31 aug. 2012

Legătura dintre dragoste si atractia interpersonală




O primă temă importantă care a construit focarul dezbaterilor conceptuale a constituit-o
legătura dintre dragoste si atractia interpersonală. Indiscutabil, atractia reprezintă un temei al
dragostei, dar între cele două ipostaze există o serie de stadii intermediare care pot sau nu să
transforme atractia în dragoste. Oamenii se simt atrasi îndeosebi de similarii lor — a încercat
să argumenteze întreg capitolul anterior —, iar tiparul unei legături fuzionante îl constituie, cel
mai adesea, o modalitate de relationare cu „celălalt“ dobîndită în socializarea primară, numită
de psihologi stil de atasament. Pentru a pune în evidentă tipurile acestui operator
comportamental, S.Shulman si colaboratorii săi (1994) au studiat modul în care se structurează
prieteniile din preadolescentă apelînd la grupe de copii de vîrsta pubertătii, adusi laolaltă în
cadrul unei tabere de vară, si observînd modul în care acestia initiază relatiile reciproce si întretin un schimb simbolic. Cercetarea psihologilor americani a identificat trei stiluri de
atasament posibile: stilul securizant, stilul evitant si stilul ambivalent. Remarca cea mai
importantă, pe care au sugerat-o autorii, sustinută si în alte studii din acelasi registru (Shaver et
al., 1988, Hazan, Shaver, 1990, Shaver, Hazan, 1994; Hendrik, 2004), era aceea că stilurile de
atasament, odată dobîndite, se conservă de-a lungul întregii vietii si constituie tipare durabile
de raportare la partenerul de relatie. Am putea rezuma trăsăturile celor trei stiluri de atasament
recurgînd la descrierea pe care ne-o propun autorii studiului, în trei contexte specifice.



Stiluri de atasament
Context specific:
Anticiparea: comportamentul copilului înainte ca prietenia să fie stabilită



Stilul de atasament securizant

- competent cînd se angajează în activitate;
- exteriorizat;
- exprimă afecte pozitive;
- caută să fie fizic în apropierea prietenului potential.

Întîlnirea: comportamentul copilului după ce relatia a fost initiată si îsi caută parteneri de joacă


- acceptă cu usurinŃă apropierea fizică si chiar atingerea „celuilalt”;
- se angajează în multe activităti derulate în locuri foarte diferite;
- nu exclude alti copii;
- se simt fizic confortabil cu alte persoane similare, acceptă jocuri precum „trînta”;
- INTERDEPENDENT , încrezător în „celălalt”, prietenos.

Crearea relatiei: elaborarea jocurilor si tratarea conflictelor

- foarte creativ;
- elaborează sau imaginează jocuri cu roluri complementare, nu exclusive;
- înfruntă provocările;
- capabil de gestionarea conflictelor în care, cel mai adesea, iese cîstigător.





Stilul de atasament evitant
- incompetent cînd se angajează în activitate;

- centrat pe sine;
- exprimă o afectivitate mai degrabă negativă, anxioasă;
- nu caută activ apropierea fizică de prietenul potential.
Întîlnirea: comportamentul copilului după ce relatia a fost initiată si îsi caută parteneri de joacă

- simte nevoia de a fi în preajma altui copil;
- se angajează într-o singură activitate în locuri bine precizate;
- teamă de intimitate, se simte inconfortabil atunci cînd ajunge la un contact fizic cu alti copii, motiv pentru care refuză atingerile „celuilalt”.
- DEPENDENT, neîncrezător în „celălalt”, retractil.

Crearea relatiei: elaborarea jocurilor si tratarea conflictelor

- angajare mecanică în joc;
- jocurile acceptate sunt simplu structurate sau chiar sunt paralele, autiste;
- evită provocările;
- este cel mai adesea înfrînt în conflicte.



Stilul de atasament ambivalent

- competentă variabilă în angajarea în activitate;
- conjunctural din punct de vedere al exteriorizării, exprimîndu-se într-un mod cel mai adesea instrumental;
- activează cu usurintă comportamente detasate, chiar agresive;
- variază gradul de apropiere de prietenul potential.
Întîlnirea: comportamentul copilului după ce relatia a fost initiată si îsi caută parteneri de joacă

- variabil în privinta proximitătii fată de alti copii;
- bună coordonare a activitătii, dar slabă interactiune;
- se simte fizic confortabil cu alt copil, dar evită „îmbrîncirile”;
- INSTABIL, alternare între extreme emotionale si relationale.
Crearea relatiei: elaborarea jocurilor si tratarea conflictelor

- evită frecvent jocurile obisnuite;
- initiază si pune capăt relatiilor;
- nu are parte de conflicte.


Interesul pentru dezvăluirea stilurilor de atasament este limpede: odată identificată
categoria căreia îi apartine subiectul, se poate prezuma modul în care acesta va interactiona în
viitor. Totodată, modelul relational dobîndit în copilărie se impregnează adînc în personalitatea
tînărului, de unde reiese importanta deosebită a educatiei interpersonale încă de la cea mai
fragedă vîrstă.












