1 oct. 2012

Stigmatul ca joc social si simbolic



Una dintre cărtile care au influentat semnificativ gîndirea socială a secolului XX a fost Stigma. Notes on the Management of Spoiled Identity (1969/1992), din care s-au inspirat deopotrivă psihologii sociali, dar si psihologii din domeniul clinic, sociologii sau istoricii. Descriind stilurile prezentării sinelui în viata cotidiană, cartea recurge la un ansamblu teoretic pluridisciplinar, operationalizînd teoria comparării sociale, a categorizării si etichetării, a retelelor sociale si a distributiei influentei în relatiile interpersonale, precum si teoriile controlului social. Etimologic, stigma desemna în limba greacă un semn corporal depreciativ, care întretinea o infirmitate morală a purtătorului ei. Astfel de semne erau marcate cu cutitul sau cu fierul rosu pe corpul celui pedepsit si proclamau că cel ce le poartă este un sclav, un tîlhar sau un criminal, prin urmare un personaj declasat social, care se cuvine igienic separat de „noi, cei puri si buni“. Stigmatul este un construct ce intervine deseori în raporturile interpersonale si intergrupale, iar strategiile prin care poate fi „valorificat“ au fost descrise în cadrul paradigmei interactiunii simbolice cu „celălalt“.  Noi îl cuprindem pe partenerul de relatie în cîmpul perceptiei noastre pe baza unei grile prefabricate învătate prin socializare, fără să rationalizăm actul întîlnirii, printr-un fel de naturalete a comunicării în care vedem ceea ce vrem să vedem în „celălalt“. Asadar, folosind o structură de asteptare, ne formăm o imagine de întîmpinare conformă unei alterităti anticipate (anticipated others). Imaginile normative despre „celălalt“ se consolidează printr-o regulă socială impusă nedeclarat de actorii participanti pe scenă, construind dincolo de pragul constiintei o identitate socială virtuală. Atunci cînd în raporturile interpersonale sau intergrupale un subiect
deviază de la imaginea reper anticipată pe o anumită dimensiune a ei, atributul diferentiator poate deveni un stigmat, exprimînd o discrepantă specială între identitatea socială virtuală si cea efectivă (Goffmann, 1969/1992, p. 3). Nu toate categoriile diferentiatoare ajung însă conotate scăzător. Stigmatul este doar acel atribut ce aduce cu sine o dezagregare profundă a identitătii purtătorului său si trebuie înteles ca o povară relatională (nu este un dat ce apartine „celuilalt“, ci o constructie socială realizată prin jocul semantic al actorilor, în logica căruia intră deopotrivă cel care „pune“ stigmatul, cît si cel care si-l asumă mocnit).
E. Goffman identifică trei tipuri de stigmat:
— un stigmat fizic infirmizant, legat de monstruozitătile corpului;
— un stigmat caracterial, asociat unui caracter deficient sau debil, caracterizat prin atribute
alienante: pasiuni perverse, vointă frîntă, sindrom de dependentă de droguri, alcool sau
euforizante, sau o sexualitate deviantă;
— un stigmat tribal, cel mai complex si mai împovărător, datorat unei identităti stînjenitoare, umilitoare chiar, impuse de apartenenta la o anumită rasă, confesiune sau popor (bunăoară, atît de invocata si, cum vom vedea, deloc inocenta „povară de a fi român“).
