31 mai 2012

Specialistul în sănătate mintală

Cele 10 atribuţii ale specialistului în sănătate mintală. Specialiştii în
sănătate mintală care lucrează cu persoane cu tulburare de identitate de gen
pot fi frecvent solicitaţi să îşi asume unele din următoarele responsabilităţi:
să diagnosticheze cu acurateţe tulburarea de identitate de gen;
să diagnosticheze cu acurateţe orice comorbiditate psihiatrică şi să o
trateze adecvat;
să consilieze persoana în ceea ce priveşte opţiunile de tratament şi
implicaţiile lor;
să se angajeze în psihoterapie;
să asigure calificarea şi pregătirea pentru terapia hormonală sau
chirurgicală;
să facă recomandări formale pentru colegii medici şi chirurgi;
să documenteze istoricul relevant al pacientului într-o scrisoare de
recomandare;
să fie parte a unei echipe de specialişti cu interes în tulburările de
identitate de gen;
să educe membrii familiei, angajatorii şi instituţiile cu privire la
tulburările de identitate de gen;
să fie disponibili pentru urmărirea pacienţilor văzuţi anterior.
Specialistul pentru adulţi. Pregătirea profesională a specialistului în
sănătate mintală care se axează pe tulburările de identitate de gen ale
adultului se bazează pe competenţa clinică generală în diagnosticarea şi
tratamentul tulburărilor mintale sau emoţionale. Pregătirea clinică poate fi
obţinută în cadrul oricărei discipline formale credenţiale – de ex. psihologie,
psihiatrie, asistenţă socială, consiliere sau asistenţă medicală. Următoarele
sunt credenţialele minime recomandate pentru competenţă specială în
cadrul tulburărilor de identitate de gen:
Diploma de masterat sau echivalentul ei în domeniul clinic al ştiinţelor
comportamentale. Aceasta (sau o diplomă mai avansată) trebuie sa fie
acordată de o instituţie acreditată de o comisie de acreditare naţională
sau regională. Specialistul în sănătate mintală trebuie să aibă
credenţiale documentate de la o instituţie adecvată de pregătire şi de la
o comisie de licenţiere;
Pregătire de specialitate şi competenţă în evaluarea tulburărilor
sexuale după DSM-IV/ICD-10 (nu doar tulburări de identitate de gen)

Formare supervizată şi competenţă în psihoterapie;
Educaţie continuă în tratamentul tulburărilor de identitate de gen,
care poate să includă participarea la întâlniri profesionale, workshopuri
şi seminarii sau participarea în cercetarea referitoare la domeniul
identităţii de gen.
Specialistul pentru copii. Profesionistul care evaluează şi oferă
tratament timpuriu pentru un copil sau adolescent cu GID trebuie să aibă
pregătire în psihopatologia dezvoltării copilului şi adolescentului.
Specialistul trebuie să aibă competenţă în diagnosticarea şi tratamentul
problemelor obişnuite ale copiilor şi adolescenţilor. Aceste cerinţe sunt
suplimentare cerinţelor enunțate în cazul specialistului pentru adulţi.
8 Diferenţa dintre eligibilitate şi oportunitate . Standardele de
îngrijire conțin recomandări privind cerinţele de eligibilitate pentru terapia
hormonală şi chirurgicală. Pacientul şi terapeutul nu ar trebui să ceară
terapie hormonală sau chirurgie decât după ce, într-o primă fază, au fost
îndeplinite cerinţele de eligibilitate recomandate. Un exemplu de cerinţă de
eligibilitate este: o persoană trebuie să trăiască permanent în genul preferat
timp de 12 luni înainte de chirurgia genitală. Pentru a întruni acest criteriu,
specialistul trebuie să certifice că experimentarea genului dorit în viaţa reală
a avut loc pe această durată. Întrunirea criteriilor de oportunitate –
continuarea consolidării identităţii de gen care evoluează sau îmbunătăţirea
sănătăţii mintale în rolul de gen nou sau confirmat – e mai complicată
deoarece se bazează pe aprecierea clinicianului şi a pacientului.
Relaţia specialistului în sănătate mintală cu medicul internist
(endocrinolog) şi cu chirurgul. Specialiştii în sănătate mintală care
recomandă terapia hormonală şi chirurgicală împart responsabilitatea
legală şi etică pentru această decizie cu doctorul care furnizează tratamentul.
Tratamentul hormonal poate frecvent ameliora anxietatea şi depresia, fără
folosirea unei medicaţii psihotrope adiţionale. Totuşi unele persoane
necesită medicaţie psihotropă înainte sau în timpul tratamentului hormonal
sau chirurgiei. Specialistul în sănătate mintală este aşteptat să facă această
evaluare şi să se asigure că pacientului îi este oferită medicaţia psihotropă
adecvată. Existenţa unei comorbidităţi psihiatrice nu exclude neapărat
tratamentul hormonal sau chirurgical, dar unele diagnostice ridică dileme
dificile în tratament şi pot întârzia sau exclude folosirea oricăruia din
tratamente.