30 aug. 2012

Dragostea si stilurile de atasament



Intrat în prim-planul cercetărilor de psihologie socială îndeosebi în ultimele trei decade,
sentimentul cel mai profund mobilizat în relatiile interpersonale a devenit un obiect de studiu
privilegiat al ultimilor ani (Rubin, 1973, 1984; Rubin et al., 1980; Lee, 1973, 1977, 1988;
Hendrick, Hendrick, 1986, 1993; Ashe, McCutcheon, 2001; Hendrick, 2004; Sprecher, Fehr,
2005). O astfel de optiune tematică ilustrează invocata reumanizare a psihologiei prin
centrarea pe fenomenele de interes major ale subiectului, privit în integralitatea universului său
de aspiratii si angajamente. Prin urmare, psihologii sociali sunt tot mai mult preocupati să
lumineze acele teritorii ale interioritătii fiintei umane ce sunt pline de viată, de trăiri intense,
care constituie o miză crucială pentru subiectul în relatie, precum dragostea si formele ei,
rezervorul de sperantă si încredere ce hrăneste actiunile noastre, atitudinile fundamentale
privitoare la moarte, destin si „celălalt“ (care au conturat si un nou cîmp disciplinar: narrative
psychology). Desigur, o asemenea abordare s-a depărtat considerabil de cliseele canonice care
au construit reperele istorice ale psihologiei sociale, dar a conferit un plus de autenticitate studiilor, apropiindu-le de trăirile omului obisnuit al zilelor noastre, cu toate temerile si
nădejdile sale.

Asadar, o îndepărtare de subiectele scrobite, de lectura psihosocială doar prin grila conceptelor
consacrate, si o reconstructie în functie de urgenta temelor, care poate să contribuie la
eliberarea fiintei umane reale de constrîngerile si poverile simbolice si sociale ale prezentului,
într-o lume tot mai mult supusă fragmentarismului si disolutiei tipic postmoderne a fiintei, iată
mutatia ce se înregistrează în anii din urmă în cîmpul disciplinei.


Premisa tuturor acestor schimbări epistemologice, care aduc cu sine si o însemnată
rafinare si diversificare metodologică, ar putea reformula o veche deviză antică: „nimic din
ceea ce este omenesc nu poate fi străin psihologiei“, si, în consecintă, tot ceea ce asigură
umanitatea fiintei noastre se impune a fi studiat cu mijloacele stiintei de către disciplina care
urmăreste deslusirea semnificatiilor interactiunii interumane. Si ce poate fi mai omenesc decît
dragostea, sentimentul total al fuziunii cu „celălalt“, care a hrănit dintotdeauna interogatiile
filosofilor, exaltarea poetilor, armonia ultimă a muzicienilor, dar si căutările febrile ale
fiecăruia dintre noi.
O temă precum cea de fată nu poate fi investigată decît cu armele curajului si debarasat de
prejudecăti, fiecare nouă sistematizare care a putut fi probată prin studii empirice izbutind să
adauge un spor de cunoastere la un domeniu ce părea, initial, de necuprins în cadrele stiintei.
De altfel, mai degrabă decît un studiu al dragostei ca întreg, cercetările pe care le vom evoca
vor participa la dezvăluirea unor fete ale dragostei, prin combinarea cărora vom izbuti, poate,
să deslusim măcar în parte metabolismul celei mai acaparante si roditoare angajări umane fată
de „celălalt“.

29 aug. 2012

Teoria balantei



Treptat, plecînd de la aceste remarci experimentale, s-a elaborat unul dintre cele mai bine
studiate si verificate modele teoretice din psihologia socială ce explică raporturile cu „celălalt“:
teoria balantei (the balance theory), care postulează că atractia creste proportional cu sporirea
atitudinilor similare, obtinîndu-se o functie practic liniară ce descrie variatia celor doi factori
(Byrne, Nelson, 1965)


Subliniind că tendinta se regăseste indiferent de vîrstă, categorie socială sau arie culturală,
cercetările si bilanturile ulterioare (Smeaton, Byrne, Murnen, 1989; Capela, Palmer, 1990;
Berscheid, Reis, 1998), desi confruntate cu o viziune critică (Rosembaum, 1986), au consolidat
validitatea acestui model. În pofida universalitătii sale, intensitatea de manifestare a acestei
legături liniare variază însă cultural. Urmărind, în cadrul unui studiu derulat în mai multe culturi,
aplicabilitatea teoriei balantei, Byrne si colaboratorii (1971) au pus în evidentă următoarele
variatii specifice.


Rezultatele indică faptul că regiunile ce întretin valori conservatoare, expresie a închiderii, în
care există o cultură dominantă, exclusivă, iar „celălalt“ este doar tolerat (precum statul sudic
megaloman Texas sau Japonia), rata de crestere atractie-similaritate este mai moderată. În spatiile
precumpănitor multiculturale, favorabile deschiderii fată de alteritate, în care există o istorie a
relatiei inter-etnice si interconfesionale generoasă si în care „celălalt“ este integrat, rata de
crestere este considerabil mai înaltă, fapt dovedit si în anii din urmă în studiile interculturale
(Segall et al., 1999).


