12 oct. 2012

Opinia publică si ambiguitatea ariei sale semantice




De-a lungul istoriei psihologiei sociale s-au succedat mai multe încercări de a defini conceptul,
fiecare extinzînd sfera notiunii (Chelcea, 2002). O primă încercare sistematică apartine
sociologului G. Tarde (1901/1922) care descria opinia ca „un grup momentan mai mult
sau mai putin logic de judecăti ce răspund la probleme puse în prezent si care sunt reproduse, în acelasi timp, de persoane din aceeasi societate“. Într-un volum influent de după cel de-al doilea război mondial, Public Opinion and Propaganda, încercînd o evaluare-bilant a fenomenelor de influentă socială din registrul propagandei si o clarificare terminologică, L. W. Dobb (1948) distingea între:
— o opinie publică externă, alcătuită din atitudinile oamenilor reuniti în grupuri în jurul unui
subiect central;
— o opinie internă sau potentială, împărtăsită de membrii aceluiasi grup, dar care se
exteriorizează numai în conditii securizante sau gratificante; precum si
— o opinie manifestă, conturată printr-o adeziune majoritară, încurajînd fenomenele de
conformism; sau
— o opinie latentă, mai stabilă si mai puternică, ce uneori, prin sedimentare, se poate
transforma într-o convingere, si, chiar dacă este contrastantă cu opinia majoritară, se
exteriorizează prin opozitie.


Într-un studiu din deceniul VI, intitulat Modern Public Opinions, W. Albig (1956) sublinia
pluralitatea opiniilor aflate în competitie într-un cîmp social si atrăgea atentia asupra faptului că opinia reprezintă exprimarea asupra unui punct de vedere controversat, de unde remarca legată de existenta inevitabilă a mai multor opinii, cel mai adesea asociate stereotipurilor sociale. Chiar volumul lui W. Lippmann consacrat stereotipurilor (1922), Public opinion, a avut o importantă înrîurire asupra lămuririi conceptului, opinia fiind descrisă ca o formă de exprimare socială pe baza cliseelor mentale ce se interpun între lume si reflectarea ei.
Deseori, datorită ambiguitătii sale semantice, conceptul a generat numeroase confuzii. H.L.
Childs (1965, apud Chelcea, 2000) semnalează numeroasele utilizări nelegitime ale conceptului de opinie publică, dintre care cele mai frecvente sunt:
— personificarea publicului, prin invocarea „poporului“, „maselor“, în discursuri înglobante
de genul „studentii apreciază că…“ sau „poporul doreste să…“, ori „masele se indignează de ceea ce…“; extrapolînd fără întemeiere calificative particulare la cele generale;
— vehicularea ansamblului de emotii colective care „ar reflecta“ spiritul public sau reificarea
acestuia — fenomen semnalat mai devreme si de J. Stoetzel (1943).
În realitate, nu opinia publică este cea care devine agentul actiunii, ci masele, publicurile,
adică oamenii.
O altă primejdie evocată de F.H. Allport (1937, apud Chelcea, 2000) o reprezintă
tendinta unor actori sociali de a vorbi în numele opiniei publice, considerînd că opinia lor este
opinia generală. Ne aflăm în fata confuziei jurnalistice, care identifică fals si de regulă deloc
inocent opinia publică cu pozitiile adoptate de editorialistii, comentatorii sau formatorii de opinie. Retinînd toate aceste consideratii si plecînd de la sintezele românesti cele mai recente asupra temei (Buzărnescu, 1997; Chelcea, 2000b), vom defini operational opinia publică ca exprimarea unei aprecieri subiective fată de o situatie problematică, ce poate fi localizată în actualitate.

Trimiteți un comentariu