31 iul. 2012

Edwin Guthrie



Edwin Guthrie (1886-1959) şi-a desfăşurat activitatea la Universitatea din Washington şi a fost puternic implicat în aplicaţiile psihologiei în primul şi al doilea război mondial. În al doilea război mondial a fost şeful psihologilor în Divizia Maritimă a Oficiului Informaţiilor de Război.
Guthrie s-a făcut cunoscut prin modelul condiţionării prin contiguitate. A fost un continuator al cercetărilor lui Thorndike şi Watson, dar nu a agreat modelul mult prea tehnicist a lui Hull.
Pentru Guthrie legea unică a învăţării a fost formulată într-o manieră foarte concisă: o combinaţie de stimuli care a însoţit o mişcare, la repetare tinde să fie urmată de aceeaşi mişcare”. Această lege este completată astfel „un model de stimul îşi capătă întreaga forţă asociativă cu ocazia primei asocieri cu o reacţie” (în Hilgard şi Bower, 1974). Modelul lui Guthrie descrie cel mai scăzut nivel al învăţării, bazat pe principiul recenţei. În experimentele lor Guthrie şi Horton au utilizat aşa numita cutie-enigmă, care permitea ca animalul cobai să fie observat pe tot parcursul perioadei până la soluţionarea problemei, iar poziţiile adoptate în soluţionare erau fotografiate instantaneu când acţiona maneta de deschidere. Uşa din faţă era lăsată întredeschisă pentru ca pisica să vadă hrana-recompensă. Pisica intra prin spatele cutiei iar mecanismul de deschidere se afla la mijlocul podelei cutiei. Dacă era acţionat mecanismul uşa din faţă se deschidea. Orice acţiune asupra mecanismului declanşa fotografierea mişcării respective. Rezultatele demonstrează un comportament repetitiv cu totul remarcabil. Pisica va repeta la infinit reacţia care a condus-o la succes, indiferent de cât de nefirească a fost poziţia care a ajutat-o. Deci foloseşte mereu aceeaşi soluţie. Sunt şi excepţii de la aceste comportamente pe care autorii le consideră drept rezultat al unor confuzii accidentale. Este un stereotip, iar recompensa prin mâncare este nesemnificativă, pentru că pisica nu consumă întotdeauna alimentele pregătite. Cei doi autori susţin că experimentul lor confirmă cele semnalate de Thorndike, dar că sugerează stereotipia prezentă în comportament. În cutia lui Guthrie mecanismul de deschidere era neschimbat şi întotdeauna în aceeaşi poziţie. În cutia lui Thorndike pedala era mai greu de manevrat şi nu avea întotdeauna aceeaşi poziţie. Prin experimentul lor cei doi autori au vrut să sugereze existenţa învăţării dintr-o singură încercare. Sugestia lor este pertinentă şi găsim în comportamentul animalelor si al omului multiple dovezi ale învăţării dintr-o singură încercare. O anumită experienţă puternică fixează la om un anumit comportament care este repetat în toate împrejurările. Acest fapt se vădeşte de exemplu în anumite reacţii alimentare, în anumite reacţii faţă de persoane, situaţii, sau evenimente cu impact foarte puternic. 

30 iul. 2012

Neobehaviorismul



Cei mai importanţi reprezentanţi ai neobehaviorismului sunt Cl. Hull, E. Guthrie, Ed. Tolman, B. Skinner.
Clark Hull (1884-1952) este considerat de către W. Viney (1993) drept figura dominantă a mediului academic al psihologiei între 1930 şi 1950. Cea mai mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat la Universitatea Yale.
 Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice (1940), Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951), Un sistem comportamental  (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull şi teoria sistematică a comportamentului.
Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie constatăm o continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul modifică schema iniţială S-R introducând termenul O prin care se desemnează organismul şi ceea ce se întâmplă cu acesta astfel încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă de stimul ci şi de organism.  Acest termen mediator între S şi R se referă la istoria învăţării anterioare, programele de deprivare senzorială, injectarea de droguri ca variabile experimentale. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul organismului trebuie sa fie luat în consideraţie în structura experimentului ca variabilă intermediară.
În cercetările sale asupra învăţării Hull consideră întărirea drept prima condiţie a formării deprinderilor.  Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea primară care face apel la trebuinţele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară ca stimulent ce consolidează învăţarea. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se consolidează învăţarea. Hull a avut în vedere variate forme de învăţare în experimenţele sale: învăţarea prin încercare şi eroare, învăţarea prin discriminare, învăţarea labirintului, memorarea mecanică ş.a.
Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului de gradient de întărire. Este vorba despre introducerea unui interval de timp între performanţa care trebuie recompensată şi atingerea obiectivului care asigură întărirea. Astfel hrănirea ca recompensă pentru apăsarea pedalei poate fi amânată cu un număr de secunde pentru a se studia efectul asupra cobaiului care învaţă acest fel de amânare.  Treptat se introduce o separaţie între stimul şi răspuns faţă de modelul clasic al condiţionării. Această întărire întârziată este menită să dezvolte un comportament din ce în ce mai puţin dependent de întărirea iniţială. Este un fel de „decondiţionare” în raport cu stimulul necondiţionat iniţial. Aşadar gradiente de întărire cu intervale mai lungi pot fi eficiente pentru învăţare.  Paradigma de bază a întăririi constă în reducerea trebuinţei. Astfel calitatea de întărire primară a recompensei sau pedepsei este aceeaşi: recompensa reprezentată de hrană reduce tensiunea foamei, salvarea de la şoc (electric), reduce tensiunea şocului (Hilgard şi Bower, 1974). În concluzie, teoria lui Hull are meritul de a considera învăţarea în termeni de interacţiune complexă între organism şi mediu. 