O stranie reformulare a tezei similaritătii în atractie avea să fie articulată de către sociologul
american R. Winch (1958) care a propus în contrapondere teza complementaritătii în atractie.
Conform acestei viziuni, ceea ce ne atrage la „celălalt“ nu sunt elementele identitătii sale ce se
aseamănă cu ale noastre, ci cele care satisfac nevoile noastre profunde, fie ele si autodistructive.
Semnalată la nivel individual, în acest din urmă caz, îndeosebi în mediile deviante, abuzate, o
asemenea înclinatie perversă poate explica de ce un tip de personalitate victimă caută cu
înfrigurare călăul care poate s-o strunească prin provocarea suferintei si prin de-responsabilizare.
În contexte traumatice la nivelul societătii (precum patologiile comunitare proprii
totalitarismelor), uneori mecanismul descris mai sus se activează chiar printre actorii colectivi,
reprezentati de întregi straturi sociale ce intră în acest joc simbolic de putere, în care povara

libertătii devine uneori coplesitoare, hrănind abandonul si implorînd cizma să lovească, printr-o
inversare valorică nenaturală în care singurul sens al vietii celui lovit este să cersească umilinta si
marginalizarea, cele care astfel construiesc o adevărată ideologie a ratării ce legitimează refuzul
angajării responsabile.


Bibliografie:
- Obligatorie:
Gavreliuc, A. (2006). De la relatiile interpersonale la comunicarea socială. Psihologia socială si
stadiile progresive ale articulării sinelui. Iași: Polirom, 101-120.
- Complementară:
Baron, R. A., Branscombe, N. R., & Byrne, D. (2009). Social Psychology (12th ed.).
Pearson/Allyn and Bacon: Boston, MA.
Boncu, S. (2002). Psihologia influentei sociale, Editura Polirom: Iasi, 2002.
Brehm, S., Kassin, S., & Fein, F. (2005). Social Psychology Sixth Edition. Houghton Mifflin
Company: NY.
Chelcea, S. (2002). Un secol de cercetări psihosociologice. Editura Polirom: Iași.
Chelcea, S. (2008). Psihosociologie. Editura Polirom: Iași.
Chelcea, S., Ilut, P. (eds.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Ed. Economică: Bucuresti.
Curseu, P.L: (2007). Grupurile in organizatii, Editura Polirom: Iasi.
Drozda-Senkowska, E. (2000). Psihologia socială experimentală. Editura Polirom: Iași.
IluŃ, P. (2001). Sinele si cunoasterea lui. Editura Polirom: Iași
IluŃ, P. (2004). Valori, atitudini si comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie.
Editura Polirom: Iași.
Neculau, A. (ed.) (1996). Psihologie socială. Aspecte contemporane. Polirom: Iasi.
Neculau, A. (ed.) (2004). Manual de psihologie socială, Polirom: Iasi.
Radu, I., Matei, L, IluŃ, P. (eds.) (1994). Psihologie socială. Ed. EXE: Cluj.





28 aug. 2012

Rolul similaritătii în atractie



Probabil, cel mai influent factor care generează atractia interpersonală îl constituie similaritatea
atitudinală a „celuilalt“, similaritate care exprimă un sistem de valori impregnate ce sunt
împărtăsite. Primele cercetări în domeniu au fost coordonate de Th. Newcomb si încercau să
surprindă raportul dintre similaritate si atractie în crearea unei relatii de durată, precum relatia
conjugală. Într-un prim stadiu, s-au investigat 200 de cupluri căsătorite de timpuriu, ce aveau o
istorie de decenii a propriei experiente conjugale, si s-au măsurat atitudinile partenerilor fată de
trei instante sociale semnificative: biserică, război si comunism. Pe această cale s-a putut constata
o similaritate atitudinală consistentă între soti. În stadiul secund, unui număr corespondent de
cupluri tinere, căsătorite recent, le-au fost aplicate aceleasi proceduri de măsurare a atitudinilor
sociale privitoare la cele trei repere si s-a observat o similaritate atitudinală considerabilă, foarte
asemănătoare ce cea a cuplurilor cu experientă. Ipoteza pe care psihologii au enuntat-o sugera că
similaritatea a fost prezentă de la bun început în istoria relatiei, mai degrabă decît că s-a format
pe parcursul ei, si a reprezentat temeiul cel mai semnificativ al atractiei interpersonale
(Newcomb, Svehla, 1937).


Acelasi autor a organizat si o cercetare longitudinală pentru a verifica ipoteza de mai sus,
care pleca de la premisa că, dacă atitudinile sociale ale subiectilor sunt evaluate înainte ca ei să se
cunoască nemijlocit si dacă, o dată cu initierea relatiei, cei care se simt atrasi reciproc au atitudini
similare, responsabile pentru dezvoltarea fericită a relatiei sunt tocmai atitudinile convergente ale
partenerilor (Newcomb, 1956).


