5 oct. 2012

Un exemplu extrem al puterii rolului

 Alături de tulburătoarele experimente ale lui S. Milgram asupra obedientei ce populează
cursurile fundamentale de introducere în psihologia socială si care aveau să conducă la cele mai dificil digerabile concluzii pe care le-a postulat stiinta despre om si societate — „psihologia socială modernă ne învată o lectie de o importantă capitală: în majoritatea cazurilor, ceea ce determină actiunea unei fiinte umane este mai putin tipul de individ pe care îl reprezintă si mai degrabă tipul de situatie cu care el se confruntă“ (Milgram, 1974, apud Drozda-Senkowska, 2000) —, ideea de personalitate ca si concept situational, modelată de imperativele rolului prescris de scenariul social implicit, avea să mai primească o ilustrare convingătoare în cadrul experimentului lui P. Zimbardo (1973). Puterea rolului sugerează, la fel ca si în seriile de experimente ale lui S. Milgram, că dacă situatia si scenariul în care intră actorii sunt potrivite cum se cuvine (de regulă de cineva care are grijă ca totul să fie „asa cum trebuie“), fiinta umană poate deveni complet dezumanizată, îndepărtîndu-se de orice repere etice sănătoase. Experimentul falsei închisori va constitui una dintre cele mai celebre investigatii din istoria psihologiei sociale, punînd în discutie temeiurile deontologice ale acestei metode de cercetare, dar mai ales cele ontologice ale depersonalizării prin interiorizarea rolului (Boncu, 2002, pp. 341–347). La fel ca si în studiile asupra obedientei, elementul dramatic survine la finalul experimentului, cînd subiectul devine constient de ceea ce este în stare să facă, atunci cînd renuntă la propria sa interioritate pentru a se supune unui scenariu impus. Cercetarea profesorului de la Stanford University si-a propus să sondeze posibilele cauze ale degradării, dincolo de limite acceptabile, a climatului dezumanizant din închisorile americane. Puteau fi identificate mai multe cauze concurente: sadismul deseori probat al gardienilor, personalitatea antisocială a condamnatilor sau contextul carceral în sine, creator de roluri alienante si ostile. Pentru a verifica ponderea acestor influente,
psihologul a propus unor studenti de-ai săi să participe la un experiment, care urma să dureze două săptămîni, asupra „vietii din închisoare“, după ce s-a asigurat de acordul lor scris că prin participarea la cercetare acceptă să li se suprime unele drepturi civile. Recompensati cu o sumă modestă (15 dolari pe zi), subiectii au fost selectionati dintre voluntarii cei mai echilibrati si sănătosi fizic si mental, care prezentau cele mai consistente atitudini prosociale. Au fost selectati zece „detinuti“ si unsprezece „gardieni“, pusi mai apoi să intre într-un scenariu cît mai autentic derulat la Palo Alto, un orăsel din California. Printr-o „arestare în masă“, cu sprijinul efectiv al politiei locale, „detinutii“ au fost ridicati brutal de la domiciliile lor, acuzati de un delict grav, apoi li s-au citit drepturile si au fost transportati de urgentă si încarcerati într-un subsol al Universitătii Stanford care reproducea fidel standardele camerelor din închisoare. După ce au fost dezbrăcati, „dezpăducheati“, tunsi si transformati în condamnati anonimi (cu o salopetă ce purta un număr de identificare si fără lenjerie de corp) au fost preluati de „gardienii“ care trebuiau să-i supravegheze „eficient“. Acestia din urmă, îmbrăcati într-o uniformă kaki, cu ochelari de soare negri, baston de cauciuc si un fluier, puteau recurge la orice formă „de corectie“ pentru „păstrarea
ordinii“ pe care o considerau potrivită, fără a ajunge, însă, la violentă fizică. Dacă într-o astfel de închisoare substitut nu s-ar genera dezumanizarea si abrutizarea din închisorile reale, s-ar putea trage concluzia că personalitătile deviante ale detinutilor si supraveghetorilor sunt responsabile de degradarea umană petrecută între zidurile lor; dacă însă comportamentele inumane s-ar petrece si în închisoarea replică, înseamnă că situatia si forta rolului impun starea de lucruri inacceptabilă. Rezultatele au fost tulburătoare: închisoarea substitut devenea la fel de atroce ca cea reală prin comportamentul neasteptat de firesc al supraveghetorilor, care s-au dovedit de o brutalitate neobisnuită. Programat initial pentru două săptămîni, experimentul a trebuit să fie oprit după numai sase zile. Unii dintre participantii „pedepsiti“ au manifestat tulburări psihice si fizice atît
de grave, încît a trebuit să fie „eliberati“ de urgentă (un „detinut“ a somatizat atît de intens
suferinta si nedreptatea, încît a făcut o eruptie pe tot corpul). Deveniti stăpîni, „gardienii“ au
manifestat progresiv atitudini tot mai ostile fată de cel „slab“, pedepsindu-l de la sanctiuni
simbolice (privarea de dreptul de a avea vizitatori dacă nu e „cuminte“ sau dezagregarea
solidaritătii grupului) pînă la agresiuni indirecte (refuzul de a-i oferi mîncarea) sau explicite
(lovirea cu bastonul sub protectia anonimatului, dincolo de cîmpul vizual al camerei video de
supraveghere). Totodată, „cei pedepsiti“ intrau întocmai în rolul victimei, devenind tot mai
apatici, mai retractili, mai descurajati si mai lipsiti de replică („să te faci cît mai mic posibil“, iată sigura solutie oferită de un „detinut“). Prin urmare, comportamentele deviante nu pot fi atribuite personalitătilor dezaxate ale participantilor, ci contextului si puterii rolului, dovedind „influenta hotărîtoare a fortelor sociale si insitutionale care pot determina oameni de calitate să comită fapte reprobabile“ (Zimbardo, 1973).


