14 nov. 2012

Conceptului de memorie socială


Imi las credinta interioara sa imi ghideze drumul. Lucrurile pe care le stiu si in care cred sunt lucruri care imi fac viata frumoasa. Caut compania celor care ma apreciaza. Raman fidel principiilor mele morale, nu am nimic de regretat. Atitudinea pozitiva ma va ajuta sa depasesc orice obstacol.


Orizontul de semnificatii al conceptului de memorie socială ar cuprinde următoarele
trăsături:
— reuneste într-o sinteză alchimică, proprie elaborărilor sociale, memoriile personale ale
membrilor unui grup;
— este o functie simbolică în care tiparul ordonator al re-amintirii îl constituie limba si
categoriile gîndirii, ambele reprezentînd constructii sociale esentiale;
— desi memoria este o entitate polimorfă, plurală, întelesurile atribuite evenimentelor si
personalitătilor convocate din rezervorul de amintiri colective sunt întotdeauna particulare, se modelează după chipul societătii respective. Sensul unui fapt exemplar petrecut în trecut are rezonante semantice si afective diferite în societăti diferite (cîtă diferentă, bunăoară, în
reconfigurarea imaginară a cuceririi Americii si a „personajului“ central al acestei aventuri
istorice de proportii în cazul autohtonilor din America Latină sau al urmasilor conchistadorilor spanioli);
— evocarea retrospectivă se structurează în functie de o serie de repere fixate de societate,
asa-numitele cadre sociale ale memoriei, ce implică plasarea subiectului social într-un context determinat (prin evocarea unor locuri, evenimente, personaje). Cadrele sunt amintiri dominante si durabile, încărcate cu o mare doză afectivă si capabile să antreneze o remarcabilă energie socială;
— memoria socială este prescriptivă, devenind un adevărat model de valorizare si dobîndind
un rol de pedagogie comunitară;
— totodată, ea este si selectivă, căci se regrupează mereu în functie de „ordinea de zi“ a
actualitătii; astfel grila de lectură a prezentului stabileste „paginile“ trecutului ce se cuvin „citite“, precum si întelesurile atribuite acestuia;
— remodelările ei se efectuează în corelatie cu dinamica socială mai largă; modificarea
neîntreruptă a societătii conduce la modificare continuă a structurii cadrelor;
— uitarea este una din formele privilegiate ale organizării sale; uitarea asigură o deschidere,
un teritoriu ce poate fi reînnoit, dar care si înăbusă, ascunde în profunzimi inconfortul unei ratări (Neculau, 1999).
Structurarea memoriei în functie de cultură si interese — ambele elaborate social — a fost
argumentată de F.C. Bartlett (un contemporan al lui M. Halbwachs), dar si de adeptii
constructionismului social (M. Billig, D. Edwards), ce accentuau rolul vital al limbajului în
organizarea si reorganizarea memoriei.
S. Chelcea (1996), pornind de la o lucrare mai tîrzie a lui M. Halbwachs
(1941), sistematizează legile care reglează memoria grupului amintite de sociologul francez:
— legea concentrării, regăsită în înclinatia de a localiza în acelasi spatiu mai multe
evenimente care nu au nici o legătură între ele;
— legea fragmentării, care implică despărtirea unei amintiri dintr-un nucleu initial în mai
multe elemente componente, fiecare fiind localizat diferit;

— legea duplicitătii, care poate conduce la situarea în două localităti a aceluiasi eveniment
desfăsurat într-un trecut foarte îndepărtat; la care adaugă o nouă lege:
— legea similitudinii actiunilor, prin atribuirea aceluiasi mod de actiune original mai multor
personaje din perioade istorice distincte. Într-un studiu amplu de antropologie culturală si istorie orală, S. Vultur (1997) a demonstrat, indirect, validitatea acestei legi atunci cînd a înfătisat acele recuperatoare povesti ale vietii relatate astăzi de cei ce au trăit odinioară drama deportării în Bărăgan. În acestea modelul bunului colonizator, al celui care porneste de la sălbăticia pămîntului si provocările unui mediu ostil pentru a sfîrsi, în pofida tuturor piedicilor, datorită muncii, cinstei si perseverentei, într-o stare de bunăstare si civilizatie (desigur, mereu relativă), este atribuit, pe o filieră aproape genealogică, deopotrivă primilor colonisti germani stabiliti în Banat în secolul al XVIII-lea, familiilor bănătene (indiferent de etnia lor) din secolul al XIX-lea care sunt nevoite să întemeieze noi asezări, pînă la cei ce aveau să înfrunte cu aproape o jumătate de secol în urmă pustietatea Bărăganului.
Studiind într-un cadru mai restrîns raporturile dintre individ si mediul său familial, A. Muxel
(1996) identifică următoarele functii ale memoriei grupale:
— functia ereditară, de conservare si transfer a istoriei grupului;
— functia afectivă, de reînsufletire a trecutului conform sensibilitătilor actualitătii;
— functia reflexivă, de evaluare critică a trecutului, acea metamemorie evocată la începutul
subcapitolului nostru, care negociază semnificatiile „a ceea ce a fost“ în functie de acele „definitii sociale ale realitătii“ prezente, pentru a prelua formula lui P.L. Berger si T. Luckmann (1966/1999);
— functia proiectivă, de construire, pe baza unui rezervor de memorie viu, a unui proiect de
viată adaptat constrîngerilor, dar si oportunitătilor societătii.
Nefiind doar o conservare pasivă a trecutului, memoria socială este totodată si teritoriul
articulării acelor adevărate revelatoare de identitate reprezentate de discursurile identitare.
Povestind despre sine si despre ceilalti, subiectul social deschide poarta spre o lume care nu este neapărat cea a trecutului „asa cum a fost cu-adevărat“, ci către un prezent-bilant în lumina căruia întreaga viată se structurează cu toate împlinirile si esecurile ei. O povestire memorială ajunge, astfel, înainte de toate, o proiectie de identitate.

Trimiteți un comentariu