Pentru a urmări aceste interrelationări, psihologul american a construit două esantioane
diferite, formate din 17 studenti de gen masculin, dintre cei admisi să frecventeze cursurile
Universitătii Michigan în doi ani consecutivi. Cele două esantioane au fost găzduite într-un cămin
special din campus, vreme de un semestru. Înainte de a fi cazati, proaspetilor studenti li s-au
evaluat prin postă atitudinile lor sociale fată de o serie de teme de interes: familia, raporturile
sexuale, religia, raporturile rasiale, treburile publice. Odată ajuns în noua rezidentă, fiecare
subiect trebuia să precizeze săptămînal, prin intermediul unei scale specifice, gradul de atractie
exercitat de ceilalti 16 parteneri de cămin. S-a observat că initial similaritatea atitudinilor nu
determina atractia, deoarece partenerii de experiment nu se cunosteau îndeajuns între ei. Un
factor precum proximitatea se dovedea a fi mai influent în generarea atractiei în primele
săptămîni. În preajma celei de-a 15-a săptămîni, deci imediat în vecinătatea sfîrsitului unui
semestru universitar, similaritatea începea să influenteze semnificativ atractia. Astfel, s-a
constatat că, dacă existau mai multe acorduri reciproce asupra temelor referentiale importante,
atunci atractia interpersonală sporea considerabil, dar numai după initierea si angrenarea în
relatie.


27 aug. 2012

Influenta somatotipurilor



În ceea ce priveste influenta somatotipurilor, s-a observat că anumite conformatii corporale
sunt inconstient mai apreciate decît altele. Pentru a urmări sensul unei astfel de evaluări specifice,
R. Gardner si Y. Tockerman (1994) au modelat pe calculator imaginea aceleiasi persoane,
generînd o versiune mai lărgită sau mai îngustată a trupului acesteia. Mai apoi, au prezentat unor
subiecti participanti la experiment imaginile variate ca si cum ar apartine unor persoane diferite si
au solicitat, printr-un chestionar, o apreciere a trăsăturilor de personalitate ale „persoanelor de pe
ecran“. Concluzia studiului a indicat tendinta subiectilor de a atribui precumpănitor trăsături de
personalitate negative „persoanei“ endomorfe (cea „rotundă si grasă“), spre deosebire de portretul
identitar echilibrat atribuit „persoanei“ mezomorfe (cea „musculoasă“ si „proportionată“) ori
ectomorfe (cea „subtire si filiformă“). Totodată, si statura subiectilor pare să joace un rol
însemnat în evaluarea „celuilalt“, îndeosebi cînd cei vizati sunt bărbatii si înăltimea lor. Un
ansamblu de experimente care luau în discutie rolul staturii asupra aprecierii globale a „celuilalt“
au oferit rezultate surprinzătoare (Eysenck, Eysenck, 1995/1999, p. 21–22). Astfel, un „domn
England“ a fost prezentat progresiv unei serii de studenti dintr-un colegiu pe un spectru identitar
din ce în ce mai prestigios, începînd cu „Domnul England, student la Cambridge“ si sfîrsind cu
„Profesorul England de la Cambridge“. Mai apoi, participantilor la experiment li s-a cerut să-si
imagineze cum arată „domnul England“ din punctul de vedere al staturii sale. Pe măsură ce
personajul fictiv supus evaluării urca treptele prestigiului universitar, devenea din ce în ce mai
impunător, ajungînd în ultima versiune cu 10 cm mai înalt decît în situatia initială. În acelasi
registru, o cercetare derulată printre studentii Universitătii din Pittsburg a dovedit că studentii mai
înalti, de peste 1.80 m, au obtinut salarii de stagiari în medie cu 12% mai mari decît cei care
aveau o înăltime mai mică.


Dar si alte părti ale trupului sunt influente în generarea atractiei. J. Wiggins (1984) a studiat
ce elemente configurationale feminine determină aprecierea bărbatilor. În acest sens, subiectilor,
studenti ai Universitătii Illinois, le-au fost prezentate colectii de nuduri feminine cu forme foarte
diverse. S-a observat că cele mai „pretuite“ sunt femeile care aveau fese mici, picioare lungi si
sîni generosi. Bunăoară, pentru favorizarea ultimei „dimensiuni“ configurationale optau cititorii
ferventi ai revistei Playboy, dimensiunea sînilor scăzînd progresiv pe măsură ce subiectii aveau
convingeri religioase mai intense sau chiar… depresii psihice usoare. Studiile statistice citate în
bilantul realizat de H. si M. Eysenck (1995/1999, p. 22) relevă că, în ceea ce-i priveste pe bărbati,
femeile preferă o constitutie a trupului cu un piept moderat de larg, dar cu picioare solide si fese
mici, deci nu prototipul musculos-gladiator gen Arnold Schwartzeneger. Mai mult, statutul social
al femeilor care îsi aleg parteneri scunzi corelează indirect cu înăltimea lor: cu cît provenienta
socială a femeilor ce au făcut o astfel de alegere este mai modestă, cu atît probabilitatea ca
însotitorii lor bărbati să fie mai scunzi sporeste. Dincolo de aceste neobisnuite constatări, se
impune o remarcă limpede: bizuite pe o logică socială ascunsă, elementele constitutionale care
configurează identitatea subiectului nu sunt deloc neglijabile, călăuzind, nerostit, multe din
alegerile noastre.

