pentru a-si justifica actiunea. Un caz convingător îl constituie documentarul „Afganistan. Revolutia nu poate fi ucisă“, prezentat la Televiziunea natională în 25 decembrie 1985, în care s-a indus impresia că întregul conflict a fost instigat de „forte străine“. Sunt înfătisate hărti cu „trasee conspirative“ ce pornesc dinspre Pakistan sau Iran înspre Afganistan. Se sugerează (dar nu explicit!) că luptătorii de gherilă sunt niste mercenari. Un rebel capturat se declară „turc“ si relatează cum a fost trimis în Afganistan de către CIA. Filmul se încheie în acorduri de muzică populară afgană, iar pe ecran se perindă multimi de afgani care „primesc cu entuziasm trupele sovietice eliberatoare“ (Ebon, 1987). Iată cum sursa este corect identificată, dar mesajul este inexact.

Tema de reflecție : Identificați cîteva exemple de propagandă neagră și cenușie din istoria
noastră postdecembristă.


Trimiteți un comentariu