29 iul. 2012

ÎNTEMEIEREA BEHAVIORISMULUI



J.B.Watson (1878-1958) a urmat studiile la Universitatea Furman, apoi şi-a luat doctoratul la Universitatea din Chicago, unde au debutat şi cercetările sale şi unde a fost numit ca asistent de laborator.  În 1908 a fost numit la catedra de psihologie a Universităţii John Hopkins fiind privit ca unul dintre cei mai promiţători tineri psihologi din Statele Unite. Domeniul central al cercetărilor sale era comportamentul animal.
La începutul secolului al XX-lea în Statele Unite au cunosc o dezvoltare excepţională cercetările de psihologie animală. De altfel cercetările şi metodologia lui Thorndike au fost extrem de apreciate de către Watson. Acesta va aplica în psihologia umană metodele obiective utilizate în psihologia animală fiind preocupat să evidenţieze o psihologie riguroasă a faptelor. O altă sursă a concepţiilor lui Watson este pragmatismul american. Cuvântul pragmatism îşi are originea în cuvântul grecesc „pragma”(acţiune). Pragmatismul american îşi are originea în lucrările filozofului Ch. Peirce. Pragmatiştii considerau cunoaşterea ca o funcţiune practică, ca un instrument de acţiune. Ideile sunt ipoteze de acţiune care ne călăuzesc spre adevăr. Psihologia trebuie să urmărească pentru ce este nevoie de acele cunoştinţe. Întemeietorul pragmatismului în psihologie, W. James arăta că aceasta este o metodă care permite rezolvarea controverselor metafizice interpretând fiecare concepţie potrivit consecinţelor sale practice.  Marele psiholog american pune astfel problema: dacă o anumită teorie ar fi mai adevărată decât alta ce deosebire ar rezulta pentru om? Dacă nici o deosebire practică nu poate fi observată se va socoti că ambele alternative se reduc la acelaşi lucru şi că orice discuţie este inutilă (în M. Ralea, C. Botez, 1958).
Având aceste premise, în 1913 Watson publică celebrul său articol „Psihologia văzută de un behaviorist”, un adevărat manifest al noii orientări.
În timpul primului război mondial Watson a fost înrolat în armată şi s-a ocupat de selecţia psihologică a piloţilor pentru avioanele de luptă; a încercat să elaboreze un proiect de cercetare asupra hipoxiei la piloţi, dar a intrat în conflict cu şefii lui şi a fost trimis pe câmpul de luptă. Armata i-a lăsat un gust amar şi s-a întors la viaţa civilă după război. Opiniile sale asupra armatei erau foarte dure, arătând că nu a văzut niciodată atâta incompetenţă, atâta extravaganţă şi un asemenea grup de oameni aroganţi şi inferiori.
Întors la Universitatea John Hopkins, Watson întreţine o legătură cu o studentă fiică a unei distinse familii din Baltimore. Evenimentul a luat amploare, au fost publicate copii după scrisorile de dragoste dintre cei doi iar Universitatea s-a văzut obligată să îi ceară să demisioneze, în 1920. În 1921 divorţează de prima soţie şi la vârsta de 40 de ani se căsătoreşte cu Rosalie, studenta care a declanşat demisia lui. A urmat o perioadă de dificultăţi sociale, financiare fiind un om obişnuit să trăiască în mediul universitar. Dar strălucita sa inteligenţă şi simţul său pragmatic l-au ajutat. S-a angajat pe un post temporar la o firmă ocupându-se cu studiul pieţei de vânzare a cizmelor de cauciuc. După un an de muncă aprecia că este la fel de încântător să urmărească cota de vânzări  a unui produs nou la fel cum era să urmărească cota de învăţare la animale sau la oameni (în W. Viney, 1993). Watson a devenit vicepreşedintele companiei şi a ajuns rapid un om bogat, având contribuţii importante pentru psihologia publicităţii şi afacerilor.
            Principalele contribuţii ale lui Watson în domeniul psihologiei au făcut din el cea mai importantă figură din istoria gândirii psihologice în timpul primei jumătăţi al sec. al XX-lea. Sunt contribuţii legate de cercetările experimentale în domeniul psihologiei comparative, ale învăţării şi condiţionării emoţionale la copii. Lucrările sale în domeniul publicităţii au contribuit la recunoaşterea publică a psihologiei.
            Gândirea psihologică a lui Watson expusă în articolul mai sus amintit dar mai ales în cartea sa „Behaviorismul” (1924) aduce o critică devastatoare introspecţionismului care a scris sute de mii de pagini despre analiza a ceva intangibil numit conştiinţă. El a criticat faptul că psihologia nu s-a apropiat de comportamentul animal ca o sursă majoră de explicare a comportamentului uman. A considerat introspecţia ca o metodă ezoterică şi nesigură. În aceste condiţii el susţinea că definirea oricărei ştiinţe include în mod necesar definirea tuturor celorlalte ştiinţe şi apoi presupune marcarea unui cerc în jurul părţii pe care o considerăm a fi proprie domeniului studiat. La fel ca şi fizicianul psihologul studiază reacţii, ajustări, mişcări şi comportamente. Drept urmare, psihologia este o ştiinţă a comportamentului, este o ramură pur obiectivă şi experimentală a ştiinţelor naturii. Cea mai apropiată ştiinţă de psihologie este fiziologia, dar a subliniat importanţa studierii comportamentului în contextul social şi cultural, subliniind conexiunile cu ştiinţele sociale. Ţelul noii psihologii este prezicerea şi controlul comportamentului. În modelul S-R putem identifica cu uşurinţă S cu variabila independentă şi R cu variabila dependentă.  Behaviorismul este şi o metodă şi a constituit un imbold remarcabil pentru dezvoltarea unor metode, tehnici experimentale de studiu a comportamentului. În acest model cunoaşterea lui S poate permite anticipări asupra comportamentului lui R; cunoaşterea lui R permite inferenţe despre S. 
            Întreaga sa teorie demonstra nu numai pragmatism ci şi optimism faţă de rolul factorilor şi condiţiilor sociale şi de mediu. R poate fi manipulat prin modificarea lui S. este celebră aserţiunea lui Watson care spunea : ”daţi-mi o sută de copii şi vă asigur că indiferent de originea lor socială, de condiţiile lor, de nivelul lor, voi obţine din ei savanţi, medici, jurişti, avocaţi sau infractori”.  Acest optimism remarcabil a marcat întreaga psihologie americană şi succesele ei în modelarea comportamentelor umane.
            Conceptul central al psihologiei lui Watson este cel de obişnuinţă, deprindere condiţionată. Însăşi personalitatea este privită ca un sistem complex de obişnuinţe care se aplică în variate domenii ale vieţii. Obişnuinţele sunt condiţionate sub impactul mediului extern şi el a demonstrat modul în care se poate condiţiona inclusiv comportamentul emoţional. Este celebru studiul „Reacţii emoţionale condiţionate” realizat de către Watson şi viitoarea sa soţie, Rosalie. Experimentul s-a desfăşurat asupra unui copil crescut în spital. Copilul era sănătos şi bine dezvoltat, flegmatic şi stabil emoţional. Copilul avea vârsta de nouă luni şi cei doi cercetătorii i-au arătat un şobolan alb, un iepure, un câine, o maimuţă, măşti şi cu şi fără blană, bumbac, lână, ziare în flăcări. Copilul nu a manifestat frică faţă de nici unul din aceste lucruri. În schimb manifesta o reacţie violentă la sunetul puternic provocat prin lovirea unei bare de metal cu un ciocan. În etapa următoare cei doi cercetători au încercat să stabilească un răspuns emoţional condiţionat. La vârsta de 11 luni i s-a arătat şobolanul alb şi în timp ce copilul a încercat să îl ia în mână s-a produs zgomotul puternic şi copilul a tresărit dar nu a plâns. S-a repetat asocierea de şapte ori, astfel încât atunci când i se arăta şobolanul în absenţa zgomotului, copilul începea să plângă  şi se îndepărta. Reacţia sa era generalizată şi la alte animale cu haină de blană. Ulterior cercetătorii au demonstrat posibilitatea refacerii unor raporturi emoţionale normale cu animale în cauză prin asocierea treptată între apariţia animalului şi primirea unei recompense (ciocolată). Concluzia lui Watson era că emoţiile, ataşamentul apare prin condiţionare, că anxietăţile şi fobiile pot rezulta din experienţe de condiţionare. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre ataşamentele pozitive: dragostea faţă de o persoană, un obiect sau un animal apare prin asocieri cu circumstanţe agreabile. Pe această cale Watson a încercat să demonstreze psihanalizei faptul că temerile , anxietăţile, fobiile nu sunt înnăscute. (în W. Viney, 1993).
            În organizarea vieţii psihice Watson identifică trei comportamente: viscerale, musculare şi laringeale. Comportamentele viscerale se referă la reacţiile organice care se produc în orice activitate psihică. Cele musculare se referă la mişcările adaptative. Iar cele laringeale la limbaj şi gândire. Gândirea este identificată cu limbajul întrucât se reduce la mişcări musculare ale laringelui. A gândi înseamnă a vorbi încet pentru sine. Watson afirmă că oamenii nu gândesc cu creierul ci cu sistemul de arcuri nervoase ale laringelui şi ale organelor anexe. Insistenţa asupra rolului proceselor periferice în gândire a adus contribuţii importante la studiul mecanismelor psihofiziologice ale limbajului şi gândirii dar a constituit şi un reducţionism excesiv al gândirii la nivelul unor comportamente primare.
            Dincolo de disputele teoretico-metodologice Watson s-a arătat preocupat de la bun început de aplicaţiile psihologiei, de faptul că psihologia timpului său nu era utilizată de către alţi specialişti, era o psihologie sterilă. Atât Pavlov cât şi Watson au fost preocupaţi de probleme practice. Aşa cum Pavlov s-a preocupat în ultima parte a carierei sale de psihologia clinică, Watson s-a preocupat de studiul condiţionării fricii. Aceste cercetări stau la baza tehnicilor de terapie comportamentală, care cunosc o expansiune remarcabilă şi succese demonstrate ştiinţific.
            Munca lui Watson a marcat definitiv interesul psihologiei americane pentru studiul învăţării. Psihologia behavioristă a considerat învăţarea ca un obiect fundamental de studiu al psihologiei. Studiul procesului de învăţare oferă mijloace remarcabile pentru înţelegerea şi controlul comportamentului.
             Behaviorismul clasic şi apoi neobehaviorismul au subliniat importanţa experimentării ca mijloc de verificare a conceptelor şi teoriilor. În perioada de expansiune a neobehaviorismului între 1920 şi 1950 au fost publicate un număr extraordinar de mare de cercetări experimentale asupra celor mai variate domenii ale vieţii psihice. Aceasta a constituit un impuls remarcabil pentru dezvoltarea psihologiei şi mai ales pentru elaborarea unui model unanim acceptat al cercetării în psihologie.
            Între continuatorii lui  Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i amintim pe Max Meyer,  W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K. Lashley. 