26 aug. 2012

Efectele situationale



În ceea ce priveste determinatii dinspre efectele situationale, se impune să încadrăm adecvat
locul si momentul în care se produce evaluarea. Cu alte cuvinte, într-o împrejurare anume cineva
poate să devină mult mai atrăgător tocmai datorită presiunii situatiei. Fenomenul a fost pus în
evidentă în studiile lui S. Nida si J. Koon (1983), respectiv B. Gladue si H. Delaney (1990) si ar
putea pleca de la refrenul unui cîntec celebru al muzicii Country and Western ce apartine lui
Mickey Gilley, „The girls all get prettier at the closing time“: „Nu e nostim, nu e straniu/ Cum
omul îsi schimbă părerea,/ Dacă-l asteaptă o noapte de singurătate…/ Toate fetele par mai
drăgute la ora cînd barurile se-nchid/ Toate seamănă atunci cu starurile de pe ecran.“ Psihologii
au organizat această cercetare iconoclastă în barul unui colegiu, rugînd studentii care îl
frecventau să ierarhizeze colegii de acelasi gen sau de gen opus pe măsura avansării în noapte
(solicitarea a fost adresată la ora 21, 22.30, respectiv la ora 24, cu putin înainte de închidere).
Constatarea la care s-a ajuns indica tendinta subiectilor de a aprecia progresiv partenerii de local
de gen opus (fetele de către băieti, de exemplu) o dată ce ora de închidere se apropia. Nu acelasi
lucru se întîmpla, însă, cu colegii de acelasi gen. Explicatia furnizată de autori porneste tocmai de
la natura contextului: pe măsura trecerii timpului, numărul potential al partenerilor „liberi“
scădea, ceea ce determina aprecieri tot mai pozitive ale acestora.


Un alt factor responsabil în combustia atractiei interpersonale este fenomenul potrivirii.
Firesc, nu toate fiintele umane se încadrează în registrul unei frumuseti coplesitoare. Mai mult, ca
orice trăsătură a identitătii subiectului, si atractivitatea fizică tinde către o distributie normală la nivelul unei populatii. Prin urmare, nu toti bărbatii pot avea partenere femei care au cîstigat
concursurile de Miss, după cum nu toate femeile pot avea alături bărbati atrăgători fizic. În aceste
conditii, printr-o logică ascunsă, ce guvernează raporturile dintre sexe, partenerii se aleg printre
similari, inclusiv pe dimensiunea atractivitătii (White, 1980, Regan, 1998). Mai mult, o potrivire
consistentă în privinta atractivitătii reprezintă si o garantie a calitătii si longevitătii relatiei.
Desigur, ca în cazul celor mai multe corelatii semnalate de psihologia socială, avem de-a face cu
tendinte statistice, dincolo de aceste înclinatii generale identificîndu-se cazuri în care partenerii
nu sunt similari din punctul de vedere al frumusetii, echilibrarea relatională simbolică
producîndu-se printr-o o altă dimensiune (de exemplu, inteligenta, caracterul sau statutul social
prestigios).

25 aug. 2012

Ce se întelege prin atractivitate?



Încercînd să răspundă la întrebarea „Ce se întelege prin atractivitate?“, J.H. Langlois si L.A.
Roggman (1990, apud Baron, Byrne, 1997, p. 253) au relativizat concluziile anterioare.
Recurgînd la un procedeu foarte riguros de digitalizare a fotografiei, prin care imaginea pe
calculator a unei fete putea fi descompusă într-o colectie de mici pătrate, în functie de
coordonatele corespunzătoare, si, mai apoi, combinată cu pătratul corespondent al unei alte fete,
ce se obtinea prin medierea tonalitătii (de gri) si a intensitătii sale luminoase, psihologii au putut
dovedi că subiectii pusi să evalueze atractivitatea chipului prezentat pe ecranul unui PC înclină în
a favoriza fata mediată rezultată. Altfel spus, pe măsura avansării în acest proces de combinare
succesivă a tot mai multor chipuri particulare, se construieste treptat un chip tot mai „tipic“, mai
apropiat de „conceptul de fată“ decît de o fată anume. În consecintă, imaginea mediată este
percepută ca mai familiară si mai atractivă decît orice chip individual. Asadar, ceea ce se apropie
de ce este comun, consensual si mai frecvent identificabil în realitate pare a fi pretuit mai mult
decît ceea ce este exceptional din punct de vedere al frumusetii.


