29 nov. 2012

Teoriile centrale


Astazi am manifestat o dorinta sporita de cunoastere si autocunoastere. Nu este exclus sa simt cat de curand si dorinta de a schimba ceva in viata mea si de a reveni asupra unor proiecte mai vechi. Si totusi cu picioarele pe pamant, incerc si ma zbat sa fac imbunatatiri confortului de acasa.


Teoriile centrale acoperă asumptiile ontologice si epistemologice ale
paradigmei. Acestea fundamentează toate cele sase domenii principale de investigatie
si întemeiază cadrul teoretic propus de Pinsof (1995). Cele trei teorii centrale ale
paradigmei psihologiei familiei sunt:
1. teoria sistemelor biopsihosociale;
2. epistemologia – constructivismul epistemologic;
3. cauzalitatea - cauzalitatea diferentială.
1. Teoria sistemelor biopsihosociale
Teoria sistemelor biopsihosociale (BST – Biopsychosocial Systems Theory)
este o variantă a teoriei sistemelor generale (GST - General Systems Theory, von
Bertalanffy, 1968).
BST presupune aplicarea teoriei sistemelor generale la sistemele umane,
biopsihosociale. Având în centru indivizii, familiile si comunitătile din care acestia
fac parte, teoria propune abordarea comportamentului acestora ca produs al
interactiunii factorilor biologici, psihologici si sociali si, în acelasi timp, ca stimul
pentru astfel de interactiuni.
BST porneste de la asumptia că sistemele umane sunt organizate ca seturi de
sisteme deschise, aflate în interactiune reciprocă. Fiecare sistem uman dispune de o
identitate si limite proprii si poate fi văzut ca având o dezvoltare verticală (contine
mai multe subsisteme) si o dezvoltare orizontală (este el însusi parte dintr-un sistem
mai extins). Astfel, un cuplu căsătorit este un sistem care contine mai multe
subsisteme (adică cei doi parteneri) si este el însusi un subsistem al unui sistem mai
extins (o familie, care înglobează pe lângă cei doi parteneri si pe copiii lor). În acelasi
fel, un individ este un sistem care contine mai multe subsisteme (ex., biologice,
psihologice etc.) si este, în acelasi timp, parte a unui sistem supraordonat (ex., un
cuplu). Sistemele umane au câteva caracteristici definitorii:
- sunt nonsumative; adică, întregul reprezintă mai mult decât suma părtilor
(Watzlawick, Jackson, & Beavin, 1967). De exemplu, un cuplu reprezintă mai
mult decât suma caracteristicilor individuale a partenerilor care îl compun.
- părtile unui sistem se influentează reciproc, bidirectional, o modificare întrunul
determinând modificări si în celelalte (Pinsof, 1995). Astfel, modificarea
dispozitiei unui membru al familiei poate declansa schimbări în emotiile altor membri.
- limitele unui sistem uman sunt neclare, ambigue (Pinsof, 1995). Întrucât
modificările declansate de un alt sistem cu care primul este în interactiune pot
fi discrete si/sau extrem de decalate temporal, este foarte dificil de identificat
care sunt toate subsistemele sistemului. Astfel, un copil abuzat de părinti poate
să influenteze prin comportamentul sau atitudinile sale părerile unui verisor
despre interactiunea părinte-copil, care se vor manifesta mult mai târziu în
relatia dintre acesta si proprii săi copii.
Amplitudinea teoriei a fost recent extinsă prin includerea sistemelor
microbiologice (ex., genetice – precursorii genetici ai unor tulburări psihice) si a celor
macrosociale (ex., juridice, religioase – impactul sistemelor juridice si religioase
asupra violentei domestice).
2. epistemologia – constructivismul epistemologic
Această teorie centrală a paradigmei vizează modul în care putem cunoaste
„realitatea” si „adevărul”. Ea porneste de la conceptul de constructivism interactiv
(Pinsof, 1995). Constructivismul interactiv se referă la faptul că există o realitate
obiectivă si independentă de perceptia oamenilor, însă aceasta nu poate fi cunoscută
în mod direct. Fiintele umane pot construi reprezentări cognitive (mai mult sau mai
putin precise) ale acestei realităti, pe care le împărtăsesc celorlalti oameni, rezultând o
realitate intersubiectivă. Aceste reprezentări, care potrivesc mai mult sau mai putin
realitatea obiectivă, permit fiintelor umane să exploreze si să manipuleze aspectele
acestei realităti. Într-o astfel de acceptiune, stiinta reprezintă un set de reguli
sistematice de investigare a realitătii obiective (Pinsof, & Lebow, 2005).
3. cauzalitatea - cauzalitatea diferentială
Orice teorie asupra cauzalitătii se referă la modul în care lucrurile se determină
reciproc, fiind inerentă oricărei abordări stiintifice.
Paradigma propusă se bazează pe teoria cauzalitătii diferentiale (theory of
differential causality, Pinsof, 1995). Această teorie încorporează si dezvoltă conceptul
de „cauzalitate reciprocă”, care exprimă faptul că părtile unui sistem se influentează
reciproc. Spre exemplu, depresia unui părinte afectează viata de cuplu si familie,
precum si sănătatea mentală a copiilor. În replică, aceste sisteme afectate influentează
si ele cursul bolii respectivului părinte.
Desi util, conceptul de „cauzalitate reciprocă” implică si aspecte problematice;
acesta asumă automat importanta egală a factorilor implicati, aspect infirmat de
numeroase date empirice. Spre exemplu, desi factorii genetici si aspectele de mediu se
influentează reciproc si contribuie împreună la declansarea unei psihoze, aportul lor
nu este egal.
În acest context, constructul de „cauzalitate diferentială” păstrează elementele
centrale ale „cauzalitătii reciproce”, adăugând si contributia diferentiată a anumitor
sisteme si subsisteme la diferite procese si rezultante. O implicatie importantă a
acestui concept este că, uneori, anumite efecte pot fi gândite ca fiind în mare parte
unidirectionale (desi nu exclusiv). Spre exemplu, efectul părintelui abuziv asupra
copilului este sistematic si semnificativ superior efectului copilului abuzat asupra
părintelui violent, cu toate că există si un astfel de efect. Alteori, factori diferiti
contribuie într-o măsură relativ egală la o rezultantă comună, existând desigur si
situatii în care efectul unui factor asupra altuia este mediat de al treilea.
Trimiteți un comentariu