13 nov. 2012

Memoria socială ca nucleu al definitiilor identitare

Dimineata, sunt putin stresat de o problema de afaceri. Va trebui sa alerg in stanga si-n dreapta ca sa le rezolv pe toate, si sper ca eforturile sa imi fi rasplatite. Nu neglijez relatia sentimentala! Mama ma sfatuieste sa ma odihnesc mai mult. Sunt in pragul epuizarii, chiar daca nu vreau sa recunoasc.




Asadar, după ce am parcurs cele cîteva mecanisme de configurare a identitătii, întelegînd că
subiectul identitar este în primul rînd o constructie socială, să privim înspre ceea ce îi asigură
combustia, memoria colectivă fiind calificată ca principala resursă care modelează identitătile
sociale. Identitatea si memoria sunt, astfel, două concepte corelate, care se hrănesc reciproc si se restructurează neîntrerupt sub presiunea istoriei si societătii (Neculau, 2000). Există aproape un consens astăzi în a considera că memoria reprezintă o reconstructie continuu actualizată a trecutului, si nu doar o copie nemiscată, o restituire fidelă a acestuia. P. Nora (1984) aprecia că „memoria este mai degrabă un cadru decît un continut, o miză mereu disponibilă, un ansamblu de strategii, o fiintare ce valorează mai putin prin ceea ce este cît prin ceea ce face“. Cum s-a subliniat deja, notiunile de memorie si de identitate aduc cu ele o importantă doză de ambiguitate, întrucît amîndouă se subsumează termenului de reprezentări, o notiune operatorie în cîmpul stiintelor sociale, privită ca referintă a unei stări, în cazul primului concept, respectiv ca o facultate pentru cel de-al doilea. Pornind de la o astfel de dificultate preliminară, J. Candau (1998) retine trei nivele de articulare a memoriei individuale:
— protomemoria sau o memoria subterană, adînc infiltrată în structura mentală a
individului, cea despre care „nu poate vorbi“, reunind acea cunoastere implicită si ansamblul
experientelor cele mai rezistente împărtăsite de membrii unei societăti. Sunt acele „urme,
amprente si conditionări constitutive ale ethosului“ ce nu mai găsesc calea verbalizării. Este, în egală măsură, acel amalgam mental internalizat sub forma habitusului conturat de P. Bourdieu (1970/1973, 1979, 1980), constituind o prezentă a trecutului si „nu memoria trecutului“ (Bourdieu, 1997), o memorie anoetică, inconstientă, procedurală. Datorită ei putem să recurgem la toate acele automatisme, de la învătarea unor simple gesturi masinale (salutul adresat unui cunoscut, pe care-l realizăm fără a ne mai gîndi la adecvarea gesturilor) pînă la interiorizarea unei conduite sociale întemeiate pe supunere si conformism sau, dimpotrivă, pe impunere si subordonarea celuilalt (în functie de capitalul social mostenit);
— memoria propriu-zisă sau de nivel înalt, care este îndeosebi o memorie rapel sau de
recunoastere. Modelată si de uitare, acest tip de memorie mobilizează deliberat sau involuntar amintirile autobiografice sau cele datorate achizitiilor culturale (cunoastere, credinte, senzatii, sentimente);
— metamemoria, ce constituie deopotrivă reprezentarea pe care fiecare individ si-o face
despre propria sa memorie, un mod de a dialoga cu propriul trecut, dar si o explicită constructie a identitătii, devenind un fel de memorie revendicată.
Primele două categorii exprimă în mod direct o facultate a memoriei, iar metamemoria este o
reprezentare a acestei facultăti. Dar dacă această memorie triadică poate fi stabilită la nivelul
individului, la nivelul grupurilor sau al societătii tipologia de mai sus se cuvine aplicată cu
precautie. Dificultatea constă mai ales în desemnarea unor termeni suficient de consistenti care să desemneze prima facultate, cea a protomemoriei, desi e limpede că aceasta comunică cu un concept colectiv, dar ambiguu, precum mentalitatea. Orice societate se hrăneste dintr-o memorie rapel, pe care o avansează în momentele de cumpănă sau izbîndă, prin reactualizarea unor momente de referintă din trecut (comemorări, aniversări, personalităti de prim-plan). Interpretarea conferită acestei memorii naturale este însă construită social. Memoria colectivă este deci o metamemorie, adică o reprezentare socială complexă, si nu un dat socio-cultural. Iată cum cele două teorii (substantialistă, interactionistă) asupra identitătii se răsfrîng si în întelegerea conceptului de memorie individuală sau colectivă, maniera de lectură interactionist-situationalistă devenind prioritară.


La capătul unei astfel de delimitări, si conservînd de-acum acceptia interactionistă asupra
memoriei colective, vom întelege poate mai bine punctul de vedere teoretic al initiatorului
studierii sistematice a fenomenelor de memorie socială, M. Halbwachs (1925/1994, 1950), care si-a construit teoria sa în Les cadres sociaux de la mémoire, dar si în La mémoire collective. Teza principală a viziunii psihosociologului francez ar putea fi rezumată în afirmatia: spiritul reconstruieste amintirile sub presiunea societătii, subliniere evocatoare a rolului mediului social în cunoasterea actuală a trecutului care se realizează nu printr-o simplă „conservare a imaginilor“, ci prin „reconstructia imaginilor“ (Halbwachs, apud Chelcea, 1996). Totodată, în această primă carte îndrăzneată, care a avut un ecou semnificativ în epocă, profesorul de la Strasbourg sublinia faptul că memoria colectivă are sens numai prin interactiunea cu actorii sociali, căci pentru a ne aminti avem nevoie de ceilalti (Ricoeur, 2001).

Trimiteți un comentariu