Scrisoarea de documentare pentru terapia hormonală sau
chirurgie a specialistului de sănătate mintală trebuie să specifice
succint:
caracteristicile generale de identificare ale pacientului;
diagnosticele genului iniţial şi evolutiv, sexului şi alte diagnostice
psihiatrice;
durata relaţiei lor profesionale, inclusiv tipul de psihoterapie sau
evaluare la care pacientul a fost supus;
criteriile de eligibilitate care au fost întrunite şi argumentarea
profesionistului în sănătate mintală pentru terapia hormonală şi
chirurgie;
măsura în care pacientul a urmat standardele de îngrijire până în
prezent şi probabilitatea complianţei pe viitor;
dacă autorul raportului face parte dintr-o echipă multidisciplinară
axată pe tulburări de identitate de gen;
faptul că expeditorul este disponibil pentru a fi contactat telefonic,
dacă este necesar să confirme personal că este autorul acestei scrisori.
Modalitatea în care este structurată şi cât de completă e această scrisoare
sunt aspecte care pot asigura medicului care prescrie terapia hormonală şi
chirurgului un nivel ridicat al încrederii că specialistul în sănătate mintală
are cunoştinţele necesare şi este competent în ceea ce priveşte tulburarea de
identitate de gen.
Pentru instituirea terapiei hormonale sau pentru chirurgia
sânilor este necesară o singură scrisoare. Pentru instituirea terapiei
hormonale sau pentru o referinţă pentru chirurgia sânilor (de ex.:
mastectomie, reconstrucţia pieptului sau mamoplastie augmentativă) este
suficientă o singură scrisoare de la specialistul de sănătate mintală, scrisoare
care să cuprindă cele 7 puncte de mai sus, şi care să fie adresată medicului
care va fi responsabil de tratamentul medicamentos al pacientului.
Pentru chirurgia genitală sunt necesare, de obicei, două scrisori.
Chirurgia genitală pentru bărbaţii biologici poate include orhiectomie,
penectomie, clitoroplastie, labioplastie sau crearea unui neovagin; pentru
femeile biologice poate include histerectomie, salpingo-ooforectomie,
vaginectomie, metoidioplastie, scrotoplastie, uretroplastie, amplasarea de
proteze testiculare sau crearea unui neofalus.
Ideal ar fi ca specialiştii în sănătate mintală să îşi conducă intervenţiile şi să
raporteze periodic felul în care decurg acestea- ca parte a unei echipe formate
din mai mulţi profesionişti în sănătate mintală şi medici care nu sunt
psihiatri. În astfel de situaţii poate fi suficientă o singură scrisoare către
medicul care efectuează chirurgia genitală, scrisoare care să fie semnată de
doi specialişti în sănătate mintală.
Totuşi, mai frecvent, scrisorile de recomandare provin de la specialişti în
sănătate mintală care lucrează independent, fără colegi experimentaţi în
tulburările de identitate de gen. Deoarece specialiștii care lucrează
independent pot să nu aibă beneficiile intervizării profesionale constante în
domeniul problematicii de gen, în acest caz sunt necesare două scrisori de
recomandare pentru iniţierea chirurgiei genitale. Dacă prima scrisoare
provine de la o persoană cu diplomă de masterat, a doua ar trebui să fie de la
un psihiatru sau psiholog clinic cu Ph.D., care este de aşteptat să evalueze
adecvat comorbidităţile psihiatrice. Dacă prima scrisoare este de la
psihoterapeutul pacientului, a doua scrisoare trebuie să fie de la o persoană
care a jucat doar un rol evaluativ pentru pacient. Oricum, fiecare scrisoare
trebuie să acopere aceleaşi teme. Cel puţin una dintre scrisori trebuie să
reprezinte un raport extensiv. Persoana care scrie a doua scrisoare, după ce a
citit-o pe prima, poate să aleagă să scrie un rezumat mai scurt şi un acord cu
prima recomandare.


Există două tipuri de populaţii cu tulburări de identitate de gen.


Scopul Standardelor de îngrijire. Scopul principal al acestor
Standarde de îngrijire este de a stabili un consens profesional în ceea ce
priveşte managementul psihiatric, psihologic, medical şi chirurgical legat de
tulburările de identitate de gen. Specialiştii pot folosi acest document pentru
a înţelege parametrii în care pot oferi asistenţă celor aflaţi într-o astfel de
situaţie. Persoanele cu tulburări de identitate de gen, familiile lor, şi
instituţiile sociale pot folosi Standardele de îngrijire pentru a înţelege
poziţia actuală a specialiştilor. Toţi cititorii trebuie să fie conştienţi de
limitările cunoştințelor în acest domeniu şi de speranţa că unele nesiguranţe
clinice vor fi rezolvate în viitor prin investigaţii ştiinţifice.
Scopul general al tratamentului. Scopul general al psihoterapiei,
terapiei endocrinologice sau chirurgicale pentru persoanele cu tulburări de
identitate de gen este obţinerea unui confort personal de durată cu
identitatea de gen interioară (gendered self) pentru a optimiza per total
starea psihologică şi împlinirea de sine.
„Standardele de îngrijire” sunt linii orientative clinice.
Standardele de îngrijire au scopul de a oferi direcţii flexibile pentru
tratamentul persoanelor cu tulburări de identitate de gen. Criteriile de
eligibilitate precizate în acest document trebuie privite drept cerinţe
minimale, acestea putând fi modificate de către specialişti sau alte structuri
formale specializate în acest domeniu. Digresiunile clinice de la aceste linii
orientative pot apărea datorită unei situaţii anatomice, sociale sau
psihologice unice a pacientului, unei metode avansate de tratare a unei
situaţii obişnuite de către un specialist experimentat, sau a unui protocol de
cercetare. Aceste divagări de la Standardele de îngrijire trebuie considerate
ca atare, explicate pacientului, şi notate detaliat - pe de o parte cu scopul
protecţiei legale, pe de alta pentru a permite ca rezultatele obţinute pe
termen scurt şi lung să poată contribui la evoluţia domeniului.
Pragul clinic. Un prag clinic este depăşit atunci când îngrijorările,
nesiguranţa şi întrebările despre identitatea de gen persistă în timpul
dezvoltării unei persoane, acestea devenind atât de intense încât par cel mai
important aspect al vieţii sale, sau împiedică stabilirea unei identităţi de gen
relativ neconflictuale. Dificultăţile persoanei (lupta interioară) pot fi
denumite informal în feluri variate: problemă de identitate de gen, disforie
I. Concepte introductive
de gen, problemă de gen, preocupare de gen, distres de gen, conflict de gen
sau transsexualitate. Astfel de conflicte pot apărea oricând de la vârsta
preşcolară până la vârsta a treia şi prezintă multe forme alternative. Acestea
reflectă grade diferite de insatisfacţie personală în ceea ce priveşte
identitatea sexuală, caracteristicile corporale demarcante de sex şi gen,
rolurile de gen, identitatea de gen şi percepţia celorlalţi. Când persoanele cu
insatisfacţie legată de identitatea de gen întrunesc criteriile specifice
precizate într-una din cele două nomenclaturi oficiale – Clasificarea
internaţională a bolilor - 10 (ICD-10) sau Manualul de diagnostic şi statistică
al tulburărilor mentale IV (DSM-IV), atunci ele sunt diagnosticate oficial ca
având o tulburare de identitate de gen (GID- Gender Identity Disorder, în
engleză). Unele persoane cu GID depăşesc un alt prag – ele au o dorinţă
persistentă de a-şi transforma chirurgical propriul corp.
Există două tipuri de populaţii cu tulburări de identitate de gen –
bărbaţii biologici şi femeile biologice. Sexul unui pacient este
întotdeauna un factor semnificativ în managementul tulburării de identitate
de gen. Clinicienii trebuie să ia în considerare dilemele biologice, sociale,
psihologice şi economice separat pentru fiecare sex. Cu toate acestea, este
recomandată urmărirea Standardelor de îngrijire pentru toţi pacienţii.

