4 oct. 2012

Mecanismele cele mai cunoscute


Asadar, mecanismele cele mai cunoscute de convertire a infirmitătii într-o victorie simbolică
sunt:
— individualizarea stigmatului printr-un discurs de tipul: „Cum ar putea occidentalii să
înteleagă problemele noastre? Ei nu au cunoscut pentru o jumătate de secol comunismul“,
mascînd delăsarea, rămînerea în urmă sau dezangajarea ce o resimtim ca o infirmitate. „Dacă noi am fi trăit fără să fim loviti de molima rosie, astăzi am fi fost departe, i-am fi întrecut chiar si pe vestici, căci noi avem o inteligentă nativă remarcabilă si suntem atît de plini de talente. Dovadă faptul că românii se descurcă peste tot pe unde ajung“. Justificarea relativizează standardul ratat („suntem rămasi în urmă, dar nu e vina noastră“), modifică referinta („pe dimensiunea inteligentei îi batem pe toti“, „copiii nostri cîstigă la olimpiade“, „avem tineri atît de talentati“) si se transformă într-o critică a „celuilalt“ (a celor „care ne judecă înainte de a ne cunoaste“, ei, care au stat la „adăpostul istoriei“);

— rerationalizarea stigmatului prin declararea fătisă a convingerii noastre că „în fiecare rău
e si un bine“, conform căreia „suferinta noastră din trecut ne-a întărit“, pregătindu-ne pentru un „viitor măret“. Răul trecut devine un atribut neutru astăzi si poate constitui un temei pentru un mîine „al împlinirii destinului nostru national“;
— hiperbolizarea realizărilor mărunte si diminuarea importantei marilor esecuri, prin
exersarea unor judecăti de genul „s-au făcut multe lucruri bune în comunism, am avut fiecare o casă, un loc de muncă…“, iar „a fi fost membru de partid era doar o simplă formalitate, asta nu mai însemna nimic“. „Noi stim limbi străine, suntem mult mai cultivati decît semidoctii occidentali care confundă Bucurestiul cu Budapesta“, „copiii nostri stiu mult mai multă carte decît cei din vest, care sunt semianalfabeti“ sunt tot atîtea formule retorice răspîndite pretutindeni în tesutul social românesc, care maschează, în fond, pentru multi dintre noi, perceperea discreditării si inadecvării, precum si sentimentul ratării individuale si colective. De la teza „rezistentei prin cultură“, ce devine un fel de substitut simbolic al unei generatii intelectuale care a acceptat compromisul si abandonul social, pînă la teza „marilor realizări ale comunismului“ ne convingem, urmîndu-l pe E. Goffman, că aceste strategii subversive nu constituie doar apanajul subiectilor individuali, ci sunt asumate de către întregi straturi sociale confruntate cu o istorie nestatornică si amenintătoare.
Este important de semnalat că în orice societate stigmatul este manipulat, intrînd într-un joc
de putere ce urmează capilaritătile sociale, iar „normalul“ si „stigmatizatul“ reprezintă deseori roluri interschimbabile, care participă nerostit la un scenariu nescris, dar atotputernic, fixat pe o ordine socială conservatoare. Calitatea de construct social al stigmatului este subliniată si de variabilitatea sa în epoci si societăti diferite. Alimentînd un joc simbolic cu resurse atît de consistente, se cuvine să întelegem că „normalul si stigmatizatul nu sunt persoane, ci perspective“ (Goffman, 1969/1992).

Trimiteți un comentariu