Care considerați că sunt mobilurile comportamentale cele mai
însemnate pentru conduitele evocate în procedura experimentală a lui P. Zimbardo? Poate
”reveni” la ”normalitate” un ”călău”? Dar o ”victimă”? Puteți identifica exemple concrete din
istoria social-politică românească în care o asemenea metamorfoză să se fi produs?


Asadar, ni se sugerează, în drumul prin lumea socială important este rolul si scenariul pe
care ni-l asumăm, si mai putin ansamblul trăsăturilor „stabile“ de personalitate cu care suntem înzestrati, acestea din urmă pliindu-se adesea pe determinantele situatiei. Totodată, s-ar cuveni să recunoastem, asemenea profesorului de la Stanford, că „puterea reprezintă variabila cea mai importantă în psihologia socială, dar si cea mai neglijată“ (Zimbardo, 1973), singura în măsură să explice angajarea noastră în interactiune în vederea controlării simbolice cu orice pret a „celuilalt“. Si vom întelege din nou, pe urmele lui E. Goffman (1955/1967), că, nu de putine ori, „natura umană universală nu este ceva foarte uman“ („universal human nature is not a very human thing“).

Bibliografie:
- Obligatorie:
Gavreliuc, A. (2006). De la relatiile interpersonale la comunicarea socială. Psihologia socială si
stadiile progresive ale articulării sinelui. Iași: Polirom, 143-170.
- Complementară:
Baron, R. A., Branscombe, N. R., & Byrne, D. (2009). Social Psychology (12th ed.).
Pearson/Allyn and Bacon: Boston, MA.
Boncu, S. (2002). Psihologia influentei sociale, Editura Polirom: Iasi, 2002.
Brehm, S., Kassin, S., & Fein, F. (2005). Social Psychology Sixth Edition. Houghton Mifflin
Company: NY.
Chelcea, S. (2002). Un secol de cercetări psihosociologice. Editura Polirom: Iași.
Chelcea, S. (2008). Psihosociologie. Editura Polirom: Iași.
Chelcea, S., IluŃ, P. (eds.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Ed. Economică: Bucuresti.
Curseu, P.L: (2007). Grupurile in organizatii, Editura Polirom: Iasi.
Drozda-Senkowska, E. (2000). Psihologia socială experimentală. Editura Polirom: Iași.
IluŃ, P. (2001). Sinele si cunoasterea lui. Editura Polirom: Iași
IluŃ, P. (2004). Valori, atitudini si comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie.
Editura Polirom: Iași.
Neculau, A. (ed.) (1996). Psihologie socială. Aspecte contemporane. Polirom: Iasi.
Neculau, A. (ed.) (2004). Manual de psihologie socială, Polirom: Iasi.
Radu, I., Matei, L, IluŃ, P. (eds.) (1994). Psihologie socială. Ed. EXE: Cluj.

Trimiteți un comentariu