28 iul. 2012

Jocul politic



REFERENDUM 2012. Câţi alegători înregistraţi sunt în România, câte secţii de votare au fost organizate în ţară şi în străinătate, câţi oameni ai legii vor asigura ordinea la REFERENDUM 2012. NewsIn prezintă cifrele esenţiale ale votului pentru demiterea lui Traian Băsescu.

REFERENDUM 2012: Listele electorale permanente cuprind 18.292.514milioane de cetățeni cu drept de vot, iar pentru ca referendumul să fie validat de către Curtea Constituțională trebuie ca la urne să se prezinte un număr de 9.146.257.

REFERENDUM 2012: Programul de vot durează 16 ore, de la 7.00, la 23.00

REFERENDUM 2012: Cetățenii români pot vota în 18.548 secții de votare din țară și străinătate. 18.242 de sectii sunt organizate pentru România, 34 dintre acestea fiind amplasate în hoteluri și restaurantele de pe litoralul Mării Negre.


Afla mai multe sa stii ce ai de facut:

E.L.Thorndike



E.L.Thorndike (1874-1949) este considerat ca un predecesor important al behaviorismului. A obţinut doctoratul la Universitatea Columbia, New York, 1898, şi a lucrat la acestă universitate  până în 1941; a fost preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie (A.P.A.) în 1912. Teza sa de doctorat  a fost publicată sub titlul „Inteligenţa animală”, reunind studii clasice în psihologia învăţării şi reprezentând fundamentele unei noi teorii a învăţării: conexionism.
Conexionismul lui Thorndike este şi el influenţat de concepţia asociaţionistă. Baza învăţării este conexiunea între impresia asupra simţurilor şi impulsul spre acţiune. Aceasta este o legătură sau o conexiune esenţială în procesul dezvoltării deprinderilor. Modelul conexionist se află la baza modelului psihologic S-R (stimul-reacţie). Schema procesului învăţării elaborată de către Thorndike este şi astăzi menţionată în cărţile de specialitate şi nici  o teorie supra învăţării nu-şi poate permite să ignore modelul său experimental. (E. Hilgard, G. Bower, 1974). Experimentele lui Thorndike asupra animalelor au influenţat profund concepţia sa asupra învăţării la om. El consideră că cea mai caracteristică formă de învăţare atât la animale cât şi la om se realizează în procesul de încercare-eroare. Experimentul tipic utiliza o cutie care dispunea de un mecanism de deschidere manevrat de un mâner. O pisică înfometată era introdusă în această cutie şi dacă reuşea să manevreze mânerul uşa se deschidea şi avea acces la mâncarea din afară. Primele încercări ale animalului se caracterizau prin zgârieturi, muşcături, agitaţie până ce clanţa se deschidea. Prin repetarea încercărilor timpul necesar ieşirii scădea treptat dar lent. Thorndike apreciază că această gradaţie lentă sugerează faptul că pisica a învăţat prin selectarea răspunsurilor corecte şi eliminarea celor necorespunzătoare. El a sistematizat această idee în legea efectului: întărirea sau slăbirea unei legături ca rezultat al consecinţelor care pot avea loc. Astfel o legătură însoţită sau urmată de succes, de satisfacţie este consolidată în schimb dacă este urmată de insucces, de insatisfacţie, este slăbită, abandonată.
Thorndike a dezvoltat legea efectului prin descoperirea fenomenului de propagare a efectului. El a demonstrat că influenţa recompensei acţionează nu numai asupra conexiunii recompensate ci şi asupra conexiunilor adiacente. Cercetările aprofundate l-au condus la precizarea legii propagării efectului : reacţiile mai bine stabilizate sunt mai puternic influenţate de sancţiune, iar cele mai puţin stabilizate erau influenţate mai puternic de recompensă. Legea efectului acţionează mecanic asupra tuturor conexiunilor din vecinătatea conexiunilor recompensate şi  astfel se minimaliza relaţia internă dintre succes şi ceea ce individul încearcă să facă (E. Hilgard, G. Bower, 1974). 

27 iul. 2012

Psihologia trebuie studiată folosind metodele fiziologiei



Psihologia va deveni o ştiinţă pozitivă. Doar fiziologia poate înfăptui acest lucru deoarece doar acesta poate fi cheia analizei ştiinţifice a fenomenelor psihice (pp. 350-351, apud...)
Cercetările lui Sechenov au influenţat noile generaţii de fiziologi care şi-au continuat munca ghidându-se după cele trei idei fundamentale pe care acesta le-a formulat:
  1. studiul inhibiţiei este centrul cercetărilor
  2. fenomenele psihologice pot fi studiate obiectiv folosind metodele fiziologiei
  3. comportamentul este reflexiv