În articularea unei relatii, stigmatul joacă un rol clarificator, ajutîndu-ne să-l încadrăm si,
astfel, să-l stăpînim simbolic pe „celălalt“, privindu-l prin cheia informatiei categoriale pe care o aduce cu sine si excluzînd atributele individualizante. Astfel, stigmatizatului i se refuză individualitatea si toate celelalte trăsături „normale“, ce sunt privite ca nerelevante. „Noi,
normalii“ ajungem curînd, pe această cale, să construim o ideologie a stigmatului prin progresive diferentieri, pentru a „ne proteja“ de „răul major reprezentat de cel proscris“. Nu este vorba doar de o evaluare cognitivă, exprimată printr-un set de atitudini sociale depreciative, ci, cel mai adesea, de actiunea efectivă împotriva „celuilalt“ care „trebuie adus la ordine“ si făcut constient că „se cuvine să stea la locul său“, cît mai departe simbolic de „al nostru“. De aici si pînă la discriminare sau chiar „curătarea purificatoare“ (de genul exterminării fizice) nu mai este decît un pas, străbătut printr-o multiplicare necontenită a diferentierii pornind de la deficienta originară, stigmatul. Un astfel de scenariu ascuns îl captează si pe cel tintit de această devalorizare simbolică. Dacă el ajunge să se autoperceapă si observă că un atribut negativ este deja dezvăluit si făcut public, resimte discreditarea, dacă interiorizează faptul că ceilalti actori semnificativi nu îi cunosc încă deficienta, trăieste gravul inconfort psihologic al celui discreditabil. Prin urmare, implacabilitatea discreditării hrăneste o tensiune lăuntrică greu gestionabilă prin care încearcă să ascundă (aproape imposibil), fie să travestească sau să valorifice propria infirmitate. Si o astfel de
strategie pleacă de la rîvna nerostită cu care caută, din momentul interiorizării primejdiei
diminuării identitătii sale, să asimileze ideile „noastre, ale celor drepti si puternici“ privitoare la „ceea ce este, de fapt, el“. Privindu-se într-o oglindă autoevaluatoare, stigmatizatul asimilează ideile celor care i-au stabilit povara si ajunge, treptat, „să le dea dreptate“. Registrul trăirilor afective este foarte divers din momentul acestei definiri a situatiei si mobilizează de la umilintă, frustrare si rusine pînă la revoltă sau ură de sine, generînd o stare de anxietate socială ce se exprimă fie prin automarginalizare, fie prin bravada agresivă. Deseori, subiectul elaborează tactici de mascare sau refacere a stigmatului prin tot felul de proteze simbolice („Nefericirea noastră are un sens. Iată că noi putem aduce ordinea în societate. Fără noi, chiar dacă suntem săraci si neinstruiti, societatea românească s-ar prăbusi…“, puteau rosti unii mineri în „vizitele“ lor bucurestene). Îndreptarea sau „vindecarea“ stigmatului este mereu vîndută ieftin de către autorităti simbolice importante (asa cum a procedat presedintele de atunci, vorbind de misiunea „de forte de ordine necesare“ în fata agresiunii „unor grupări de factură legionară“, atribuindu-le
un rol social „de prim-plan“). Deseori, însă, stigmatizatul încearcă să-si explice sau să-si găsească justificări pentru ratările sale, pregătindu-se cum se cuvine pentru a se rata. Falsa explicatie ce este adresată, desigur, „celor care privesc jocul“ se transformă în singura energie cognitivă si afectivă capabilă să pondereze perspectiva implacabilă a ratării. Pe această cale se ajunge la o amenajare profitabilă a stigmatului si la o gestionare instrumentală a sa, explicată de E. Goffman prin intermediul conceptului de cîstig secundar sau mijloace dezidentificatorii prin care se controlează informatia socială relevantă despre sine. Transmitînd „celuilalt“ informatii false despre propria identitate, acest tip de joc simbolic conversational reprezintă o experientă socială hotărîtoare, întrucît toti oamenii, în anumite contexte, transmit informatii inexacte despre sine. Deseori unii dintre semenii nostri se prezintă ca „foarte instruiti, inteligenti, cu un background impresionant“ (multe diplome si scoli urmate), dar, în fapt, resimt inautenticitatea acestor descrieri si asteaptă, cu o teamă abruptă, să fie „descoperiti“ pentru goliciunea spiritului lor, pentru că stiu că scoala pe care o au în spate a fost doar o formă ce nu a fost hrănită de întrebări vii. Astfel, vom întelege mai bine orientarea managementului impresiei la cei care ne descriu cu
patos „ce bibliotecă minunată si bogată au“, caz tipic pentru unii reprezentanti ai categoriei noilor îmbogătiti, ce indică musafirilor lor cele mai noi colectii bibliofile sau înfătisează un tablou de valoare pentru care nu au nici cea mai mică afinitate culturală reală, în afară de cea de reprezentare simbolică apreciativă. Sau obsesia unor VIP-uri de-ale vietii noastre publice de a masca analfabetismul lor functional prin aparitii „intelectuale“ triumfaliste si înfumurate, în care îsi etalează costumele de ultimă modă sau ghiulurile prim-ministeriale sau parlamentare. Tot în acelasi registru s-ar putea explica si obiceiul oamenilor simpli din spatiul balcanic — care i-au uimit pe antropologi — de a pune pe masa cu care îi primesc pe oaspetii lor occidentali mult mai mult decît acestia pot servi rational, ca o altă tactică mascată de a travesti sărăcia în îmbelsugare si prea-plin (Bogdanov, 1997/1998).
Trimiteți un comentariu