10 nov. 2012

Identitate personală versus identitate socială


Am tendinta sa exagerezi, si, dupa cum mi s-a mai spus, calea de mijloc este cea mai buna. Partenerul de suflet isi doreste mai multa intelegere. Timpul liber petrecut in compania acestuia ma ajuta sa vad lucrurile si din punctul lui de vedere. Nu ma las framantat de chestiuni care sunt de domeniul trecutului. Privesc cu incredere spre viitor caci acolo este sansa mea.


După ce am făcut o incursiune în elaborarea conceptului despre sine, dar si după ce am exersat cele două maniere de a privi elaborarea identitătii, sugerînd că, desi tensionat, dialogul între cele două perspective este obligatoriu si se impune să le reunească într-o sinteză ulterioară, să încercăm în paginile următoare să furnizăm cîteva mecanisme interne (individului, grupului) de formare a identitătii.
Privilegiind inevitabil teoria interactionistă, să ne îndreptăm atentia înspre abordările
teoretice care îsi propuneau dezvăluirea acestor mecanisme prin depăsirea opozitiei individualcolectiv.
În tema privitoare la „interactiunea cu celălalt“ am invocat deja studiile lui C.H. Cooley
(1902, 1909) de la începutul secolului, cu notiunea „sinelui în oglinda“ , precum si
teoria „eului interactional“, formulată de G.H. Mead (1934/1963), unde se sublinia că
„interactiunea socială la care iau parte indivizii stă la originea constiintei lor individuale“ prin
raportarea la „celălalt generalizat“. Tensiunea si distinctia dintre individ si acest sine normativ a reprezentat fondul pe care s-au elaborat mai apoi teoriile identitătii sociale.
Pe această cale, referinta obligatorie o constituie Scoala de la Bristol si strădaniile lui Henri
Tajfel. Dezvoltînd o teorie proprie a identitătii sociale, psihosociologul britanic subliniază rolul
esential al grupurilor de referintă, respectiv de apartenentă. Conform viziunii sale, identitatea etnică sau natională este privită ca o formă particulară de identitate socială, iar aceasta din urmă este definită în termenii constiintei unei persoane despre apartenenta sa la un grup. Este vorba de asa-numita paradigmă a grupului minimal care aduce cu sine ideea comparatiei sociale ce se bizuie pe abordările teoretice din anii ’50 ale lui L. Festinger (1954). Grupurile, sustine H. Tajfel, se autodefinesc prin procesul comparării cu alte grupuri. O simplă gestionare aleatorie a includerii subiectilor într-un grup determină un atasament imediat fată de grupul de apartenentă (in-groupul) si un comportament discriminatoriu fată de out-group. Elementul hotărîtor în relatia in-group-out-group îl reprezintă înclinatia grupurilor de a maximiza diferenta dintre ele. Grupul este în căutarea unei identităti sociale pozitive, iar aceasta poate fi dobîndită numai prin diferentiere si competitie cu out-group-ul (Tajfel, 1974). Categoriile sociale sunt încărcate de o coloratură afectivă puternică, iar implicarea în registrul afectiv declansată prin intermediul categorizării configurează un element central al echilibrului interpersonal: respectul de sine. Astfel, identitatea socială pozitivă este căutată ca o sursă a respectului de sine, dezvoltîndu-se adevărate strategii de dobîndire a acestuia. Mai mult, o identitate socială negativă
poate fi refuzată chiar prin părăsirea grupului depreciat (Tajfel, Tuner, 1979).
H. Tajfel (1986) va rezuma rezultatele cercetărilor sale sub forma a trei principii
explicative, respectiv a două consecinte la nivelul conduitei:
— subiectii se mobilizează pentru a ajunge la o conceptie despre sine pozitivă;
— apartenenta la grupuri sociale sau la anumite categorii este însotită de o apreciere pozitivă
sau negativă a lor; astfel, identitatea socială va fi ori pozitivă, ori negativă, după cum evaluările grupurilor ce configurează identitatea socială a unui subiect sunt pozitive sau negative;
— evaluarea in-group-ului se face în functie de alte grupuri specifice prin intermediul
comparatiilor sociale si are ca rezultat o sporire sau diminuare a prestigiului grupului de
apartenentă, după cum evaluările s-au realizat în favoarea sau în defavoarea acestuia în
comparatie cu alte grupuri.
Urmările care decurg de aici sunt:
— subiectii sunt înclinati să îsi asigure o identitate socială pozitivă, sustinută de comparatiile
pozitive relativ la alte grupuri;
— atunci cînd identitatea socială este apreciată ca nesatisfăcătoare, subiectii tind să îsi
părăsească grupul pentru a se alătura unui grup mai apreciat, fie vor rerationaliza într-un sens favorabil identitatea propriului grup.

Parcurgînd acelasi univers teoretic, J.C. Turner (1987) a sporit importanta acordată
elementelor cognitive ale identificării. Astfel, identitătile sociale sunt definite ca „grupări
cognitive ale sinelui si ale unei clase de stimuli ca fiind constante (…) în opozitie cu alte clase de stimuli“ (Turner, 1987). Categorizarea devine procesul vital pentru întelegerea identificării, reprezentînd principalul nostru mijloc de orientare în lumea socială prin acordare de sens. Se urmează sugestiile timpurii venite dinspre W. Lippmann (1922) sau G. Allport (1954), care au atras atentia asupra faptului că, pentru o rezonabilă orientare a noastră în social, nu putem să ne lipsim de clisee mentale, de stereotipuri si deci de categorii clarificatoare, chiar dacă acestea sunt doar constructii simbolice ce se pot despărti uneori brutal de autenticitatea realitătii sociale. Doar astfel, prin aceste prefabricate cognitive, individul poate depăsi impasul informational pe care se
vede obligat să-l înfrunte atunci cînd se integrează în societate. Mai mult, J.C. Turner (1987) nuantează abordarea, furnizîndu-ne modelul unei structurări verticale trinivelare a
procesului de categorizare în cadrul teoriei auto-categorizării:
— la nivelul cel mai cuprinzător si mai general, actorul ca fiintă umană, în opozitie cu
speciile animale;
— la nivelul intermediar, subiectul ca membru al unui in-group, iar raporturile cu celelalte
out-group-uri alcătuiesc identitatea sa în grila de lectură propusă anterior de H. Tajfel;
— în sfîrsit, la nivelul cel mai restrîns, persoana îsi construieste identitatea diferentiindu-se
de ceilalti subiecti ce alcătuiesc in-group-ul lui.
Toate aceste nivele se asamblează tensionat în ceea ce J.C.Turner numeste antagonismul
functional ce determină depersonalizarea individului, ce hrăneste tendinta actorului în relatie de a-si articula identitatea la un nivel de categorizare mai înalt decît cel din interiorul grupului de apartenentă, deplasîndu-si definitiile identitare de la nivel personal la nivel social, fapt care conduce la o mai mare omogenitate a comportamentelor si reprezentărilor în in-group, pliate pe tipare rigide, stereotipale.

Dar poate fi pus în evidentă si un efect de omogenizare prin separare de out-group, ce
permite subiectilor să-si justifice comportamentele discriminatorii fată de alt grup „diferit“ cu care se află în contact si, totodată, determină un fel de perceptie anticipativă a actiunilor outgroup-ului (Wilder, 1986).
Trimiteți un comentariu