30 mai 2012

Perceptia discriminarii în societatea româneasca



O proportie însemnata a parlamentarilor (93%) considera ca „drepturile diverselor grupuri
sociale minoritare trebuie aparate, chiar daca majoritatea populatiei este de alta parere”.
Aproximativ 58% dintre parlamentarii care au participat la acest studiu cred ca în
România, cu exceptia unor cazuri izolate, nu exista discriminare.
Analize aditionale au aratat ca opiniile parlamentarilor difera însa în functie de unele
caracteristici demografice ale respondentului. Astfel, daca 63% dintre parlamentarii de gen
masculin cred ca nu exista discriminare în România de astazi, 83% dintre parlamentarii de
gen feminin nu sunt de acord cu aceasta opinie. De asemenea, cei mai multi parlamentari
(58%) cu vârste sub 45 de ani percep existenta discriminarii în societate. Odata cu
înaintarea în vârsta, creste si procentul celor care neaga existenta discriminarii (59%
dintre parlamentarii cu vârste între 46 si 59 de ani si 71% dintre parlamentarii care au 60
ani si peste).
Daca 59% dintre respondentii de etnie româna considera ca nu exista discriminare în
România, jumatate (50%) dintre cei care apartin altor grupuri etnice percep discriminarea
în societate. Compararea atitudinilor diferitelor grupari parlamentare arata ca majoritatea
parlamentarilor UDMR, Independenti si cei ai Partidului Democrat considera ca exista
discriminare în România, în timp ce majoritatea celorlalte grupari parlamentare (inclusiv
Grupul Minoritati) nu percep discriminarea din societatea româneasca. Reprezentantii
Partidului România Mare neaga existenta discriminarii în proportia cea mai ridicata
(87,5%)..
Aproximativ 92% dintre parlamentari considera ca bunastarea societatii primeaza în fata
convingerilor personale si 75% dintre parlamentari declara ca s-a întâmplat sa sustina
initiative parlamentare care contraveneau convingerilor personale, dar care erau în
beneficiul societatii.
În ceea ce priveste legatura dintre lege si morala, ca forma a constiintei sociale, cei mai
multi parlamentari (54%) nu cred ca morala este mai importanta decât legea si cred (65%)
ca standardele morale nu trebuie sa influenteze deciziile legale.


Perceptia persoanelor cu handicap
Rezultatele obtinute arata ca majoritatea parlamentarilor intervievati manifesta un grad
ridicat de toleranta/acceptare a persoanelor cu handicap. Peste 82% dintre respondenti nu
percep deloc persoanele cu dizabilitati ca « fiind o povara pentru societate » iar 77% dintre
parlamentari nu considera ca resursele consumate pentru a raspunde nevoilor
persoanelor apartinând acestei minoritati sociale sunt nejustificate. De asemenea, cei mai
multi parlamentari (91%) ar fi de acord sa angajeze o persoana cu handicap fizic într-o
functie importanta, cum este cea de sef de cabinet. În urma unor analize comparative între
parlamentari cu afiliere politica diferita nu au fost obtinute diferente de opinie între subgrupuri.
Esantionul poate fi considerat relativ omogen în ceea ce priveste atitudinea fata
de persoane cu dizabilitati, atitudine predominant pozitiva.


Perceptia persoanelor seropozitive
Aproximativ 67% dintre parlamentari cred ca persoanele seropozitive s-au infectat cu HIV
din cauza unui stil de viata iresponsabil. Procentul parlamentarilor PRM (87%) si PNL
(85%) care îmbratiseaza aceasta opinie este superior mediei de grup. Majoritatea
candidatilor independenti (58%) nu considera ca persoanele seropozitive poarta în
exclusivitate responsabilitatea îmbolnavirii lor.
Majoritatea parlamentarilor (82%) nu cred însa ca persoanele infectate cu HIV ar trebui sa
fie excluse de la anumite activitati desfasurate în colectiv. Cei mai multi parlamentari
(60%) suporta ideea finantarii integrale de catre stat a tratamentului anti-retroviral
administrat copiilor bolnavi.


Distanta sociala
Cercetarile cantitative care studiaza relatiile interetnice utilizeaza frecvent un instrument
clasic de masurare a atitudinilor - scala distantei sociale, elaborata de sociologul american
Emory S. Bogardus si publicata pentru prima data în 1925 în revista americana de
specialitate „Applied Sociology”. În vederea studierii distantei sociale exprimate de
respondenti fata de minoritatile sociale selectate, prezenta cercetare utilizeaza o forma
adaptata a acestei scale. Respondentii au fost rugati sa indice care este cea mai apropiata
relatie (de la acceptarea în familie pâna la neacceptarea în tara a persoanelor din
respectivul grup minoritar) pe care cred ca ar putea sa o aiba cu fiecare dintre minoritatile
sociale identificate (ex. homosexuali, romi, persoane infectate cu HIV/SIDA, persoane de
alta religie decât cea crestina, persoane cu handicap fizic si persoane cu handicap psihic).




