12 dec. 2012

„O tehnică în căutarea unei teorii”



Calmul meu de azi poate aduce schimbari interesante, majoritatea in bine si cu deschidere spre nou. Asadar, daca aveti idei mai neobisnuite, puteti indrazni sa le puneti in aplicare.  :)



Câteva concepte si abordări din domeniul psihologiei au initiat, în prima parte
a secolului XX, deplasarea de la perspectiva individuală înspre cea sistemică,
punându-si puternic amprenta asupra a ceea ce avea să devină psihologia familiei. Cei
mai relevanti precursori ai terapiei de cuplu si ulterior ai psihologiei familiei sunt:
• Studiile asupra dinamicii grupurilor mici;
• Miscarea pentru educarea si consilierea copilului (“Child guidance
movement”);
• Cercetările asupra dinamicii de familie si a etiologiei schizofreniei;
• Dezvoltările apărute în asistenta socială;
• Practicile de terapie maritală.
În anii 1920, reprezentantii psihologiei sociale demarau ciclul de studii asupra
dinamicii grupurilor mici, ajungând la concluzia, cu profunde implicatii pentru
practică, conform căreia grupul reprezintă mai mult decât suma componentelor sale
(Kurt Lewin, 1943, 1948, 1951). Mai mult, celebra ecuatie psihologică a lui Lewin
indica rezultanta comportamentală ca fiind functie a persoanei si mediului. În
consecintă, schimbarea patternurilor de comportament din cadrul grupurilor poate
avea loc doar în urma modificării credintelor împărtăsite ale membrilor grupului. Spre
exemplu, dacă un copil dintr-o familie este etichetat ca fiind „rău”, un altul îsi poate
asuma, spre compensare, rolul de „copil bun”. Comportamentele ulterioare ale celor
doi copii vor fi dificil de schimbat fără o modificare în credintele împărtăsite ale
familiei, care vor duce la modificări în asteptările fată de comportamentele celor doi
copii si în feedback-ul dat acestora. Totodată, se face distinctie în cadrul grupului
între proces (modul în care sunt comunicate ideile) si continut (ceea ce se spune).
O nouă deplasare a accentului dinspre individ spre grup este initiată de către
psihologul John Bowlby, binecunoscut pentru celebra teorie a atasamentului (1969,
1972, 1980). Initial, problemele de adaptare ale copiilor erau abordate izolat, familia
fiind considerată doar o extensie putin semnificativă a copilului. Bowlby si apoi
continuatorii săi au arătat că, de fapt, problemele psihice ale minorilor reflectă un
mediul familial dominat de conflicte si emotii negative. Ca atare, se accentuează
interventia timpurie si încep interviurile în comun (“conjoint”).
În 1956, la Palo Alto, Gregory Bateson coordona un amplu proiect de
cercetare, vizând problemele persoanelor diagnosticate cu schizofrenie. Împreună cu
colegii săi, Bateson a articulat o teorie a comunicării cu impact major asupra
psihologiei familiei. Acestia au propus conceptul de „double bind” (în traducere
liberă „dublă obligatie”), dilemă de comunicare care exprimă faptul că o persoană
primeste de la cei din jur mesaje contradictorii (ex., încurajarea verbală de a-si spune
părerea, urmată de ridiculizarea acesteia). În consecintă, orice decizie ia, persoana va
gresi oricum în raport cu una dintre asteptări. Problema de fond constă în faptul că
persoana implicată nu poate alege nici să părăsească discutia, nici să rezolve
conflictul si nici să facă remarci la adresa acestuia. Stresul generat devine apoi
activator pentru vulnerabilitătile individului, declansând boala. Teoria prezentată de
Bateson si colegii săi constituie până în zilele noastre unul dintre precursorii
importanti ai psihologiei familiei.
Cam în aceeasi perioadă, psihoterapeutii încep să constientizeze faptul că
asistentii sociali se orientează mai mult spre client, făcând frecvente vizite la
domiciliu. Interviurile de evaluare vizează fiecare membru al familiei, pentru a obtine
o imagine comprehensivă a situatiei, ceea ce pare să sustină scopurile inetrventiei. Ca
o consecintă a activitătii lor, multi dintre asistentii sociali au devenit ulteriori terapeuti
de familie, în momentul dezvoltării domeniului.
Din punct de vedere istoric, rădăcinile psihologiei familiei pot fi căutate cu
precădere în activitatea consilierilor maritali ai începutului de secol XX. Primii
consilieri maritali erau persoane cu relativ putine cunostinte teoretice, eminamente
orientati spre practică (Broderick, & Schrader, 1981). Acestia aveau, de regulă, o altă
profesie de bază (ex., teologi, asistenti sociali, medici ginecologi etc.) însă, în timpul
liber, practicau si consilierea maritală, răspunzând la o nevoie socială care începea să
fie exprimată. Clientii acestora erau cupluri căsătorite sau pe cale să se căsătorească,
cu diverse probleme de viată, care însă nu includeau si probleme de intensitate clinică,
considerate initial ca nefiind parte a problematicii domeniului. Centrarea era, asadar,
pe optimizare (excluzând psihopatologia) iar baza de cunostinte provenea mai degrabă
din observatii nesistematizate, decât din cercetarea stiintifică.
Un aspect mai particular al perioadei de debut constă în faptul că, desi
autointitulati consilieri maritali, un procent extrem de mic dintre acestia lucrau efectiv
cu cuplul în cadrul interventiei psihologice. Majoritatea preferau abordarea
individuală a celor doi parteneri si abia prin anii 1970 au început să utilizeze
abordarea de grup („conjoint approach”), deci considerau cuplul (membri componenti
si relatiile dintre acestia) ca fiind tinta principală a interventiei. În acel moment,
domeniul se găsea într-o postură precară si din punct de vedere teoretic, neexistând
principii testate empiric si nici un angajament asumat fată de o paradigmă clinică
(Olson, 1970), consilierea maritală nefiind altceva decât „o tehnică în căutarea unei
teorii” (Manus, 1966).
Trimiteți un comentariu