 Ivan Petrovitch Pavlov (1849-1936) descoperirea reflexului condiţionat
(M. Aniţei, 2006)
Contribuţia lui Pavlov la psihologie este importantă din perspectiva sublinierii rolului activităţii nervoase a creierului ca suport al vieţii psihice. Calitatea sa de precursor al behaviorismului este evidenţiată de cercetările sale în domeniul elaborării reflexelor condiţionate prin care a demonstrat posibilitatea modificării unui comportament într-o manieră obiectivă. De asemenea, reflexologia pavloviană este şi un model care se bazează pe o abordare asociaţionistă. Fiziologii se bazau pe principiul asocierii care respectă legea continuităţii: atunci când două procese mentale elementare au fost active împreună ori în imediată succesiune. Unul dintre ele, reluat, tinde să-şi propage excitaţia şi asupra celuilalt. Acest principiu afirmat prima dată de către Aristotel a fost îmbrăţişat de către asociaţionişti şi întreaga reflexologie se bazează pe el.
            Modelul experimental clasic propus de către Pavlov este cel al asocierii dintre un stimul condiţionat şi un reflex necondiţionat. Sugestia acestor asocieri i-a venit lui Pavlov în urma unei observaţii empirice în condiţiile în care studia, în laborator, reflexul de salivaţie la câini. El a constatat  de fiecare dată o creştere spontană a salivaţiei la venirea îngrijitorului şi la aprinderea luminii. Această observaţie a dezvoltat întreaga metodă experimentală a lui Pavlov cu privire la elaborarea reflexului condiţionat. Hrana ca stimul necondiţionat este însoţită de reflexul necondiţionat al salivării. O dată cu prezentarea hranei se prezintă şi stimulul condiţionat (lumină, sunet). Repetând această asociere se fixează relaţia dintre stimulul necondiţionat (hrană) şi cel condiţionat (lumină, sunet) astfel încât, la un moment dat numai la apariţia stimulului condiţionat (lumină, sunet) se produce reflexul condiţionat (salivare). După un timp acest reflex se stinge ceea ce sugerează că trebuie să fie urmat de întăriri succesive. O altă observaţie este fenomenul de generalizare astfel încât un reflex condiţionat provocat de un stimul poate fi provocat şi de alt stimul diferit de primul. Cercetările lui Pavlov au arătat că stimulul condiţionat trebuie să fie prezentat într-un timp foarte scurt după apariţia stimulului necondiţionat pentru a realiza o asociere stabilă şi un reflex condiţionat puternic.
            Pavlov a dezvoltat cercetări asupra activităţii nervoase superioare studiind fenomenele de excitaţie şi inhibiţie precum şi raporturile dintre acestea: iradierea, concentrarea şi inducţia reciprocă.  Impulsurile care vin pe calea nervilor aferenţi ajung în zona cortexului unde procesul de excitaţie iradiază în zonele înconjurătoare. Atunci când se produce o excitaţie a unui centru cortical centrii învecinaţi sau chiar mai îndepărtaţi prezintă un fenomen de inhibiţie. Legea inducţiei reciproce este definită prin raportare la focarul de inhibiţie care se înconjoară pe o întindere mai mare sau mai mică cu o zonă de excitabilitate crescută care apare fie imediat fie treptat şi se menţine nu numai pe durata inhibiţiei dar şi după aceea.
            Funcţionarea reflexului condiţionat se datorează „legăturilor temporare” considerate de către Pavlov drept forma tipică de activitatea a scoarţei cerebrale. Pavlov consideră că întregul complex de legături nervoase temporare, de conexiuni între centri corticali care se consolidează sau se dizolvă în mod continuu constituie adevărata expresie a vieţii psihice. Legăturile temporare sunt conexiuni ce se stabilesc între centri corticali care comandă fiecare o activitate. (Pavlov, 1953) La baza formării unui reflex condiţionat este stabilirea unei legături noi, trasarea unei căi noi a excitaţiei nervoase între cei doi centri nervoşi. Această punte temporară formată între două puncte ale scoarţei cerebrale constituie baza fiziologică a oricărui reflex condiţionat. Pavlov se apropie de Thorndike atunci când afirmă că reflexele condiţionate pot fi numite şi reflexe conexionale, întrucât legătura temporală se formează prin coincidenţa unui agent oarecare cu acţiunea unui excitant necondiţionat.
Pavlov analizează diferenţele dintre reflexele înnăscute, necondiţionate şi cele dobândite, condiţionate. Reflexele înnăscute asigură adaptarea la mediu în condiţii relativ invariabile; sunt reflexe care s-au constituit în raport cu anumiţi stimuli din mediu. În schimb prin intemediul reflexelor condiţionate se produce o adaptare superioară elaborându-se conduite adaptative în raport cu stimuli variabili. Reflexele condiţionate se construiesc imediat după naştere în condiţiile acţiunii simultane a unui agent indiferent cu un excitant necondiţionat. Reflexele condiţionate trebuie să fie întărite periodic altfel slăbesc şi se sting.
Concepţia asociaţionistă a lui Pavlov se vădeşte şi în conceptul de stereotip dinamic care stă la baza comportamentului constituind un lanţ de reflexe necesare în raporturile animalului cu mediul. Pavlov şi-a imaginat cortexul ca pe un mozaic de puncte cu nivele diferite de intensitate a stărilor de excitaţie şi inhibiţie.
Cercetările lui Pavlov asupra activităţii nervoase superioare l-au condus la identificarea tipurilor de sistem nervos, pornind de la procesele fundamentale de excitaţie şi inhibiţie. El a identificat patru tipuri de sistem nervos pe care le-a denumit după terminologia rămasă încă de la Hipocrate şi Galenus: puternic neechilibrat excitabil (coleric); puternic echilibrat mobil (sangvinic); puternic echilibrat inert (flegmatic) şi tipul slab (melancolic). Fiecare animal aparţine unuia sau altuia dintre aceste tipuri temperamentale dar caracterul său real (fenotipul) depinde de experienţele sale în mediul înconjurător, astfel încât caracterul este un aliaj format din caracteristicile tipului şi schimbările produse de mediul extern (Pavlov, 1953).
O altă contribuţie a lui Pavlov vizează cel de-al doilea sistem de semnalizare, considerând că dobândirea capacităţii de a vorbi amplifică foarte mult potenţialul uman. Mecanismele reflexului condiţionat comune omului şi animalului sunt grupate în primul sistem de semnalizare; în schimb vorbirea este expresia celui de-al doilea sistem de semnalizare, specific omului. Totuşi, Pavlov nu ezită nici o clipă să afirme că legile fundamentale care guvernează activitatea primului sistem de semnalizare trebuie să-l guverneze şi pe cel de-al doilea pornind de la premisa că vorbirea se bazează şi ea pe activitatea aceluiaşi ţesut nervos. Regăsim şi aici o anticipare a behaviorismului.
Anticipări ale behaviorismului se regăsesc în întreaga operă pavloviană. Psihicul se dezvoltă în raport cu mediul care îl condiţionează şi împreună cu care formează o perfectă unitate. O independenţă sau o autonomie a organismului faţă de meniu este de neconceput şi viaţa nu este decât o adaptare continuă a organismului la condiţiile de mediu. Monismul materialist a lui Pavlov a pus bazele unei fiziologii ştiinţifice a scoarţei cerebrale şi premisele unei metode obiective în psihologie (M. Ralea, C.I. Botez, 1958).

26 iul. 2012

BACKGROUND-UL BEHAVIORISMULUI



Behaviorismul a fost precedat de orientarea metodologică reprezentată de reflexologia rusă şi de conexionismul lui Thorndike.
            Psihologia obiectivă (psihologia care instistă să studieze doar apectele care pot fi direct măsurabile) a fost dezvoltată în Rusia înainte de apariţia behaviorismului. De asemenea, în psihologia funcţionalistă au apărut câteva idei care sunt foarte aproape de poziţia lui Watson. Spre deosebire de stucturalişti, care considerau ca singură metodă de investigaţie în psihologie introspecţia iar obiectivul cercetărilor ca fiind studierea conţinutului şi proceselor conştiinţei, funcţionaliştii au acceptat pe lângă introspecţionism şi studiul comportamentului. De asemenea abordarea funcţionalistă a deschis psihologiei calea aplicaţiilor practice.