29 mai 2012

Cunoştinţele conceptuale- un produs al învăţării



Principii de bază
Promotorii acestei abordări consideră că nu este necesar să ne bazăm pe „multiple asumpţii” pentru a explica modul în care se realizează dezvoltarea conceptuală. Rezultatele acestor cercetări converg spre ideea că aceste cunoştinţe/ constrângeri/ asumpţii sunt produsul învăţării, nu o precondiţie a acesteia. Date care contrazic argumentul Precarităţii stimulilor vin din studiile care arată că trăsăturile stimulilor din mediu: (1) „covariază în mod coerent” şi aceste regularităţi pot fi extrase (după cum arată McClelland, 2003, folosind modelări conexioniste), (2) o mare parte dintre lucrurile care fac parte din aceeaşi categorie arată similar, sau respectă anumite regularităţi (3) limbajul este un factor propulsator pentru detectarea unor regularităţi din ce în ce mai abstracte (prin indiciile pe care le oferă despre aceste regularităţi, vezi de ex., Samuelson şi Smith, 1999). Atenţia spre trăsăturile predictive creşte odată cu dezvoltarea, iar acest lucru este posibil prin intermediul unor mecanisme de învăţare simple (dumb mechanisms, cum le numesc de ex., Sloutsky & Fisher 2008; Smith, Jones, Yoshida, & Colunga, 2003), unele dintre ele disponibile şi altor specii. Aceste mecansime domeniu-generale (care pot extrage regularităţiile ce caracterizează orice mediu complex) sunt: învăţarea asociativă, atenţională şi perceptuală (vezi Sloutsky, 2003). E important de menţionat că aceste mecanisme sunt văzute în strânsă legătură cu stimulii din mediu şi din această interacţiune se dezvoltă domenii precum: limbajul (de ex., Smith, Yoshida, & Colunga, 2010) sau categoriile şi realizarea de raţionamente inductive (de ex., Mareschal & Quinn, 2001; Sloutsky & Fisher, 2004). Dar şi mecanismele de învăţare se dezvoltă/se rafinează la rândul lor, astfel că, în diferite momente ale dezvoltării, dar şi în diferite contexte, atenţia este ghidată spre aspectele relevante. Astfel, în urma confruntării repetate cu stimulii care au proprietăţi ce „covariază în mod coerent”, creşte atenţia spre trăsăturile relevante, în timp ce atenţia pentru trăsăturile irelevante descreşte (vezi de ex., Kruschke, 1992; Sloutsky & Spino, 2004). Accentul e mutat astfel de pe constrângeri, sau cunoştinţe anterioare învăţării, pe interacţiunea dintre stimulii din mediu şi mecansimele de învăţare „puternice”, cu scopul de a propune o teorie explicativă a modului în care se realizează dezvoltarea conceptuală.
2. Cum se realizează dezvoltarea conceptuală?
Sloutsky (2010b) propune un model explicativ al dezvoltării conceptuale care presupune câţiva paşi fundamentali: a. Abilitatea de a învăţa categorii unimodale, bazate pe similaritate (care corespund unei singure modalităţi senzoriale: văz, auz, etc.). Această abilitate poate fi observată şi la alte specii (vezi de ex., Zentall, Wasserman, Lazareva, Thompson & Rattermann, 2008) şi la copiii de 3-4 luni (prin tehnica habituării s-a observat că aceştia pot discrimina de ex., între categoriile de bază pisici şi câini; vezi de ex, Mareschal & Quinn, 2001). b. Abilitatea de a integra informaţii trans-modale (auditive, vizuale sau olfactile). Iniţial sistemele senzoriale sunt separate între ele, integrarea multi-senzorială se realizează pe parcursul dezvoltării, ca urmare a maturării celebrale şi interacţiunii cu stimulii. De aceea, copiii mai mici au dificultăţi în integrarea inputului care provine din mai multe modalităţi.
c. Lexicalizarea grupărilor perceptive învăţate anterior Odată ce copiii reuşesc să integreze informaţii din mai multe modalităţi, sunt pregătiţi să achiziţioneze limbajul. Iniţial, ei învaţă cuvinte pentru categoriile perceptive pe care le-au achiziţionat anterior. Mai apoi, prin lexicalizare, ei învaţă regularităţiile mai abstracte dintre stimuli (de ex., achiziţionează categoriile supraordonate: animale), învăţând proprietăţi ale lucrurilor care nu pot fi observate în mod direct (de ex., faptul că animalele au organe interne, sau faptul că celelate persoane au gânduri, dorinţe). Se consideră că lexicalizarea are o contribuţie esenţială în trecerea de la grupări perceptive la cele conceptuale.
d. Lexicalizarea trăsăturilor conceptuale şi dezvoltarea funcţiilor executive Presupune învăţarea cuvintelor dimensionale (culori, forme geometrice, mărimi), iar această învăţare este posibilă odată cu dezvoltarea atenţiei selective, care permite direcţionarea atenţiei spre trăsăturile relevante ale unei categorii şi ignorarea celor irelevante. De aici încolo este deschisă calea spre învăţarea unor concepte abstracte, de ex., matematice, ştiinţifice, însă pentru cele mai elaborate dintre ele e necesară instruirea explicită. Pentru a înţelege cum se realizează dezvoltarea conceptuală trebuie să luăm în considerare interacţiunea unor aspecte critice (Sloutsky, 2010b), cum ar fi cea dintre structura diferită a categoriilor şi sistemele de învăţare disponibile pentru învăţarea acestor categorii, (pentru o detaliere, vezi tabelul de mai jos):

Categorii dense (bazate pe similaritate)

- Aici includem categoriile de bază, care sunt învăţate iniţial: câine, pisică, minge, carte etc., în cazul cărora similaritatea perceptivă e un criteriu fidel pentru apartenenţa la o categorie comună
 - au mai multe trăsături care covariază si se amorsează una pe cealaltă, dar şi categoria din care fac parte, fiind copredictive: (de ex, blană, patru picioare, ochi, latră, toate aceste proprietăţi prezic categoria câine), aici intervine şi învăţarea asociativă
 –sunt învăţate prin intermediul unui sistem bazat pe comprimare, care reduce un stimul bogat perceptiv într-un format de bază. Acest sistem e disponibil devreme în dezvoltare. 
- sunt învăţate implicit

Categorie disipate (bazate pe reguli)

- Aici includem conceptele mai abstracte, cum ar fi cele matematice, ştiinţifice, iar apartenenţa la o categorie se stabileşte pe baza unei singure dimensiuni, sau relaţii între dimensiuni (reguli): de ex., insulă, unchi
 -sunt un număr redus de trăsături comune, restul trăsăturilor fiind irelevante şi foarte variabile
 - învăţarea lor e realizată prin sistemul bazat pe selecţie, care are ca precursori dezvoltarea funcţiilor executive şi a limbajului
- presupune comutarea atenţiei spre trăsăturile relevante şi învăţarea asocierilor relevante dintre stimuli multipli (deci învăţare asociativă)
 -unele nu pot fi învăţate decât prin supervizare, predare explicită.




28 mai 2012

Ce sunt conceptele?


Conceptele cuprind cunoştinţele noastre despre ce sunt lucrurile din jurul nostru şi ce proprietăţi au acestea (Murphy, 2004), fiind considerate unitatea de bază a cunoaşterii (Barsalou, Simmons, Barbey & Wilson, 2003).

Interacţiunea cu mediul extern e ghidată în fiecare moment de includerea stimulilor cu care ne întâlnim în categorii, proces care se realizează automat, la nivelul milisecundelor. Astfel, nu avem probleme ca atunci când intrăm într-un restaurant să ne aşezăm pe un scaun, deşi acesta arată diferit de scaunele pe care le-am văzut până atunci. Acest lucru este posibil prin faptul că am inclus acel obiect în categoria scaunelor. După cum exemplifică Murphy (2004), lipsa conceptelor ar însemna ca de fiecare dată când ne întâlnim cu un scaun să reluăm de la zero interacţiunea cu el: adică să ne dăm seama dacă e viu sau lipsit de viaţă, dacă reprezintă un pericol sau cum ne-ar putea fi de folos. Putem vedea astfel de ce este economic (din punct de vedere cognitiv) şi adaptativ să avem concepte şi să grupăm lucrurile din jurul nostru în categorii. Însă faptul că aceste procesări sunt realizate cu atâta uşurinţă de sistemul cognitiv nu înseamnă că sunt la fel de uşor de studiat. Chiar dacă la nivel fenomenologic aceste procese trec neobservate (Murphy, 2004), surprinderea lor în studii e (cu atât mai) dificilă, lucru ilustrat şi de faptul că încă nu există un consens despre ce sunt conceptele sau cum sunt ele reprezentate la nivel cerebral. Conform perspectivei simbolice, conceptele presupun reprezentări simbolice care sunt statice şi amodale (sunt separate de sistemul perceptiv, emoţional şi pentru acţiune, fiind nişte redescrieri care funcţionează după principii diferite/un limbaj diferit). În schimb, conform perspectivei embodied cognition, conceptele nu mai sunt văzute ca fiind structuri fixe, ci ca nişte construcţii temporare din memoria de lucru, multimodale, bazate pe simulări la nivel cerebral ale experienţelor senzorio-motorii avute în confruntarea cu un anumit stimul (pentru o discuţie despre aceste două abordări vezi de ex., Barsalou et al., 2003; Ionescu, 2011).

