9 oct. 2012

Scurtă istorie a afirmării vointei populare


Glasul celor ce nu au avut glas, al poporului tăcut, care intră în istorie o dată cu modernitatea
politică, a constituit unul dintre cîmpurile de interes ce au început să-i preocupe de timpuriu
deopotrivă pe filosofi, psihologi si sociologi, dar si pe oamenii politici. Opinia publică păseste,
însă, cu adevărat pe scena istoriei o dată cu marile prefaceri sociale, politice si mentale de la
sfîrsitul secolului al XIX-lea, legate de ascensiunea ideii statului-natiune si a lărgirii
reprezentativitătii politice, în conjunctura în care apare un nou actor social, tot mai influent, omul masă (Y Gasset, 1930/1994).


Etimologic, opinia publică derivă din substantivul latinesc opinio, în întelesul de părere,
credintă, prejudecată, presupunere, bănuială si din verbul opinor/opinari, cu sensul de a avea o părere despre un obiect anume, după cum publicus desemnează o multime organizată, care
sugerează dimensiunea colectivă a „părerii“. Astfel, pornind de la etimologie, opinia publică
poate fi definită ca formulare a unei judecăti de către un actor colectiv.
Istoria conceptului de opinie publică reuneste cîteva intuitii importante. Încă din antichitatea
grecească, Platon propunea o perspectivă meritocratică asupra cetătii, ce se întemeia pe paideea si care contribuia la sporirea competentei sociale (inclusiv opinabile) a omului cetătean. La Aristotel „orice guvernare este corectă dacă unul, putini sau multi conduc în interesul binelui colectiv“ (apud Coltescu, 1995), de unde se evidentiază rolul opiniei publice în sustinerea guvernării prin consultările din polis.
În pragul modernitătii, N. Machiavelli afirma deja că „important este a merita afectiunea
poporului, căci el este cel mai tare si cel mai puternic“, de unde se năstea ideea că „poporul
trebuie cîstigat“. Astfel, „acela care ajunge principe prin favoarea poporului, trebuie să si-l
păstreze prieten [subl.ns] (…), iar acela care ajunge principe împotriva vointei poporului si prin favoarea celor mari va trebui să caute să cîstige de partea lui poporul“ (Machiavelli, 1513/1960). Si W. Shakespeare va face aluzie la forta opiniilor „creatoare de regimuri si regi“ (în Henric al IV–lea, I, III, 2), după cum T.Hobbes sublinia că „poporul poate fi un judecător al puterii“ (Hobbes, 1639, apud Wooton, 1993), avertizînd că un comportament tiranic al
conducătorilor anulează încrederea socială si conduce la prăbusirea statului.
În epocă, J. Locke sustinea că orice guvernămînt are puteri limitate si nu poate exista decît
prin consimtămîntul guvernatilor, priviti ca oameni ce s-au născut liberi, iar B. Pascal califica
opinia generală ca o „regină a lumii“, în timp ce „forta este tiranul“ ei (apud Buzărnescu, 1997). La J.J. Rousseau — „singură vointa generală poate dirija fortele statului potrivit vocatiei sale“, si contractul social transformă o asociere politică într-un eu colectiv ce se substituie eului individual, în care „contractantii“, prin intermediul vointei generale, devin „cetăteni“ ce impun acest tip superior de vointă privit ca „lege comunitară“ (Rousseau, 1762/1967).


Prima încercare de redactare a unei teorii a opiniei ca sursă a autoritătii publice a apartinut
diplomatului si scriitorului englez William Temple (1671, apud Buzărnescu), care afirma că:
„Opinia formează baza si fundamentele oricărei guvernări. Se poate aprecia că orice guvernare se întăreste sau slăbeste în măsura în care sporeste sau se diminuează încrederea de care se bucură în opinia generală.“


Trimiteți un comentariu