Indiferent de mecanismele care explică optiunile noastre estetice prin care îl „citim“ pe
„celălalt“, se cuvine să întelegem că frumusetea poate fi atît o resursă socială semnificativă, cît si
un instrument prin care ne putem atinge tintele noastre pe căi mai putin echitabile. Există studii
ce pun în evidentă chiar rolul frumusetii în generarea unor erori de judecată socială. Probabil,
cazul emblematic este cel al influentei atractivitătii fizice a subiectului condamnat (de regulă de
gen feminin) asupra deciziilor din justitie. Cu alte cuvinte, studiul lui M. Efran (1974) încerca să
răspundă la întrebarea gravă, care punea în discutie temeiul sistemului juridic modern („toti
suntem egali în fata legii“): este posibil ca farmecul inculpatului sau inculpatei să atenueze sau
chiar să înlăture pedeapsa meritată a fi acordată conform încălcării normei? Sau, sunt unii dintre
noi — cei atractivi, în acest caz — mai favorizati decît altii în evaluarea juridică, ce se pretinde
impartială? Pentru a-si verifica ipotezele, psihologul de la Universitatea din Toronto a convocat,
în primul stadiu al experimentului, un mare număr de studenti pe care i-a rugat să aprecieze dacă,
din punctul lor de vedere, membrii juriului unui tribunal ar trebui să fie mai îngăduitori cu
inculpatii caracterizati de un evident farmec fizic. Desigur, doar un număr foarte redus (7%) au
considerat că juratii ar putea urma un astfel de comportament. Mai apoi, aceiasi studenti au fost
întrebati dacă biografia si caracterul victimei ar trebui cunoscute de către jurati. Previzibil, marea
majoritate (aproape 80%) dintre subiecti au răspuns afirmativ, natura acestor evaluări descriind
consensual norma socială sănătoasă, impusă de traditie, dar si de norma juridică instaurată
formal. În al doilea stadiu al experimentului s-a trecut însă dincolo de retorica inertială enuntată
anterior. M. Efran a alcătuit jurii fictive, din participantii primei etape, unele formate numai din
bărbati, altele numai din femei. Acestea au fost rugate să intre într-un scenariu proiectiv în care
deveneau studenti la drept si audiau un proces intentat unui coleg de-al lor, ce încălcase o normă
universitară importantă: copiase la examen. „Acuzatul“ era fie un tînăr, fie o tînără, iar „juratilor“
li se prezenta cîte o fotografie a celui incriminat, care îl înfătisa fie foarte atrăgător, fie sters si
anodin. Misiunea „juriului“ era să decidă dacă inculpatul este sau nu vinovat, iar dacă optiunea
juriului era pentru „vinovat“, trebuia stabilit ce pedeapsă se impune a fi aplicată. Rezultatele au
fost din nou surprinzătoare. Desi atractivitatea acuzatului era verbal declarată ca neimportantă, sa
observat că „acuzatii“ plini de farmec erau mult mai rar desemnati „vinovati“, iar pedepsele
acordate acestora erau mult mai blînde. În plus, indulgenta devenea extremă în conditia juriului
format din bărbati care judecă o acuzată femeie foarte frumoasă. Desigur, ne atrage atentia
psihologul canadian, pentru ca fenomenul descris mai sus să se manifeste, trebuie ca încălcarea
normei să nu exprime un delict extrem de grav si să fie însotită de o anumită ambiguitate, în caz
contrar atractivitatea fizică jucînd un rol mult diminuat.


Tema de reflecție –  Au existat în experiența dvs. de viață cazuri în care atractivitatea
”victimei” să influențeze evaluarea gravității încălcării normei? Considerați echitabil acest
mecanism evaluativ? Argumentați.


În acelasi registru, o cercetare a lui B. Thornton (1992) a investigat un caz dramatic de
atentat la identitatea subiectului, violul, încercînd să evalueze în ce măsură frumusetea fizică a
victimelor influentează verdictele juriului. Previzibil, juratii femei au decis condamnări mai
severe pentru acuzati decît juratii bărbati, dar în ambele variante de gen ale juratilor pedeapsa a
fost mai aspră pentru violator atunci cînd victima era o femeie foarte frumoasă. Prin urmare, nu sa
pedepsit egal fapta, ci un ansamblu de relatii simbolice care înzestrează victima cu un capital
social inegal în functie de atractivitatea sa, fapt care este, desigur, inechitabil, dar care se
reproduce inconstient în multe domenii ale vietii publice.



24 aug. 2012

Anxietatea datorată înfătisării.



Dificultatea care însoteste autoevaluarea atractivitătii conduce deseori la anxietatea datorată
înfătisării (appearance anxiety), pentru care s-au construit anumite scale de măsurare a nelinistii
provocate de o imagine negativă asupra propriei aparente fizice. K. Dion si colaboratorii săi
(1990) au realizat un test autoreferential de evaluare a atractivitătii, în care subiectul trebuie să
aprecieze negativ sau pozitiv o serie de afirmatii privitoare la sine, iar ansamblul combinat al
răspunsurilor oferă un anumit profil anxios sau senin privitor la receptarea propriei înfătisări. De
exemplu, o calificare a afirmatiei „Mă bucur cum arăt cînd mă privesc în oglindă“ ca fiind falsă,
conjugată cu o evaluare ca fiind adevărată relativ la afirmatia „Simt cum majoritatea prietenilor
mei sunt mai atractivi fizic decît mine“ conduce, pe ansamblu, la un scor ridicat de anxietate, iar
femeile se dovedesc a fi mult mai preocupate de înfătisarea lor decît bărbatii. În consecintă,
constituind un capital simbolic însemnat în jocul social, frumusetea sau absenta ei pentru femei
este însotită de un scor substantial mai ridicat al femeilor la acest test de anxietate. S-a dovedit
chiar că lipsa atractivitătii poate fi însotită de aparitia unor maladii mentale, legătură sustinută de
A. Farina si echipa sa de la Universitatea din Connecticut (1977). Astfel, pacientele mai urîte
internate în spitalele psihiatrice au avut parte de mai multe internări anterioare, de mai lungă