Categorizarea este importantă pentru că (Sloutsky, 2003): 1. Este mult mai economic din punct de vedere cognitiv să incluzi un număr potenţial infinit de elemente într-un număr semnficativ mai mic de clase (obiectele similare fiind grupate într-o categorie). 2. Permite organizarea cunoştinţelor prin formarea unor taxonomii care presupun organizarea pe nivele ierarhice a lucrurilor din jurul nostru (delfin- mamifer- animal). 3. Permite realizarea de raţionamente inductive, întrucât se presupune că membrii aceleaşi categorii împărtăşesc multe proprietăţi neobservabile. Adesea ne confruntăm cu situaţii/ lucruri noi. Prin perceperea similarităţii acestora cu alte situaţii/ lucruri cu care ne-am confruntat în trecut, prin includerea lor în categorii şi prin realizarea de inferenţe inductive (extrapolarea cunoştinţelor despre lucruri cunoscute la lucruri noi) este posibilă dobândirea de noi cunoştinţe, rezolvarea de probleme şi adaptarea la un mediu complex.

27 mai 2012

Workshop Sporirea increderii in sine, depasirea timiditatii/tracului




Workshop Sporirea increderii in sine, depasirea timiditatii/tracului09.06.2012, reducere 30%
 
 
Problemele generate de o incredere in sine scazuta cauzeaza multe dezavantaje celui care se confrunta cu astfel de neajunsuri. Probabil in multe situatii timiditatea si teama de esec v-au determinat sa manifestati un comportament refractar, de autosabotare a succesului, ratand astfel multe sanse pe care viata vi le-ar fi oferit daca ati fi indraznit sa actionati.
Devirusarea softului de buna functionare va permite obtinerea capacitatii de a va folosi resursele interioare intr-un mod optim si de a invata noi modalitati productive de atitudine si actiune.
Participarea la curs va da posibilitatea de a identifica sabotorii interni, punctele vulnerabile, sa intelegeti cauzele blocajelor psihologice, sa deveniti dinamici si eficienti, veti invata tehnici concrete, exercitii practice de depasire a tracului/timiditatii/emotivitatii exagerate. Veti invata de asemenea sa deveniti o persoana asertiva, care isi  respecta propriile nevoi de exprimare, dar in egala masura respecta si punctul de vedere al celorlalti.
 
 
Cursul este interactiv, se vor lua in discutie teme personale sau ale cunoscutilor.
 
Participantii vor primi materiale cu informatii utile si vor realiza in cabinet exercitii practice de depasire a dificultatilor.
 
La sfarsitul cursului se vor elibera certificate de participare si  la cerere adeverinte de practica pentru studentii la psihologie.
 
Locul desfasurarii cursului: Bucuresti, sector 5, Calea 13 Septembrie nr.71 (zona hotel Marriott – Palatul Parlamentului).
 
Data cursului: 08.06.2012, orele 18.00 - 21.00.
Costul cursului: 70 lei.
TrainerElena Cozma, psiholog-psihoterapeut cu drept de libera practica, acreditat de Colegiul Psihologilor. Formare, cursuri si specializari in Psihodrama moreniana, Terapii scurte, colaborative, orientate pe solutie, Psihosexologie, Hipnoza clinica, relaxare si terapie ericksoniana.
 
Contact pentru informatii suplimentare si inscriere:  Elena Cozma, tel.:0733.536.512,
contact@cabinetdepsihoterapie.ro
http://www.cabinetdepsihoterapie.ro/workshopuri.php

Si in 2012 Institutul Roman „Sic cogito” iti faciliteaza intalnirea cu specialistii psihologi (psihologi clinicieni si psihoterapeuti) prin oferirea primei sedinte de psihoterapie si dezvoltare personala in sistem gratuit!
Pentru ca ne dorim sa te insotim in procesul tau de schimbare sau cunoastere de sine!
De aceea, in intervalul 29-30 Mai 2012 , Institutul Roman „Sic cogito” iti asigura prima intalnire in sistem de gratuitate  cu specialistii colaboratori in sfera urmatoarelor servicii:
- Psihoterapie individuala
- Psihoterapie de cuplu
- Psihoterapie de familie
- Dezvoltare si optimizare personala
Detalii si programari: http://siccogito.com/29-30-mai-2012-prima-intalnire-cu-psihologul-i-r-s-c-este-gratuita/

24 mai 2012

Beneficiile si limitele Self-help-ului ~ 30.05.2012



Rafturile librariilor, ale prietenilor, website-urile care comercializeaza carti sau DVD-uri, blogurile personale si discursurile majoritatii ghizilor spirituali cuprind o multitudine de resurse si referinte in relatie cu un domeniu ce pare sa fascineze necontenit indivizii de orice varsta, si anume self-help-ul.
Promisiunile demersurilor de “auto-ajutor” sunt multiple si intens colorate, facand apel deseori la dorinta individului de perfectionare si de atingere rapida a scopurilor sale.
Si totusi, nu toate aceste resurse sunt valide, nu toate ofera rezultatele promise si deseori se intampla ca ele sa proiecteze individul dornic de schimbare intr-un spatiu irational, ce va asigura indepartarea de scop sau amanarea atingerii acestuia.
Va invitam la un seminar in care sa abordam principalele puncte de interes atasate domeniului self-help, din care enumeram:
  • Ce este self-help-ul?
  • Cine poate beneficia de rezultatele unui demers de tip self-help?
  • Beneficiile self-help-ului
  • Limitele demersurilor de tip self-help
  • Cum alegem o resursa de self-help?
  • Stiinta si pseudo-stiinta in resursele de tip self-help
  • Tipuri de self-help
  • Serviciile psihologice online si tehnicile auto-administrate
  • Alternative ale procesului de self-help cu scopul autocunoasterii si dezvoltarii personale
Seminarul se adreseaza tuturor persoanelor interesate de domeniul dezvoltarii personale.
Cand? – Miercuri, 30 Mai 2012
Unde? – Bucuresti, locatie centrala. Se stabileste in functie de numarul de participanti si va fi comunicata ulterior acestora.
Interval orar – 10:00-13:00
Moderator – Psiholog MA Lucia Grosaru si Psiholog Adina Preda
Investitie50 RON/ participantReduceriGrupurile de 2 si 3 persoane beneficiaza de urmatoarele reduceri:Grup de 2 persoane: taxa devine 45 RON/participantGrup de 3 persoane: taxa devine 40 RON/participant
Detalii si inscrieri: http://centruldepsihologie.com/beneficiile-si-limitele-self-help-ului-30-05-2012/

