1 nov. 2012

Teorii asupra identitătii


Azi in relatiile mele cu ceilalti, am fost ceva mai prietenos si atasat, dar mereu cu tendinta de a deveni pisalog. Noul meu partener de viata nu se poate plânge ca este ignorat - dimpotriva: de cele mai multe ori, este pur si simplu "impins de la spate", sunt multumit de ziua de azi.

Rîndurile de fată nu-si propun decît o schitare a principalelor maniere de abordare a problematicii identitare, pornind de la general spre particular, de la identitătile marilor grupuri umane înspre identitatea personală. Astfel, se pot distinge două mari categorii de teorii: substantialiste si interactioniste. Conceptiile substantialiste ale identitătii, antrenînd un fel de determinism tare al apartenentei, subliniază rolul trăsăturilor „obiective“ în definitia identitară (trăsături de ordin biologic, social sau istoric). O asemenea alăturare de trăsături „tari“, „naturale“, constituie chiar substanta identitătii si generează, inevitabil, o viziune statică asupra acesteia. Identitatea apare, pe o astfel de filieră explicativă, un fel de esentă eternă, absolut modelatoare a nucleului esential al celor ce si-o
asumă. Localizînd, pentru clarificare, discutia noastră pe teritoriul identitătii nationale, aceasta devine un dat istoric, ce decide anticipativ apartenenta individului la o comunitate natională precisă (Hermet, 1997, Gellner, 1997; Hobsbawm, 1997; Sabourin, 1999). Determinată de o Kulturnation si animată de un Volksgeist, identitatea natională se hrăneste prin adînci rădăcini etnice, este configurată vertical, printr-un fel de genealogie culturală si este superioară oricărei forme de organizare politică (de exemplu, statului). Desigur, orientarea initiată de J.G. Herder la sfîrsitul secolului al XVIII-lea nu este străină de contextul social-istoric, de frămîntările lumii germane de atunci; divizările politice neîntrerupte, inertiile raporturilor de tip feudal, clivajele confesionale, dar si
renasterea militară si economică impuneau adecvarea, descoperirea unui liant catalizator al acestor tensiuni atît de diverse, ca premisă a nasterii unui nou corp social-cultural: natiunea germană. Doar astfel s-a putut contura treptat, dar stăruitor, cresterea si afirmarea unui discurs ce avea în centrul său ideea unei existente substantiale, a unui „suflet supraindividual“ ce mobilizează fortele interioare ale poporului în cadrul unei „entităti transindividuale“ (natiunea). Privind critic în urmă, Herder va regăsi
luminile „Evului întunecat“ zugrăvit de rationalisti, opunînd ratiunii abstracte, atotputernice si universale individualitatea culturală a comunitătii nationale (Herder, 1791/1991). Expresie originală a unei umanităti globale, Volk-ul este cel ce va deveni subiectul principal al progresului istoriei, fiind privit ca o unitate culturală distinctă, care asimilează creator influentele, realizînd o sinteză unică. Culturile sunt imaginate, conform perspectivei naturaliste-herderiene, asemeni unui „individ colectiv“
cu o personalitate proprie, ce se afirmă pe scena istoriei (Dumont, 1996). Acest nou subiect
social începe să fie privit prin intermediul unei metafore organiciste, similar evolutiei din regnul vegetal: „o natiune este o plantă naturală“ (Herder, 1791/1991).
O astfel de realitate-natură, anistorică, practic mostenită pe calea unei eredităti sociale, care
se exprimă printr-o identitate atît de cuprinzătoare si complexă precum identitatea natională, poate fi transferată si la nivele subordonate, coborînd pînă la nivelul individual. Prin urmare, si natura individului, ce a internalizat un anumit capital cultural, se exprimă cu necesitate prin anumite atitudini, comportamente cu notă specifică. Abordările de tip primordialist, provenind îndeosebi dinspre travaliul antropologic, au consolidat această perspectivă. Un autor deja clasic al problematicii, precum C. Geertz (1973), sublinia cum individul îsi modelează identitatea pornind de la un dat ontologic reprezentat de grila noastră de lectură a realitătii conferită de inserarea noastră într-o anumită cultură. Socializarea produce inevitabil un set de achizitii esentiale pentru identitatea individuală, generînd un atasament adînc, cel mai adesea nerostit si inconstient fată de acest dat „primordial“. 