durată, bolile lor erau cronicizate si au fost considerate mai antipatice decît pacientele care aveau
anumite trăsături plăcute. Desigur, nu o înfătisare dezagreabilă este, cel mai adesea, cea care
generează boala psihică, dar persoanele care au probleme psihice (nevroze, psihoze, probleme de
comunicare severe), dacă mai sunt covîrsite si de povara handicapului unei aparente fizice
neplăcute, îsi agravează maladia psihică.
Există totusi si o serie de atribute negative asociate unei înfătisări atrăgătoare. Astfel,
reprezentarea socială a femeilor foarte frumoase le defineste ca fiind mai degrabă vanitoase,
limitate si materialiste (Cash, Duncan, 1984), iar înfătisarea cuceritoare a femeilor politician nu
constituie întotdeauna un avantaj. Desi bărbatii politici prezentabili obtin mai multe voturi în
campaniile electorale decît cei neatractivi, femeile frumoase ce detin un rol politic de prim-plan
poartă deseori atractivitatea ca pe un handicap, căci în imaginarul social ele sunt privite ca fiind
inadecvate si ineficiente (Sigelman et al., 1986). În acelasi registru, femeile neatrăgătoare, printrun
mecanism subteran de compensare, devalorizează persoanele feminine frumoase,
considerîndu-le egoiste, frivole, parvenite, snoabe, mame imorale, înclinate către relatii
extraconjugale si încurajînd „rezolvarea“ conflictelor din familie prin divort (Eysenck, Eysenck,
1995/1999,


În altă ordine de idei, din punctul de vedere al gradului de expresivitate emotională, ne plac
acei semeni care sunt deschisi într-o măsură moderată si exprimă o sinceritate nedisimulată.
Sinceritatea si deschiderea trebuie, însă, să fie adecvate situatiei si reciproce, fără de care
investitia în „celălalt“ esuează (Altman, Taylor, 1973). În pofida diversitătii culturale remarcabile
din lumea de azi, detaliile fizice care construiesc atractivitatea sunt aproape consensuale în lumea
occidentală, stabilite printr-o definitie socială implicită. Altfel spus, „ceea ce este frumos la
celălalt“ se desemnează aproape invariabil în functie de aceleasi etaloane, indiferent de rasă,
etnie, spatiu geografic si civilizational în cadrul acestei lumi, care încearcă si reuseste progresiv,
prin intermediul culturii de masă si al progreselor tehnologice în comunicatii, să-si impună
modelele umane pretutindeni. Într-un studiu al lui M.R. Cunningham (1986), în care cercetătorul
a apelat la un grup de studenti de gen masculin pentru a realiza un „clasament“ al frumusetii unor
tinere femei dintr-un album de fotografii, s-a putut observa că cele mai atractive fotografii erau
ale tinerelor femei care reuneau trăsături inocente („fata cu flori de cîmp“), adică ochi mari,
depărtati, un nas si o bărbie mică, dar si ale celor care erau caracterizate prin trăsături mature
(tipul facial care semăna frapant cu cel al actritei Demi Moore), adică maxilare proeminente,
obraji îngusti, pupile mari, un zîmbet larg. Mai mult, cele două tipuri faciale s-au dovedit la fel de
atractive deopotrivă pentru albi, afro-americani si asiatici, printr-un fel de ecumenism cultural al
valorizării unui anume tip de frumusete.

23 aug. 2012

Reactia la trăsăturile observabile ale „celuilalt“



Reactia la trăsăturile observabile ale „celuilalt“ constituie cealaltă motivatie semnificativă
care angajează raporturile interpersonale. Replica simbolică pe care o adresăm partenerului de
relatie, prin tendinta de a-l aprecia sau respinge, se bizuie pe ceea ce observăm la acesta si poate
sau nu să ofere informatia autentică despre ceea ce este el cu adevărat. Deseori se produce un
transfer identitar în plan simbolic, care conduce la o proiectie pozitivă sau negativă asupra
subiectului aflat în focarul evaluării. Astfel, dacă un străin seamănă cu cineva pe care l-am
cunoscut în prealabil, calitătile sau defectele persoanei cunoscute tind să fie transferate asupra
persoanei necunoscute (Andersen, Baum, 1994). Asadar, ceea ce descoperim nemijlocit la
„celălalt“ influentează considerabil, chiar dacă nu suntem mereu constienti de acest lucru,
aprecierea pe care i-o construim. Există mai multe determinări asupra trăsăturilor observabile,
dintre care cele mai influente sunt dinspre: atractivitatea fizică, efectele situationale, efectele
fenomenului potrivirii si efectele datorate somatotipurilor sau ale staturii subiectilor.
În ceea ce priveste atractivitatea fizică, în pofida retoricii substantialiste care afirmă că „ceea
ce contează este sufletul si mintea omului“, nu „aparentele trupului“, fondul, si nu forma,
interioritatea, si nu exterioritatea, aceasta constituie un determinant major al aprecierii „celuilalt“.
Definită conventional ca si combinatie a caracteristicilor percepute ale fetei si corpului ce
generează o evaluare estetică a partenerului de relatie (în termeni de genul „femeie frumoasă“,
„bărbat chipes“), atractivitatea fizică joacă un rol major îndeosebi în initierea unui raport
interpersonal (Baron, Byrne, 1997, p. 249, Abel, Watters, 2005). Deseori ea devine hotărîtoare
cînd persoana judecă dezirabilitatea de a fi cu „celălalt“ la o întîlnire, cîntărind mai greu decît alte
considerente (Sprecher, Duck, 1994). Într-un experiment pe această temă, studentii de ambele
genuri au considerat că ceea ce contează decisiv la întîlnirea cu cel de gen opus este
personalitatea acestuia, apoi caracterul si în al treilea rînd înfătisarea sa, lista reunind mai apoi si
alte calităti, printre care inteligenta se afla într-o pozitie nu tocmai onorantă (Eysenck, Eysenck,
1995/1999, p. 25). La un bal al bobocilor computerizat, organizat de Universitatea Minessota, în
care cuplurile au fost stabilite pe baza ierarhiei acestor criterii, s-a constatat că, atunci cînd
studentii au fost întrebati ce anume au apreciat în mod deosebit la partenerul pe care l-au avut
alături în acea seară si dacă ar dori să continue relatia, marea majoritate a celor care si-au
exprimat dorinta dezvoltării relaŃiei au indicat ca si criteriu ultim ce i-a convins nu personalitatea
sau caracterul „celuilalt“, ci frumusetea sa.