1. Psihologia obiectivă din Rusia
            Fondatorul psihologiei obiective este considerat Ivan M. Sechenov. Şi-a făcut studiile sale în domeniul psihologiei sub îndrumarea lui Jonannes Müller, Emil DuBois-Reymoond şi Hermann von Helmoltz. Sechenov a încercat să explice toate fenomenele psihice pe baza asociaţionismului şi materialismului, fiind astfel evidentă influenţa pozitivismului care caracteriza poziţia psihologilor din Berlin. Sechenov argumenta vehement împotriva ideii că gândurile cauzează comportamentele, în viziunea sa, de fapt stimularea externă este cea care determină comportamentul:
De vreme ce sucesiunea a două acte este de obicei privită ca indicaţie a relaţiei lor cauzale.... gândul este în general privit ca şi cauză a acţiunii. Atunci când influenţa externă, adică stimulul senzorial rămâne necunoscut – ceea ce se întâmplă foarte des – gândul este acceptat ca şi cauză iniţială a acţiunii. Dacă luăm în considerare  şi natura subiectivă a gândului, în care oamenii cred cu putere, veţi realiza cât de mult cred oamenii în vocea conştiinţei de sine când afirmă asemenea lucruri. Dar, de fapt, acestă poziţie nu este corectă: cauza iniţială a oricărei acţiuni este întotdeauna legată de stimularea senzorială externă, deoarece fără asta gândirea este de neconceput. (Sechenov, 1863/1965, pp. 88-89, apud ....)
Sechenov nu a negat existenţa sau importanţa conştiinţei dar s-a străduit să o explice în termenii relaţiei care există între procesele psihologice şi evenimentele externe. Pentru Sechenov atât overt behavior (comportament deschis, extern) cât şi covert behavior (procesele mentale) sunt reflexive în sensul că ambele sunt legate de stimularea externă. De asemenea, ambele rezultă din procesele fiziologice ale creierului.
Concepte cheie
Inhibiţia
Pornind de la cercetările lui Eduard Weber, care a decoperit că stimularea nervului vagal conduce la inhibarea bătăilor inimii Sechenov a realizat experimente care au condus la demonstrarea faptului că anumiţi centrii cerebrali atuci când sunt stimulaţi determină inhibarea comportamentului reflexiv. Această descoperire este importantă deoarece a condus la găsirea unei explicaţii ştiinţifice la următoarea întrebare: De ce există adesea o discrepanţă între intensitatea stimulului şi intensitatea răspunsului care îi urmează. Pe baza acestor descoperiri Sechenov şi-a continuat cercetările în direcţia explicării tuturor comportamentelor, inclusiv a celor umane, ca fiind reflexive. Reflex, în concepţia lui Sechenov, este orice mişcare musculară care este precedată de un eveniment care o precede.

25 iul. 2012

BEHAVIORISMUL




 “Esenţa behaviorismului este aceea de a pune în ecuaţie teoria cu practica, înţelegerea cu predicţia şi produsele umanităţii cu tehnologia socială” (John A. Mills, 1998)

Behaviorismul, psihologia comportamentului, denumirea sub care a devenit cunoscută concepţia lui Watson, a contribuit semnificativ la dezvoltarea psihologiei în prima jumătate a acestui secol.
            Behaviorismul poate fi distins de celelalte paradigme psihologice prin aderenţa la un principiu specific: posibilitatea unei ştiinţe naturale a comportamentului. Watson a susţinut vehement că obiectul de studiu al acestei ştiinţe trebuie să fie accesibil din punct de vedere ştiinţific, cu alte cuvinte trebuie să poată fi legat de aspecte măsurabile şi manipulabile din mediu. Scopul său a fost acela de a folosi abordarea ştiinţelor naturale, care în acea perioadă s-a concretizat cu success în fizică şi fiziologie pentru a înţelege forţele care guvernează acţiunea umană şi de a înţelege cum anume aceste forţe pot fi folosite pentru a o influenţa. Watson a considerat că conştiinţa este o variabilă pseudoştiinţifică (nu este observabilă, nu poate fi măsurată) care nu are relevanţă în psihologia experimentală. Tendinţa de a respinge conceptele mentaliste din psihologie a fost influenţată şi de presiunile la care a fost supusă psihologia americană în acea perioadă: nevoia de a avea aplicabilitate practică. Principiul watsonian care reflectă această nevoie se regăseşte în următoarea formulare: „Scopul teoretic al psihologiei este predicţia şi controlul comportamentului”

Asumpţii centrale ale paradigmei behavioriste
1.      Psihologia face parte din familia ştiinţelor naturale asemeni biologiei şi fizicii
2. Evidenţele psihologice trebuie să fie obiective, obţinute prin  observaţie şi experiment conduse asupra unor elemente observabile.
3. Introspecţia ca metodă de investigare a unei lumi subiective, private este problematică şi trebuie evitată.
4. Există o ştiinţă  a comportamentului diferită de fiziologie.
5. Conceptele teoretice trebuie să fie legate de date comportamentale. Deşi există controverse printre behaviorişi în ceea ce priveşte definirea entităţilor teoretice acceptate, în general, aceştia sunt minimalişti şi se feresc să folosească constructe ipotetice.
6. Tema centrală cercetată de behaviorism este învăţarea care este definită de asocierea evenimentelor din mediu cu răspunsurile generate de subiect.
7. În cadrul paradigmei behavioriste centrul de greutate îl reprezintă legătura mediului cu comportamentele. Se presupune că toate comportamentele apar pe baza anumitor legi datorită influenţei mediului. Acest externalism întăreşte obiectivitatea ştiinţei comportamentului uman plasând cauzele apariţiei şi formării acestuia în mediul observabil. Astfel, se respinge existenţa unor cauze interne ale comportamentului care nu pot fi investigate ştiinţific
8. acceptarea versiunilor pragmatiste ale pozitivismului. Behavioriştii erau pozitivişti deoarece credeau că adevărul se poate stabili prin raportarea la fapte. Pentru ei un fapt era ceva de natură fizică, observabilă. Teoriile se nasc din studierea faptelor observabile iar scopul lor este acela de a mări puterea de predictibilitate a acestora (pragmatism)