23 mai 2012

ABORDAREA COPIILOR IN SCOLI



Proiect la disciplina Introducere in Psihologie
Realizat de Triff P L


Consideratii generale
Învatarea acopera aproape toate aspectele vietii noastre, intervenind nu
numai în stapânirea unei noi abilitati sau a unor probleme stiintifice, ci si în
dezvoltarea emotionala, relationarea sociala si chiar în dezvoltarea personalitatii.
Învatarea poate fi definita ca o schimbare relativ permanenta a
comportamentului determinata de experienta; modificarile comportamentale
datorate maturizarii (deci nu determinate de experienta) sau starilor temporare
ale organismului (cum ar fi oboseala sau starile induse de droguri) nu sunt
incluse în cadrul procesului de învatare. Nu toate situatiile de învatare sunt
similare; se pot distinge trei tipuri mari de învatare: (a) obisnuinta, (b)
conditionarea clasica, si conditionarea operanta si (c) ceea ce se cunoaste sub
numele de învatarea complexa.

2. Perspective psihologice ale învatarii
Cele mai multe dintre studiile initiale pe tema învatarii si a conditionarii
au fost realizate din perspectiva behaviorista, care are ca principiu de baza
faptul ca un anume comportament este mai bine înteles în termeni de cauze
exterioare decât psihice. Aceasta abordare a învatarii are la baza câteva ipoteze.
Una dintre acestea se refera la faptul ca simpla asociere clasica sau operanta este
parte componenta a învatarii, astfel încât un proces destul de complex, cum ar fi
cel al achizitiei limbajului, este probabil o chestiune de învatare a mai multor
asociatii (Staats, cf. R.L. Atkinson, 2002). O alta ipoteza este aceea ca unele
dintre legile de baza ale învatarii actioneaza în functie de ce anume trebuie
învatat - un sobolan care învata sa iasa dintr-un labirint sau un copil care învata
operatia de împartire (B.F. Skinner, 1971). Aceste ipoteze orientative au
determinat preocuparea behavioristilor pentru influenta pe care o exercita
recompensa si pedeapsa asupra comportamentului organismelor inferioare
(sobolani, porumbei) în situatii simple de laborator. Aceste principii au mai fost
modificate printr-o abordare cognitivista, mai ales în cazul învatarii complexe.
Mai mult decât atât, se pare ca nu exista un singur set de reguli pe care se
bazeaza învatarea în general – se pare ca la specii diferite sunt implicate
mecanisme diferite ale învatarii si, tocmai de aceea, este necesara luarea în
considerare a perspectivei biologice.

3. Procesele cognitive implicate în învatarea complexa
Esenta învatarii si inteligentei consta în abilitatea psihicului nostru de a
opera cu reprezentari, scheme cognitive si concepte abstracte. Studiile lui Kohler
pe primate demonstreaza ca învatarea complexa se realizeaza adesea în doua
faze. În faza initiala, rezolvarea problemei are drept obiectiv identificarea unei
3
solutii; în cea de-a doua faza, solutia este stocata în memorie si reactualizata ori
de câte ori apare situatia problematica similara.

3.1. Memoria
Convingerile anterioare - în momentul în care învatam ceva exista
convingeri anterioare cu privire la ceea ce urmeaza sa învatam, convingeri care
pot determina ceea ce va fi învatat de fapt, acestea reprezentând cunostintele pe
care le posedam deja. În acest caz se ridica întrebarea: ce s-ar întâmpla cu
estimarile relatiilor predictive mici, medii si mari ale persoanelor care învata
daca acestia detin convingeri anterioare referitoare la aceste relatii? Aceasta
întrebare se ridica mai ales ca, exista situatii de învatare a relatiilor dintre
stimuli, care nu sunt perfect predictibili, oamenii facând adesea apel la
convingerile anterioare referitoare la aceste relatii. O situatie de acest gen poate
conduce la detectarea unor relatii care nu sunt prezente în mod real (asociatii
false). Atunci când relatia este prezentata obiectiv, existenta unei convingeri
anterioare referitoare la respectiva relatie, poate duce la supraestimarea tariei
predictibilitatii relatiei (învatarea dirijata de convingeri), în timp ce absenta unei
astfel de convingeri poate avea ca rezultat subestimarea tariei predictibilitatii
relatiei (învatarea dirijata de datele unei probleme).

Exista diferite tipuri de memorie:
a) în functie de durata de stocare a materialului avem memoria de scurta
durata (stocarea materialului pentru câteva secunde) si memoria de lunga
durata (stocarea materialului pentru intervale mai mari de timp);
b) în functie de tipurile diferite de informatii exista o memorie explicita
(o persoana îsi aminteste în mod constient de un eveniment din trecut, iar
aceasta amintire va fi traita ca si cum are loc într-un anumit timp si spatiu),
memorie implicita (memoria deprinderilor) si memorie constructiva (este vorba
de situatiile în care folosim cunostintele noastre generale pentru a înfrumuseta
ceea ce introducem în memorie).

Uitarea
Un loc aparte în procesul învatarii îi revine uitarii care este cauzata fie de
faptul ca informatiile sunt înlocuite cu altele noi, fie pur si simplu pentru ca
aceste informatii se sting. Dupa cum am vazut, procesul de înlocuire corespunde
memoriei de scurta durata care are o capacitate fixa / limitata. Aceasta capacitate
fixa a memoriei de scurta durata ne face sa ne gândim la o cutie mentala cu
aproximativ sapte compartimente (având în vedere ca suntem capabili în a retine
maxim 7 itemi / informatii). Fiecare informatie care patrunde în memoria de
scurta durata ajunge în propriul compartiment. Cât timp numarul de itemi / de
informatii nu depaseste numarul compartimentelor, putem sa reproducem perfect
itemii, însa, atunci când toate compartimentele sunt ocupate si patrunde un item
nou, unul dintre cei vechi va trebui sa dispara; itemul nou îl înlocuieste pe cel
vechi. De exemplu, când se prezinta o lista de 12 cuvinte, sansele de a reproduce
un item particular din aceasta lista scade proportional cu numarul de itemi care
au urmat acelui cuvânt. Totodata memoria de scurta durata presupune o activare
a itemilor, maxim 7 dupa cum am vazut, dar, în momentul în care apare un item
nou, activarea se va realiza prin preluarea de la itemii vechi, care vor ajunge sub
nivel critic pentru reactualizare.