Referindu-se, într-o carte mai timpurie, la aceste „elemente date“ ale
existentei sociale, C.Geertz mentiona „alăturarea directă si legăturile de rudenie, dar dincolo de ele acel dat care îsi are originea în însusi faptul de a te fi născut într-o comunitate religioasă, de a vorbi o anumită limbă sau de a împărtăsi anumite practici sociale. Se apreciază că aceste afinităti de sînge, limbă, obiceiuri si asa mai departe exercită o inefabilă si coplesitoare coercitie  prin ele însele. Omul este legat vrînd-nevrînd de rudele sale, de vecinii săi, de cei care-i împărtăsesc credinta; nu doar ca rezultat al afectiunii personale, al necesitătii practice, al interesului comun sau al obligatiilor inevitabile, ci, în mare măsură, în virtutea unei valori absolute si de neexplicat, atribuite legăturii însesi. Puterea generală a unor asemenea legături primordiale si acele tipuri ale ei care au însemnătate diferă de la o persoană, o societate sau de la o epocă la alta. Dar, practic, pentru orice persoană, din orice societate si din aproape toate epocile, unele atasamente par să vină mai mult dintr-o afinitate naturală (…) decît dintr-o interactiune socială“ (Geertz, 1963).
Teoriile care privilegiază însă interactiunile sociale devin astăzi tot mai influente în
dezbaterile epistemologice asupra identitătii. Asa numitele teorii interactioniste postulează faptul că identitatea se elaborează pe calea unei relatii vii, dinamice cu alte identităti, în miezul unui context determinat deopotrivă psihologic, social, cultural si istoric (Barth, 1995). Asemenea abordări îsi propun mai putin să extragă trăsături „obiective“ ale identitătii, cît să pătrundă semnificatia subiectivă a acesteia, să înteleagă identitatea ca un proces născut din raportul interactiv prin care un subiect social îsi construieste o anumită reprezentare de sine în relatie cu alti subiecti sociali într-o societate anume, ce însufleteste un anumit climat mental (ideologii, scenarii imaginare, mentalităti). E. Marc Lipiansky (1986) sugerează că mecanismele fondatoare ale acestui proces pot fi analizate pornind de la cel putin trei orizonturi majore conceptuale si metodologice ale unor discipline diferite, precum psihologia socială (conceptele de atribuire, categorizare, diferetiere socială, ingroup-outgroup, grup de referintă si grup de apartenentă, de status si rol), psihanaliza (cu termenii de identificare, proiectie, identificare proiectivă, idealizare, ideal al eului sau supraeului) si semiotica (concepte precum reprezentare, mit, ideologie, formatiune discursivă).