Influenta de gen este importantă si nuantează concluzia de mai sus, căci cercetări ulterioare
au dovedit că bărbatii sunt mai atrasi de către femeile atrăgătoare decît sunt atrase femeile de
către bărbatii atrăgători (Pierce, 1992).
Dacă bărbatii sunt foarte marcati de frumusetea partenerelor lor atunci cînd decid să se
angajeze într-o relatie, în cazul femeilor, fară a fi apreciată ca neimportantă, atractivitatea fizică a
bărbatilor nu este elementul hotărîtor al alegerii „celuilalt“. Un status social onorant, un capital
educational înalt, însotit de capacităti de cîstig superioare si, peste toate, o sigurantă socială
conferită relatiei le îndeamnă pe femei să aleagă partenerul potrivit (Berscheid et al., 1974).
Totodată, s-a sugerat că o asemenea diferentiere de gen se datorează si unei socializări diferite:
neavînd în logica subterană a socialului decît o putere mai redusă decît cea a bărbatilor, femeile
îsi sporesc puterea prin selectia partenerilor în cadrul unei mobilităti ascendente, în care, de
exemplu, tinerele care provin din clasele modeste ale societătii si care „fac o partidă bună“ sunt
mult mai frumoase decît cele din acelasi strat social cărora nu le reuseste o astfel de izbîndă
simbolică (Buss, Barnes, 1986). Deseori a fost exemplificată această înclinatie prin ceea ce s-a
numit anecdotic fenomenul „Henry Kissinger“, evocîndu-l pe cel care, în calitatea lui de sef al
Departamentului de Stat în vremea administratiei Nixon, a fost cel mai asaltat burlac al vremii.
Mai mult, s-a constatat o asociere stereotipală a ansamblului caracteristicilor de
personalitate ale „celuilalt“ în jurul atractivitătii fizice. Astfel, prin intermediul unui adevărat
efect de halo, un subiect atractiv, fie bărbat sau femeie, va fi evaluat ca fiind mai echilibrat,
generos, inteligent, prietenos, independent, încîntător, plin de succes, talentat si fericit decît un
subiect neatractiv, după cum cei atrăgători au mai multe contacte sociale si au o imagine despre
sine mai favorabilă decît cei ce nu dispun de acest atu simbolic (Dion, 1987). Un alt efect, de halo
întors de această dată se răsfrînge si asupra bărbatilor care sunt văzuti în compania unor femei
frumoase, care îsi consolidează o identitate socială prestigioasă printr-o astfel de „achizitie“.
După cum, în consecintă, se activează în raporturile interpersonale si înclinatia de a-l devaloriza
pe „celălalt“ ce apare în societate însotit de un partener de gen opus nu tocmai cuceritor din punct
de vedere fizic.


Unele studii relevă si o altă tendintă dobîndită inconstient de a stabili o relatie inversă între
atractivitatea fizică si vîrstă, considerîndu-i, astfel, mai tineri decît sunt în realitate pe cei care ne
plac. Printr-un fel de mecanism circular de întărire, cei care sunt atractivi s-a dovedit că acordă
mai mult timp îngrijirii imaginii personale, de exemplu cheltuind mai multi bani si depunînd un
efort mai mare pentru a-si ascunde ridurile sau părul cărunt (Hess, 1991, apud Chelcea, 2000, p.
137).
Totodată, se pare că centralitatea înfătisării agreabile în imaginea globală despre „celălalt“
este învătată social încă din fragedă copilărie, cultura noastră încurajînd valorizarea acestei
dimensiuni. Afirmatia de mai sus poate fi sustinută printr-un experiment realizat de J.H. Langlois
si colaboratorii săi (1990, apud Baron, Byrne, 1997, pp. 250–251), în care s-a observat că un
copil de un an exprimă afecte mult mai pozitive (plăcere, bucurie) si se implică considerabil mai
mult în joacă cu o asistentă necunoscută care îsi acoperă fata cu o mască atractivă, spre deosebire
de situatia în care aceeasi asistentă îsi acoperă fata cu o mască neatractivă (fără să fie
respingătoare!) [vezi Figura nr. 2 si nr. 3]. Pentru a nu induce asistentei un comportament ulterior
inconstient convergent cu tipul măstii, experimentatorul nu i-a dezvăluit colaboratoarei sale ce fel
de mască îi acoperă, la un moment dat, fata.