Cum putem sa ne îmbunatatim memoria?
Înainte de a vedea cum functioneaza memoria, este important sa vedem
cât din cantitatea de informatii retinem, în functie de canalele senzoriale pe care
le folosim, si anume:
- 10 % din ceea ce citim;
- 20 % din ceea ce auzim;
- 30 % din ceea ce vedem;
- 50 % din ceea ce vedem si auzim în acelasi timp;
- 80 % din ceea ce spunem;
- 90 % din ceea ce spunem si facem.
Luând în considerare elementele de baza ale memoriei de scurta durata si
de lunga durata exista mai multe metode:
Structurarea informatiilor în unitati în capacitatea de memorare. Pentru
majoritatea dintre noi, capacitatea memoriei de scurta durata nu poate fi marita
peste valoarea de 7 plus sau minus 2 unitati; totusi, putem extinde marimea unei
unitati si prin aceasta sa ridicam numarul de itemi din memorie prin utilizarea
unui sistem de recodare a informatiilor. De exemplu, un student a ajuns sa retina
de la 7 cifre la
80 de cifre dupa un an si jumatate de antrenament într-o sarcina de memorare,
prin recodarea cifrelor în seturi de câte 4 transformate în timpi de
alergare/parcurgere, sau sa recodeze cele patru cifre într-o data familiara ca de
exemplu anul nasterii unei persoane. Ulterior studentul a construit aproximativ
80 de cifre prin organizarea ierarhica a timpilor de alergari. La nevoie el va
putea reactualiza cele 4 cifre corespunzând unui timp de alergare.

3.2. Gândirea si limbajul
Binenteles ca îmbunatatirea memoriei se poate realiza numai cu ajutorul
gândirii si al limbajului. Întrebarea care ar urma ar fi: care sunt modalitatile prin
care ne însusim multitudinea de concepte pe care le detinem? Vom analiza, în
continuare, câteva dintre acestea:
Învatarea prototipurilor si a esentialului
Învatarea prin experienta
Cele doua strategii prezentate pâna acum se bazeaza pe cunostintele
anterioare, pe baza carora se construiesc conceptele; este vorba de faptul ca, în
selectarea proprietatilor unui concept care trebuie învatat un rol important îl
13
detine sistemul de cunostinte anterioare. Dupa cum am constatat în practica
psihopedagogica în numeroase cazuri sistemul de cunostinte anterioare
influenteaza achizitia de noi concepte.

Ereditate – Mediu – Educatie
Prin dezvoltare, în general, se întelege un proces complex de trecere de la
inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o
succesiune de etape, de stadii, fiecare etapa reprezentând o unitate functionala
mai mult sau mai putin închegata, cu un specific calitativ propriu. Trecerea de la
o etapa la alta implica atât acumulari cantitative, cât si salturi calitative, acestea
aflându-se într-o conditionare reciproca. Dezvoltarea personalitatii se manifesta
prin incorporarea si constituirea de noi conduite si atitudini care permit
adaptarea activa la cerintele mediului natural si socio-cultural. Dezvoltarea
permite si faciliteaza constituirea unor relatii din ce în ce mai diferentiate si mai
subtile ale fintei umane cu mediul în care traieste si se formeaza.

PERSONALITATEA – mecanism psihic integrator
Termenul de „personalitate” este des utilizat în limbajul cotidian, astfel
încât el apare în situatii foarte diverse. Din punct de vedere psihologic însa,
acest termen a pus si pune probleme numeroase. Definirea personalitatii umane
a evidentiat o diversitate de opinii si de conceptii, definitiile oferite fiind uneori
complet divergente. Un punct asupra caruia exista o convergenta de opinii se
refera la o serie de elemente caracteristice ale personalitatii umane.
Globalitatea. Personalitatea individului uman este constituita dintr-un
ansamblu, o structura de elemente specifice, care permit caracterizarea persoanei
respective si identificarea ei. Prin luarea în considerare a acestui ansamblu, a
globalitatii personalitatii umane, se poate afirma faptul ca nu exista doua
personalitati identice.
Coerenta. Multe dintre teoriile care încearca definirea personalitatii umane
sustin o anumita organizare a acestei structuri, a elementelor componente ale
acesteia. Daca în comportamentul unei persoane intervin actiuni neobisnuite,
atipice pentru respectiva structura de personalitate, acestea sunt în contradictie
cu principiul coerentei.
Stabilitatea personalitatii. Vazuta ca un sistem functional, personalitatea
umana îsi dezvolta o serie de legi de organizare cu actiune permanenta. Astfel,
desi individul uman se transforma, se schimba, evolueaza mereu, în structura
personalitatii acestuia exista o anumita coerenta, o anumita stabilitate a structurii
acesteia. În acest mod, persoana îsi pastreaza identitatea psihica. Aceasta
stabilitate a personalitatii face posibila realizarea de predictii asupra
comportamentului individului în situatii tipice. Într-o lucrare celebra –
„Structura si dezvoltarea personalitatii” psihologul american Gordon Allport(1897-1967) ofera o definitie „clasica” pentru personalitatea umana, definitie
care evidentiaza foarte bine cele trei caracteristici prezentate: „Personalitatea
este organizarea dinamica în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care
determina gândirea si comportamentul sau caracteristic”.

Caracteristicile personalitatii
Caracterul sistemic – se refera la faptul ca personalitatea este compusa
dintr-o serie de elemente care sunt intim corelate între ele, si nu functioneaza
independent.
Durabilitatea, stabilitatea, persistenta în timp – personalitatea nu poate fi
radical schimbata de la o zi la alta, dat fiind ca trasaturile sale se formeaza în
timp si sunt relativ stabile.
Esentialitatea – personalitatea se defineste prin trasaturi ce se manifesta în
comportamentul omului în cele mai multe situatii, orientându-i optiunile,
valorile, relatiile acestuia cu lumea.
Structuralitatea si dinamismul – personalitatea presupune organizare,
ierarhizare, dar si dezintegrare progresiva. Structurile personalitatii se pot
restructura si perfectiona în functie de cerintele relationarii cu ambianta.
Finalitatea adaptativa – personalitatea prin structurile sale de baza asigura
adaptarea la mediu socio-istoric si natural, însa nu într-o forma pasiva, ci
intervenind activ în mediu.
Unicitatea – întrucât personalitatea realizeaza o sinteza a trasaturilor
generale, particulare si individuale ale omului, ea este irepetabila si unica.
Personalitatea umana este influentata, în evolutia sa, de trei factori
principali si anume: zestrea ereditara, structura biologica a individului si factorii
sociali. Personalitatea umana este un univers fascinant si, în acelasi timp, poate
cel mai complicat obiect al cunoasterii psihologice.