De asemenea, este inadecvată o abordare care să distingă artificial între un subiect individual
si un subiect colectiv sau, altfel spus, între un demers psihologic centrat pe individ si unul
psihosociologic centrat pe interactiune si pe grupuri sociale. Un astfel de clivaj nu rezistă unui
examen critic, asa cum intuise S. Freud (1939/1981): „opozitia între psihologia individuală
si psihologia socială sau colectivă, ce poate apare, la prima vedere, foarte profundă, îsi pierde
mult din acuitatea sa atunci cînd o examinăm mai de aproape. (…) Celălalt este cel care joacă
totdeauna în viata individului rolul unui model, al unui obiect, al unui asociat sau adversar, iar
psihologia individuală se prezintă de la bun început ca fiind în acelasi timp, într-o anumită
măsură, o psihologie socială în sensul cel mai larg, dar deplin justificat al cuvîntului.“ Asadar,
elementul hotărîtor în formarea identitătii, conform acestei perspective, îl constituie interactiunea socială, relatia cu celălalt. Astfel de teorii refuză lectura esentialistă a realitătii si aduc în primplan ideea de constructie socială a identitătii, termeni precum negocierea si strategia identitară. Fiind abordări deschise, dinamice, ele presupun întelegerea raporturilor dintre anumite structuri social-istorice si „subiectul social“ care le internalizează si le exprimă mai apoi prin modele identitare specifice. Determinările sunt „slabe“ într-o astfel de acceptie, părăsesc conditionările „naturale“, dar sunt mult mai susceptibile de a explica dinamica jocului social real. Revenind la exemplul nostru initial de maximă generalitate, identitatea natională, aceasta devine mai putin o mostenire organică generată de apartenenta la o anumită etnie, limbă, traditie, cît o neîncetată constructie si negociere socio-culturală. În limbajul pe care l-am avansat la începutul capitolului, natura identitătii se exprimă în mult mai mare măsură prin ansamblul reprezentărilor comune membrilor unui grup national si al discursurilor care sunt produse la acest nivel. Cu alte cuvinte, „a fi român“ nu înseamnă sau, mai bine spus, nu înseamnă numai mostenirea unei anumite etnii, limbi, traditii printr-o filiatie genealogică, verticală, ci, înainte de toate, o anumită imagine de sine, reprezentarea unui destin istoric particular, mobilizarea unei memorii colective, adică o sumă de produse elaborate orizontal prin mijloace culturale. Se recunoaste, desigur, ideea natiunii elective reunită în celebra formulare a lui E. Renan (1882/1992): „existenta unei natiuni este un plebiscit zilnic“. Nefiind, deci, un dat istoric, identitatea natională se bizuie pe principiul consimtămîntului, adică al participării active si responsabile a fiecărui subiect social la o astfel de constructie colectivă.

Teoriile despre identitate sunt încorporate în teoriile mai largi ale realitătii si se impune a fi
întelese în functie de logicile care articulează aceste viziuni mai cuprinzătoare. Un curent atît de influent precum sociologia cunoasterii a subliniat dialectica dintre identitate si societate, privind identitatea ca un fenomen social în care întrebările despre statutul psihologic al individului „nu pot fi formulate fără recunoasterea definitiilor asupra realitătii“ (Berger, Luckmann, 1966/1999), mereu miscătoare si contextuale.
O bună ilustrare a unei astfel de abordări ne-o oferă E. Marc Lipiansky (1991) într-un studiu de referintă asupra identitătii nationale franceze. Angajîndu-se într-un demers riguros ce urmăreste descifrarea retelelor de imagini angajate în reflectarea identitătii unui popor si a conceptelor de bază ce o conditionează, universitarul de la Paris X ipostaziază sentimentului de criză pe care identitatea franceză îl trăieste, amenintată din interior de fenomenul imigrării si din exterior de mondializare, hegemonia americană, constructia europeană si de către „colosul german reunificat“ (contextul). Identitatea etnică devine o problemă de prim-plan în momente de ruptură, de mutatii profunde (de tipul somajului, urbanizării dezordonate, imigrării, violentelor generalizate).
Este pusă în cauză, pe de o parte, de către curentele regionaliste (la nivel national) si, pe de
altă parte, de către curentele globalizante (provocarea „marii piete comune europene“). Desi se înscrie într-un complex de factori economici, sociali si politici, identitatea devine în primul rînd un fenomen subiectiv, o imagine de sine, deopotrivă reprezentare si sentiment. Prin urmare, identitatea etnică apartine mai putin cîmpului realitătii „naturale“ conferit de viziunea substantialistă, cît celui al reprezentărilor sociale, al mitului si ideologiei hrănit de perspectiva interactionistă. Identitatea nu constituie doar o relatie cu sine, ci se articulează în confruntare cu alteritatea („celălalt“ privilegiat, în cazul Frantei, este Germania) si reprezintă, deopotrivă, mostenire si memorie, întemeindu-se pe valori, simboluri, mituri fondatoare. La toate nivelurile evocate (probleme sociale, trăirea crizei, tensiunea globalizare/regionalizare, memorie colectivă) elementul coagulant îl constituie imaginea construită de comunitatea natională conform definitiilor sociale ale realitătii în toate aceste zone problematice, iar studiul auto si heteroimaginilor, încărcate de istoricitatea lor, se cuvine să fie, sugerează E. M. Lipiansky, calea de dezvăluire a identitătii etnice.
Trimiteți un comentariu