12 nov. 2012

Teoriile cognitive


Am un deadline si asta ma streseaza inca de la inceputul saptamanii. Trebuie sa fac cateva schimbari, care sa ma ajute sa imi promovezi mai usor forta creativa. Totodata, ar trebui sa ma ocup si de lookul meu, pentru ca ar putea avea efecte pozitive inclusiv pe plan financiar.  :)


Teoriile cognitive recente favorizează punctul de vedere conform căruia oamenii sunt un fel
de zgîrciti cognitivi, manifestînd tendinta de a opta pentru calea ce presupune un efort cognitiv minim, construindu-si astfel identitatea, înteleasă ca apartentă la un in-group, printr-un mecanism de evaluare a costurilor cognitive (Fiske, Taylor, 1991).
Oricum, toate aceste teorii explicative, care, după cum se poate observa, nu sunt întrutotul
convergente, accentuează, în procesul elaborării identitătii, rolul vital al inserării subiectului
social în grupuri determinate, al mecanismelor cognitive (si deci evaluative) ce sunt mobilizate, dar nu pot face abstractie de importanta contextului social-politic. Pentru a prelua structura initială a identitătii, explicitată la începutul studiului nostru, teoriile anterioare explică natura subiectului (o entitate „nenaturală“, ce rezultă ca urmare a unui proces de interactiune socială si negociere simbolică), mijloacele avansate pentru constructia identitară (mecanismele de categorizare si diferentiere), discursul identitar (prin colectarea tuturor reprezentărilor sociale si imaginilor reciproce ce sunt rationalizate prin intermediul „categoriilor“), destinatarul discursului („celălalt“, out-group-ul), dar în mai mică măsură sunt preocupate de circumstantele constructiei identitare. Asupra acestora din urmă să deschidem o scurtă discutie lămuritoare. F. Lorenzi-Cioldi si W. Doise (1997) argumentează cum un context socio-politic caracterizat de relatii de dominare-supunere între grupurile aflate în interiorul aceleiasi societăti conduce la o inversare a mecanismelor de articulare a identitătii amintite pînă acum. Un experiment anterior, al lui G. Lemaine (1979), accentuase deja efectul stimulativ pentru in-group al confruntării cu outgroup- uri cu status superior, demonstrînd că, în situatii de amenintare a identitătii, subiectii caută diferentierea si eterogenitatea. Asa numita ipoteză a opresiunii argumentează cum pentru indivizii ce apartin unui grup cu prestigiu inferior procesul de personalizare a sinelui nu se mai
declansează (LaFrance, Henley, 1994). Se produce o omogenizare relativă a in-group-ului si o
personalizare a grupului cu statut superior. Pornind de la aceste achizitii teoretice si
experimentale, cei doi psihosociologi vor elabora un model explicativ original, care se întemeiază tocmai pe trăsăturile contextuale, îndeosebi pe o anumită distributie structurală a prestigiului intergrupal.



Acest model porneste de la o diferentiere duală si ar putea fi rezumat după cum urmează
(Lorenzi-Cioldi, Doise, 1997)

Grupuri colectie

- cu prestigiu superior, dominante;
- încurajează personalizarea indivizilor din cadrul lor;
- definirea si autodefinirea indivizilor prin intermediul trăsăturilor care se aseamănă cu
caracteristicile in-groupului prestigios;
- identitatea apare autonomă, internă, diferentiată, individuală.

Grupuri agregat

- cu prestigiu inferior, dominate;
- nu încurajează personalizarea indivizilor din componenta lor;
- definirea si autodefinirea indivizilor prin
caracteristicile care deosebesc grupul lor de out-groupul prestigios;
- identitatea apare heteronomă, externă, nediferentiată, colectivă.


Situîndu-ne, desigur, în interiorul perspectivei interactioniste, un astfel de model se dovedeste, credem, foarte fertil în a explica diferitele tipuri de constructii identitare în societătile profund polarizate (social, etnic, religios, politic), în care grupurile subordonate îsi articulează identitătile bizuindu-se pe un operator de negociere identitară colectivist (identitatea este „mostenită“, externă, organică), spre deosebire de identitătile grupurilor supraordonate ce se întemeiază pe un operator individualist (identitatea este diferentiată si personalizată). În pofida progreselor remarcabile înspre depăsirea clivajelor rasiale, un negru din Bronx, declarîndu-si identitatea, va fi mult mai înclinat să se recunoască în „organismul“ său etnico-rasial în mod nediferentiat, topindu-si individualitatea sa în acea masă identitară exterioară, decît un reprezentant al WASPului, ce va favoriza o definitie (si deci un discurs) identitar mult mai personalizat. Si pentru a nu ne situa ilustrările doar „în alte zări“, atît de diferite contextual de realitatea românească, pornind de la acest model vom putea, cred, întelege mai bine modul în care românii din Transilvania — spre exemplu —, ca grup etnic discriminat, si-au construit identitatea în epoca modernă, spre deosebire de grupul etnic dominant politic pînă în 1918 (maghiar), după cum vom avea acces la mecanismele de articulare identitară proprii grupurilor expulzate (nu numai geografic) la marginea lumilor sociale. Putem, de asemenea, exemplifica cel din urmă caz prin toate categoriile
deportărilor, de la cele mai „blînde“ — în Bărăgan — pînă la cele aproape fără de sperantă — în Siberia — în care membrii grupurilor alungate se regăseau în familia suferintei ca într-un nucleu sensibil, hrănit colectiv, stabilit prin diferenta fată de „celălalt“-asupritor, ce unea prin separare, devenind singura armă împotriva sortii. Asadar, identitatea se dovedeste o achizitie esentială a actorilor istoriei si o prezentă de neocolit, care modelează scenariul inserării omului în lume. Astfel, în aceste rînduri ne-am străduit să furnizăm un cadru general de întelegere a structurii identitătii ca punct de plecare teoretic pentru delimitările tipologice, deci operationale, ulterioare, fără să uităm că regîndirea vocatiei identitătii — ca resursă socială hotărîtoare în drumul prin lume al subiectului individual sau colectiv — rămîne un demers obligatoriu pentru cel ce intentionează să coboare în adîncimile socialului.





Trimiteți un comentariu