24 iul. 2012

Continuatori ai Gestaltismului




Întemeietorii gestaltismului au avut contribuţii mai importante în domeniile percepţiei, gândirii, învăţării şi dezvoltării. Dar noua psihologie a formei a deschis perspective mult mai largi care au condus la abordarea şi altor teritorii ale vieţii psihice.
Kurt Lewin (1890-1947) a extins zona de interes a psihologiei formei în domeniile motivaţiei, personalităţii, psihologiei sociale şi rezolvării conflictelor. A urmat studiile la Universitatea din Berlin unde şi-a susţinut doctoratul, apoi a fost înrolat în armata germană şi a luptat în primul război mondial, a fost rănit, decorat. Experienţa războiului are ecouri în teoriile sale de mai târziu, în concepte cum ar fi „graniţă”, „forţă”, „zonă”, „câmp”. După război a lucrat la Institutul de Psihologie al Universităţii din Berlin alături de Wertheimer şi Köhler. Această perioadă a marcat concepţia sa gestaltistă. În 1933 datorită prigoanei naziste a emigrat în Statele Unite. Orientările sale spre psihologia socială l-au făcut repede remarcat şi a fost numit director al Centrului de Cercetare pentru Dinamica Grupului din cadrul Institutului Tehnologic Massachustes (M.I.T.).
Contribuţia cea mai importantă a lui Lewin este teoria câmpului ca mod de interpretare şi explicarea a dinamicii construcţiei şi dezvoltării personalităţii umane. Conform concepţiei sale comportamentul este o funcţie a personalităţii şi mediului: c=f(p,m). Conceptul cheie este cel de „spaţiu de viaţă” prin care autorul se referă la ansamblul faptelor psihologice care influenţează viaţa unei persoane la un moment dat. În structura spaţiului de viaţă intră evenimentele fizice, cele biologice şi faptele sociale. Fiecare element al spaţiului de viaţă are o anumită valenţă, o anumită încărcătură cognitiv-afectivă, ceea ce îl face să fie atractiv sau repulsiv. Ceea ce satisface o anumită nevoie are o valenţă pozitivă, iar ceea ce produce frustrări sau teamă are o valenţă negativă. Pornind de la dinamica fluctuantă a valenţelor, Lewin a descris o serie întreagă de conflicte care se dezvoltă în individ şi care marchează raporturile sale cu lumea. Cele trei tipuri de conflicte sunt cele de apropiere-apropiere, apropiere-evitare şi evitare-evitare. Cercetările sale asupra dinamicii grupurilor au un caracter de pionierat în psihologia socială şi studiază interacţiunea dintre indivizi şi grup. Grupul modifică comportamentele şi percepţiile indivizilor la fel cum aceştia modifică comportamentele şi percepţiile grupului.  Cercetările lui Lewin s-au oprit asupra unor variate grupuri de lucru de la cele de muncă la cele educaţionale până la grupuri de interese întâmplătoare. Cercetările lui Lewin au marcat profund psihologia socială.
Karl Duncker (1903-1940) s-a născut în Germania, a urmat studiile în Germania, dar şi în Statele Unite. Şi-a luat doctoratul în psihologie la Universitatea din Berlin, unde a rămas în cadrul Institutului de psihologie condus de către Köhler până în 1935 când a fost nevoit să emigreze în Anglia, iar apoi, din1938 în Statele Unite. S-a sinucis la vârsta de 37 de ani, dar în ciuda unei cariere scurte el a avut contribuţii remarcabile la studiul rezolvării de probleme, a psihologiei gestaltiste a gândirii. Cercetările sale s-au axat asupra studiului fenomenului de fixitate funcţională, ca incapacitate de a găsi soluţii productive la noile probleme. În confruntarea cu o nouă situaţie problematică oamenii tind să rămână fixaţi pe utilizarea unui obiect, a unei situaţii şi nu sunt capabili să găsească noi utilităţi în noi situaţii. Spre exemplu în una dintre problemele sale ilustrative subiectul trebuia să lege două funii aflate la o distanţă care nu îi permitea să le cuprindă cu mâinile întinse, rămânând fix într-o poziţie. La capătul unei funii, jos, pe podea, erau puse diferite obiecte, dintre cele mai bizare. Fixitatea funcţională se manifestă prin considerarea obiectelor respective în sine şi nefolositoare pentru a rezolva situaţia prezentă. Soluţia constă în a lega de capătul unei funii unul dintre obiectele aflate la îndemână şi de a imprima o mişcare de balans, astfel încât să se apropie de cealaltă funie. Duncker a studiat şi fenomenele de analogie în rezolvarea de probleme. Analogia ne permite să rezolvăm o problemă nouă prin transferul unei metode vechi la o situaţie nouă. Cercetările moderne de psihologie cognitivă au readus în prim plan contribuţiile lui Duncker ca modele experimentale inovatoare pentru studiul gândirii şi rezolvării de probleme.
Solomon Asch (1907-1996) s-a născut a Varşovia iar în 1920 a emigrat în Statele Unite şi în anii ’40 s-a alăturat grupului lui Wertheimar  şi cercetărilor asupra gândirii productive. Contribuţia cea mai importantă a lui Asch o constituie cercetările sale asupra conformismului. Oamenii tind să judece şi să aprecieze evenimentele raportându-se la opinia grupului. Asch a demonstrat felul în care conformismul tinde să modifice şi să distorsioneze judecăţile individului în condiţiile în care acesta este supus presiunii grupului.
Muzafer Sherif (1906-1988) este psiholog american, de origine turcă. Contribuţiile sale sunt remarcabile pe aceeaşi linie deschisă de către S. Asch.  Sherif a demonstrat conformismul prin experimentele sale asupra efectului autocinetic. Acest efect apare în condiţii de obscuritate când o lumină fixată cu privirea este percepută deplasându-se într-o direcţie sau alta. Sherif a demonstrat că relatările subiecţilor asupra amplitudinii iluziei sunt profund marcate de relatările subiecţilor anteriori, ceea ce sugerează supunerea la normele grupului.
Una dintre erorile de interpretare prezentă frecvent în lumea psihologilor ca şi în cărţile de psihologie este identificarea psihologiei gestaltiste cu gestalt terapia. Gestalt terapia îşi are originile în lucrările psihologului american Fritz Perls şi are puţine tangenţe cu psihologia formei. Analize pertinente întreprinse de către reprezentanţii acestei forme de terapie susţin că nu există o relaţie conceptuală între psihologia formei „neo-analitică” a lui Perls şi psihologia formei în sensul ei clasic.
O altă eroare de interpretare este aceea că psihologia formei ignoră total rolul experienţei anterioare. O analiză atentă a gestaltismului ne arată că nu este ignorat trecutul şi experienţa trecutului în cadrul activităţii perceptive sau intelectuale. În ultimă instanţă psihologia formei impune o schimbare a accentului de la parte la întreg, de la structură la proces şi de la ştiinţă obiectivă la cea epistemică.
Psihologia cognitivă modernă a reevaluat contribuţia gestaltismului, în special asupra învăţării şi memoriei. (W. Viney, 1993).

23 iul. 2012

Legile organizării perceptive



În decursul anilor psihologii gestalitişti au identificat peste 100 de configuraţii care ordonează informaţia vizuală. Vom prezenta în continuare câteva dintre acestea.

(Rubin, 1915, apud B. R. Hergenhahn: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000, p. 413)
Conform imaginii prezentate atunci când ne centrăm atenţia asupra celor două profiluri umane nu putem vedea vasul şi vice-versa. Această lege descrie principiul de bază al percepţiei: diviziunea câmpului perceptiv în două părţi:
1. figura care este percepută ca fiind clară, unificată şi este obiectul atenţiei
2. fondul care este difuz şi asupra căruia nu ne centrăm atenţia
Exploatarea acestui principiu se regăseşte şi în grafică datorită impactului vizual oferit de schimbarea atenţiei de la figură la fond şi viceversa:

2. Principiul continuităţii
Majoritatea observatorilor descriu acestă figură ca fiind compusă din două linii curbate care sunt formate din puncte. Distribuţia punctelor este percepută ca tinzând într-o anumită direcţie.
3. Principiul proximităţii
Când stimulii sunt apropiaţi observatorul tinde să-i perceapă ca fiind grupaţi. În acest exemplu tendinţa este de a vedea stimulii în perechi de câte două elemente.
4. Principiul incluziunii            
            Când în experienţa vizuală este dată mai mult de o singură figură tindem să vedem figura care conţine cel mai mare număr de stimuli. În figura 4a de exemplu simbolul  este greu de identificat deoarece o mare parte dintre componentele sale sunt inserate într-un stimul complex mai mare. Kohler considera principiul incluziunii o dovadă de necontestat împotriva folosirii experienţei trecute (principiului învăţării) pentru a explica perceperea anumitor stimuli ca întreguri organizate. Astfel, de exemplu în figura 4b dacă principiul învăţării ar fi fost valabil majoritatea observatorilor ar fi identificat prima dată cuvântul men scris în oglindă deoarece acest cuvânt este familiar. De fapt, majoritatea observatorilor percep o figură mai puţin familară care seamănă cu nişte frunze sau inimi dispuse sub formă de şir.
5. Principiul similarităţii
Obiectele similare tind să formeze unităţi perceptive
6. Principiul închiderii
Deşi incomplete, figurile prezente în lumea fizică tind să fie percepute ca fiind complete de ex. În imaginea de mai sus observăm cu uşurinţă că este vorba despre un triunghi,  un dreptunghi şi un cerc cu toate că aceste figuri sunt imperfecte.
Realitate obiectivă-subiectivă
Distincţia între cele două tipuri de realităţi este prezentă în curentul gestalist şi a fost explicată de Kohler prin introducerea a două concepte: mediul geografic care descrie mediul fizic şi mediul comportamental care reprezintă interpretarea noastră subiectivă a celui fizic. Această distincţie a fost introdusă pentru a scoate în evidenţă faptul că realitatea noastră subiectivă ne guvernează acţiunile mai mult decât evenimentele fizice.
Explicarea gestaltistă a învăţării
Din perspectivă gestaltistă, explicarea mecanismelor învăţării are la bază trei principii fundamentale:
  1. conform legii Prägnanz  activitatea cerebrală tinde în mod natural spre armonie şi echilibru.
  2. existenţa unei probleme distruge armonia şi echilibrul instaurând o stare de dezechilibru care va persista până la rezolvarea problemei în cauză
      3. Dat fiind faptul că starea de dezechilibru este nenaturală ea crează o tensiune care motiveză organismul să întreprindă tot ce îi stă în putinţă pentru a rezolva problema
    Organismul rezolvă problemele în două etape:
a) scanează din punct de vedere perceptiv mediul
b) prin metoda cognitivă a încercării şi a erorii  încearcă să ajungă la soluţionarea problemei
            Spre deosebire de perspectiva behavioristă acest procedeu nu presupune căutarea soluţiei în mod accidental (încercări repetate care datorită consecinţelor asupra comportamentului conduc într-un final la rezolvarea problemei).
Carateristicile învăţării de tip insight:
1. trecerea de la etapa iniţială (pre-rezolvare) – la rezolvarea problemei este bruscă şi completă
2. performanţa obţinută este ferită de erori
3. soluţia este reţinută pe o perioadă mai mare de timp
4. principiul care a condus la rezolvarea problemei poate fi aplicat la alte probleme similare - transpoziţia

22 iul. 2012

Consecinţele izomorfismului psihofizic



Acceptarea principiului izomorfismului psihofizic a avut ca şi consecinţe respingerea ipotezei invarianţei şi formularea prevalenţei întregului asupra părţilor
Opoziţia faţă de ipoteza invarianţei
            Folosind conceptul de izomorfism, gestalitştii s-au opus ipotezei invarianţei conform căreia între stimulii din mediu şi anumite senzaţii există o corespondenţă de tip unu la unu. Atenţie: această corespondenţă de unu la unu nu înseamnă că senzaţiile reflectă acurat stimulul prezent fizic (se acceptă ideea existenţei unor diferenţe între ceea ce apare ca stimul în mediul fizic şi senzaţia pe care o determină). Conform ipotezei invarianţei datele fizice determină senzaţii individuale iar aceste senzaţii rămân izolate până în momentul în care una sau multe legi ale asocierii sau în cazul lui Wundt prin intervenţia intenţionalităţii le grupează. Această ipoteză a fost acceptată de majoritatea empiriştilor englezi şi francezi şi, de asemenea, a fost piatra de temelie a structuralismului instituit de Tiechener. Structuraliştii urmând ideile formulate de empirişti considerau că evenimentele mentale sunt reflecţii pasive ale unor evenimente specifice din mediu. Respingând ipoteza invarianţei gestaltiştii au formulat o nouă perspectivă asupra activităţii cerebrale. Astfel creierul nu mai este considerat ca fiind un receptor pasiv a informaţiei senzoriale ci o configuraţie dinamică de câmpuri de forţe care interacţionează cu datele senzoriale. 



Prevalenţa întregului asupra părţilor
Activitatea cerebrală organizată domină precepţiile noastre. Din acest motiv întregul este mai important decât părţile sale:
Acestă reformulare implică o reorientare radicală: natura părţilor este determinată de întreg şi nu invers; astfel analizele trebuie să urmeze acelaşi drum de la întreg la părţi. Analiza părţilor nu trebuie realizată prin analiza elementelor ca apoi să se încerce sintetizarea lor într-un întreg ci, studiul, trebuie să pornească de la întreg pentru a identifica apoi părţile sale inerente. Părţile întregului nu sunt neutre sau inerte, ci sunt în relaţii de interdependenţă structurală.
(Michael Wetheimer 1987, apud B. R. Hergenhahn: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000, p. 411)
Legea Pragnanz
Pragnanz se referă la esenţa sau ultimul înţeles al experienţei. Conform celor prezentate anterior, informaţia senzorială poate să fie fragmentată sau incompletă dar, prin interacţiunea cu câmpurile de forţă din creier se transformă într-o experienţă cognitivă completă şi organizată. Conform legii Pragnanz toate experienţele cognitive tind să fie pe atât de simetrice, organizate, simple şi regulate pe cât permite patternul activităţii cerbrale la un moment dat. Confrom lui Kohler ceea ce guvernează activitatea cerebrală nu sunt programe genetice ci o dinamică invariantă care se regăseşte în toate sistemele fizice.