Definitie
Ansamblul trasaturilor neuro- fiziologice ale persoanei care
determina capacitatea energetica si dinamica comportamentului:
- capacitate de lucru ridicata sau scazuta
- rezistenta sau nerezistenta la solicitari
- vioiciune sau încetineala
Temperamentul are o baza ereditara : tipul de ANS si nu predetermina în
mod fatal caracterul si aptitudinile persoanei – pe baza aceluiasi tip de
temperament se pot dezvolta caractere diferite în functie de conditiile de viata.
Acestea aveau la baza conceptia cosmogonica a lui Empedocle - lumea se
compune din patru elemente: aerul, pamântul, focul si apa. Acestora le
corespund cele patru humori si cele patru anotimpuri.

Sangvinicul - predomina sângele, reprezinta aerul, e înfocat, violent, instabil
ca primavara;
Colericul - predomina bila galbena, reprezinta focul, e plin de caldura ca vara;
Melancolicul - predomina bila neagra, reprezinta pamântul, respectiv toamna;
Flegmaticul – predomina flegma, reprezinta apa si, în consecinta, umiditatea
iernii.

Locul temperamentului în cadrul personalitatii
Tipul de ANS este înnascut si nu îsi pierde identitatea pe parcursul vietii,
iar temperamentul derivat din tip se dezvolta pe parcursul vietii, capata anumite
nuante emotionale si se moduleaza dupa conditiile de activitate profesionala.
Temperamentul suporta toate influentele dezvoltarii celorlalte
componente superioare ale personalitatii si dobândeste o anumita factura
psihologica.
Se vorbeste de compensarea unor trasaturi temperamentale, de mascarea
lor, de luarea în stapânire a propriului temperament prin autocontrol constient.
Tipurile de ANS si temperamentale nu implica anumite valori, nu sunt
susceptibile de a fi apreciate din punct de vedere moral, estetic, intelectual. Nu
se poate vorbi de temperamente bune, rele, de superioritatea unora dintre ele.
Aptitudinile, caracterul nu deriva din temperament. Aceeasi aptitudine,
acelasi profil psihomoral poate fi constatat la persoane cu diferite
temperamente.Tipurile pure sunt foarte rare.
EXTRAVERTITUL
Caracteristici:
1. Are foarte multi prieteni;
2. îsi face usor prieteni noi;
3. Realizeaza concomitent mai multe activitati diferite,
4. Retine usor fizionomia cunostintelor;
5. Memoreaza cu greutate formulele matematice;
6. Nu – i place sa ia masa singur;
7. Îi place sa povesteasca anecdote, istorioare, întâmplari;
8. Poate sa imite persoanele cunoscute;
9. Îi place sa vorbeasca în public;
10. Îi place sa faca fotografii;
11. Se orienteaza usor în împrejurari deosebite;
12. Nu–i place sa stea mult în casa;
13. Simte permanent nevoia unor stimuli externi;
14. Discuta cu placere despre altii;
15. Are întotdeauna planuri si idei noi;
16. Actioneaza în functie de împrejurari;
17. Nu este de acord cu cei ce se autoanalizeaza tot timpul;
18. Se intereseaza de impresia pe care o produce asupra altora.

INTROVERTITUL
Caracteristici:
1. Are în mod spontan un rationament profund;
2. Se cufunda adesea în amintiri;
3. Pastreaza îndelung emotiile si sentimentele traite;
4. Nu leaga usor prietenii noi;
5. Îsi pastreaza prieteniile toata viata;
6. Retine mai usor sensurile generale, decât detaliile;
7. Nu alearga dupa stiri sau evenimente noi;
8. Îsi armonizeaza lucrurile din mediul în care traieste;
9. Se simte bine în singuratate;
10. Prefera sa ia masa singur;
11. Prefera sa ramâna necunoscutsi neobservat în public;
12. Se obisnuieste greu cu situatii noi;
13. Ramâne fidel convingerilor sale;
14. Îl preocupa mult propria sanatate;
15. Cauta îndelung sensurile lucrurilor;
16. Îsi autoanalizeaza mereu sentimentele si starile psihice;
17. Este departat de evenimentele cotidiene;
18. Gândeste profund asupra solutiilor unor probleme.

Învățarea creativă – modele și metode
Analizând abordarile învatarii din ultimele decenii, M. Malita (1981)
demonstreaza ca acestea sunt deficitare, înainte de toate, prin aceea ca sunt
fundamentate exclusiv pe factori economici, tehnici si naturali, neglijând
factorul uman, una din trebuintele primare ale omului – învatarea, care însa nu
mai poate fi lasata în albia non-creativitatii, a rutinei, a gândirii convergente,
deterministe numita de autor drept „învatamânt de mentinere”. Se impune, de
aceea, ca învatarea umana sa fie asezata sub semnul inovarii, cu componentele
acesteia, participarea si anticiparea, al imperativelor unei pedagogii creative si
active.

Bibleografie:
JOCUL DE-A VIATA Exercitii pentru orele de dirigentie……………….Veronica Bogorin, Ruxandra Tudose  (editura Educationala)
REPERE IN ABORDAREA COPILULUI DIFICIL Instrument de lucru pentru cadre didactice si consilieri………………..Silvia Tinica
(editura Educationala)
Skinner, B.F., (1971), Revolutia stiintifica a învatamântului, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti

Stoica, A., (1983), Creativitatea elevilor. Posibilitati de cunoastere si educare,
Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Stoica, D., Stoica, M., (1982), Psihopedagogie scolara, Editura Scrisul
Românesc, Craiova

Teodorescu, S., (1972), Psihologia conduitei. Contributie la cunoasterea operei
lui Pierre Janet, Editura Stiintifica, Bucuresti

Weiten, W., (1998), Psychology. Themes and Variations, Brooks/Cole
Publishing Company, Pacific Grove, USA

Wood, S.E., Green Wood, E.R., (2002), The World of psychology, Allyn and
Bacon, Boston, U.S.A.

Zlate, M., (1997), Psihologia vietii cotidiene, Editura Polirom, Iasi

Zlate M., (2002), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iasi