21 iul. 2012

Fondatorii gestaltismului



M. Werheimer, V. Köhler şi K. Koffka sunt consideraţi fondatorii gestaltismului experimental. Termenul gestalt nu mai este folosit cu scopul de a desemna un nou element al conştiinţei ci propriu-zis natura organizată a experienţei conştiente. În istoria psihologiei anul 1912 este considerat ca fiind debutul gestaltismul experimental, odată cu publicarea cercetărilor lui Max Wertheimer (1880-1943) asupra percepţiei mişcării aparente, aşa numitul fenomen phi (miscare aparentă).
            M. Wertheimer a studiat acest fenomen la universitatea din Frankfurt folosind un tahitoscop (dispozitiv care permite aprinderea şi stingerea unor lumini la intervale de timp care pot fi măsurate cu precizie). La aprinderea succesivă a două spoturi luminoase s-au constatat următoarele:
a) dacă timpul scurs între cele două apariţii luminoase este de cel puţin 200 milisecunde observatorul le percepe ca fiind două spoturi luminoase distincte care se sting şi se aprind succesiv
b) dacă timpul scurs între cele două apariţii luminoase este foarte scurt 30 milisecunde sau mai puţin observatorul le percepe ca fiind două spoturi luminoase distincte care se sting şi se aprind simultan
c) dacă timpul scurs între cele două apariţii luminoase este de aporx. 60 milisecunde observatorul percepe un singur spot luminos care se mişcă
            Întrebarea este cum anume se poate explica acest fenomen. Max Wertheimer nu s-a mulţumit cu explicaţiile care erau în consonanţă cu curentele psihologice prezente la acea vreme. De exemplu Wundt explica acest fenomen pe baza mişcării oculare de la un stimul la altul care este folosit şi în perceperea mişcării reale. Astfel, în cazul mişcării aparente senzaţia de mişcare nu este prezentă în senzaţia care o cauzează. Ceea ce se întâmplă de fapt este o sinteză creativă care se realizează pe baza învăţării. Pentru a demostra că explicaţia fenomenului phi pe baza învăţării nu este plauzibilă M. Wertheimer a folosit următorul experiment:
            Folosind un tahitoscop au fost aprinse trei lumini conform diagramei de mai jos. Toate imaginile care vor fi prezentante în continuare fac parte din lucrarea :B. R. Hergenhahn: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000, p. 409
            Lumina din centru a fost aprinsă, iar la scurt timp luminile din stânga respectiv dreapta au fost aprinse simultan. Observatorul vedea cum lumina din centru aluneca simultan în stânga, respectiv dreapta. Dat fiind faptul că ochii nu se pot mişca simultan în două direcţii opuse, explicarea acestui fenomen pe baza senzaţiilor pe care muşchii globilor oculari le pot realiza este exclusă.
            Pentru a explica acest fenomen Gestaltiştii au introdus conceptul de izomorfism psihofizic care este o consecinţă a aplicării în psihologie a ideii de câmp de forţe elaborat de fizica cuantică. Astfel, creierul conţine câmpuri structurate de forţe electrochimice care există înaintea formării senzaţiilor. Intrarea datelor senzoriale în acest câmp de forţe determină schimbări atât la nivelul senzaţiei cât şi la nivelul câmpurilor de forţe cerebrale. Ceea ce experenţiem conştient este tocmai rezultatul acestei interacţiuni. Întregul (câmpurile electrochimice din creier) există înaintea părţilor şi acest întreg conferă identitate sau semnificaţie părţilor (datelor senzoriale).
Izomorfismul psihofizic a fost explicat de către Kohler după cum urmează:
Ordinea experenţiată în spaţiu este întotdeauna structural identică cu o ordine funcţională a proceselor cerebrale (Köhler, 1969, apud B. R. Hergenhahn: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000, p. p. 410 )
            Cuvântul izomorfism provine din greacă şi în componenţa sa intră două cuvinte iso (simiar) morphic (formă). Patternurile activităţii cerebrale sunt structural identice cu patternurile experienţei conştiente. Similaritatea structurală între cele două domenii a fost explicată prin metafora hărţii. Astfel dacă de exemplu experienţa conştientă ar fi comparată cu un teritoriu geografic, la nivel cerebral aceasta se regăseşte sub forma unei hărţi a teritoriului respectiv.

20 iul. 2012

Specificul socio-cultural – background-ul



            Reprezentanţii gestaltismului pot fi caracterizaţi în conformitate cu obiectivul lor fundamental preluat din mentalitatea ştiinţifică germană cunoscut sub numele Bildungsburger. Perspectiva Bildungsburger s-a dezvoltat în contextul intelectual german ca rezultat al tendinţei de a moderniza Prusia şi apoi Germania prin efortul Împăratului German care a debutat la începutul secolului al XIX-lea. Un aspect esenţial al acestei modernizări era crearea unei elite intelectuale care, în mediul universitar, să promoveze un ideal al cunoaşterii bazat pe principiile unei educaţii umaniste (Bildung). Credinţa în rolul major al elitei intelectuale germane se înrădăcinează în Romantism şi idealismul kantian conform cărora valoarea cea mai de preţ a unei societăţi este comunitatea şi idealul de unitate. Acest ideal era ameninţat de efectele industrializării asupra societăţii. Acestă poziţie a fost afirmată şi de perspectiva gestalitstă care se opunea viziunii reducţioniste asupra societăţii şi fiinţei umane (mecanicismul, darwinismul social). În consonanţă cu alte orientări culturale care au apărut în spaţiul cultural german, gestaltismul a promovat o perspectivă holistă în explicarea naturii minţii umane considerată ca parte integrantă a culturii. Psihologia Gestaltistă nu a fost doar o perspectivă teoretică ci o formă de rezistenţă a valorilor Bildungsburger împotriva schimbărilor sociale. (D. Jones, J. Elcock, 2001).
         Reacţia împotriva atomismului psihologic impus de structuralism şi asociaţionism.     Astfel, simpla asociere mecanică nu era considerată un principiu explicativ pentru formarea gândirii logice şi pentru organizarea psihicului omenesc. 

19 iul. 2012

GESTALTISMUL




Gestalt (în germană) înseamnă structură, formă, configuraţie.
            Ideea fundamentală care particularizează gestaltismul printre celelalte curente psihologice este faptul că fenomenele, procesele psihice sunt structuri, configuraţii care nu se reduc la o simplă asociaţie a elementelor componente. Termenul a fost introdus prima dată de Christian von Ehrenfels (1859 – 1932) sub forma de “gestaltqualität,”  - calitatea de întreg sau calităţi ale formei  – prin care autorul desemna un nou element al conştiinţei prin care a încercat să explice următorul fenomen: structura unei percepţii poate rămâne nemodificată chiar atunci când senzaţiile corespunzătoare variază. De exemplu o figură se compune din linii şi puncte, o melodie se compune din sunete şi este percepută ca fiind aceeaşi indiferent dacă este cântată la diverse instrumente muzicale sau dacă este transpusă în tonalităţi diferite.
            Obiectul psihologiei din perspectivă gestaltistă este studiul experienţei imediate a întregului organism. Spre deosebire de behaviorism, gestaltiştii şi-au centrat analizele pe studierea percepţiei considerată  din perspectiva condiţiilor situaţiei prezente şi a ante-cedentului.
            Apariţia curentului gestalitst este un fenomen complex la care au contribuit mai mulţi factori.

18 iul. 2012

Neopsihanaliza - Henry Murray



Henry Murray (1893-1969) născut la New York a urmat cursurile la Universitatea Harvard, apoi la Faculatea de Medicină a Universităţii Columbia. Impresionat de cartea lui Jung „Tipurile psihologice”, a început să fie preocupat de factorii psihologici implicaţi în simptomatologia pacienţilor săi. S-a apropiat de Jung , a avut o întâlnire cu Freud la Viena şi a fost puternic impresionat de personalitatea celor doi savanţi. El a creat împreună cu Christiana Morgan testul T.A.T (testul aperceptiv tematic). A susţinut cursuri la Harvard şi a exercitat o puternică influenţă asupra psihologilor vremii lui. A introdus termenul de „personologie” prin care desemna acea ramură a psihologiei care se ocupă de studiul personalităţii.
Contribuţia lui Murray este legată mai ales de analiza conceptului de trebuinţă. El a descris 20 de trebuinţe specific umane: de supunere, de realizare, de afiliere, de agresiune, de autonomie, de contracarare, de apărare, de deferenţă, de dominare, de a face impresie, de a înlătura răul, durerea, de a evita situaţiile neplăcute, de existenţă socială, de ordine, de joc, de rejecţie sau de separare, de senzualitate, de sex, de ajutor, de înţelegere. Cele 20 de categorii sunt grupate în trebuinţe viscerogene şi psihogene, manifeste şi ascunse, focalizate şi difuze, proiective şi reactive.
Murray apreciază că scopul final al vieţii este reducerea tensiunii. El consideră că personalitatea cunoaşte determinări multiple care vin atât din partea instinctelor cât şi din partea mediului. Omul are posibilitatea să intervină voluntar în propria lui schimbare.
În concluzie, neopsihanaliza marchează rolul factorilor sociali, culturali în dezvoltarea vieţii psihice, a personalităţii şi prezintă o viziune mai optimistă asupra posibilităţilor de dezvoltare a personalităţii.