30 sept. 2012

Lumea socială ca scenă sau recuperarea subiectivitătii



Curentul interactionismului simbolic dinamizează relatia interpersonală si intergrupală prin
intermediul unor concepte dramaturgice si aduce cu sine o reumanizare a socialului. Printr-un astfel de demers se recuperează subiectivitatea socială, ce devine un actor tot mai influent pe scena în care se derulează spectacolul istoriei. Rolul de prim-plan atribuit subiectivitătii nu a avut, însă, dintotdeauna, pregnanta si vitalitatea asumată astăzi. Mai mult, natura subiectivitătii valorificată în studiile din domeniul stiintelor sociale s-a reconfigurat continuu, pliindu-se pe evolutia marilor curente epistemologice contemporane. Trecutul devine un univers de resurse, iar personalitatea psiho-socială este privită mai putin o sumă de trăsături stabile care se exprimă printr-o consistentă comportamentală decontextualizată, cît un construct situational, ce se pliazătpe normativitatea clipei, pe întelesurile atribuite situatiei de către actorii implicati în rol (Joule, Beauvois, 1997).


Cel care a avut o înrîurire decisivă asupra afirmării curentului interactionist este Erving
Goffman, sociologul vietii cotidiene. Venind dinspre antropologia culturală, E. Goffman a dat
viată unor concepte care de atunci vor dobîndi un rol de prim-plan, chiar dacă unele au mai fost exersate si înaintea sa: self-ul, interactiunea si ordinea socială, devianta, calculul simbolic, inegalitatea socială. Propunînd o analiză dramaturgică a comportamentului social,
psihosociologul american va sublinia rolul hotărîtor al managementului impresiei, conturînd un portret al fiintei umane instrumental, în care este mai putin însemnat ceea ce este omul cu adevărat, ci ceea ce lasă să se creadă că este, portret de pe urma căruia încearcă să dobîndească toate beneficiile simbolice posibile în urma interactiunii cu semenul său: „Ori de cîte ori un subiect se găseste în prezenta altora, va avea toate motivele să manipuleze impresia pe care ceilalti si-o fac despre el, în asa fel încît aceasta să servească propriilor lui interese“ (Goffman, 1956/2001). Intrat pe o scenă în care „celălalt“ este deopotrivă partener de rol si spectator, actorul social îsi construieste replicile si îsi articulează identitatea în mod diferit sub luminile rampei, adică sub privirile celorlalti, decît ar face-o în culise. Distinctia dintre spatiul public (scena) si spatiul privat (culisele) înfătisează si un comportament specific al actorului, adecvat contextului. În fata unui public, subiectul mobilizează un comportament cu miză (în functie de care „stie“ că este evaluat de către „celălalt“), angajant, normativ, ce activează functiile sale psihofiziologice si care contribuie la definirea situatiei sociale. În plan privat, însă, el îsi poate recupera individualitatea, poate să se privească în oglinda propriei constiinte si să se detaseze de ceea ce spectacolul la care a participat i-a impus (Goffman, 1956/2001). K. Burke (1973), în The Rhetoric of Hitler’s Battle, a analizat raportul actori, univers etic, propagandă si chipul unei lumi în această cheie dramaturgică, identificînd următoarele elemente interrelate:
— actiunea (the Act): ce se petrece în gîndurile si în faptele oamenilor;
— scena (the Scene): fundalul actiunii, contextul social, politic, cultural în care se desfăsoară
„actiunea“;
— agentul (the Agent): actorul social, ipostaziat de personalităti, institutii care realizează
actiunea;
— instrumentele (the Agency of Agencies): întelesurile, simbolurile ce dau continut
interactiunii dintre actori;

— scopul (the Purpose): motivul sau cauza care initiază actiunea.

Toată lucrarea sa este o asamblare a acestor elemente în explicarea ororii naziste, pornind de
la Mein Kampf, nucleu ideologic ce a constituit o pervertire a gîndirii religioase si o reorientare a unei imense frustrări sociale înspre un agent (Hitler) care a intervenit într-o „scenă“ (spatiul cultural german, cu toate frămîntările sale politice si sociale). „Uneltele“ privilegiate urmăreau identificarea Volk-ului într-o „voce unică“ si mobilizau simboluri si concepte precum Reich-ul, armata, „democratia germană“, rasa, natiunea, arianismul, mitul poporului ales, spatiul vital, întrun aluat modelat malefic, care avea ca scop unificarea poporului german în „împlinirea destinului său exceptional“. Pe această cale putem cunoaste mai bine deriva unei lumi prin dezvăluirea divortului dintre actiune, agent si imperativele etice, în care retorica propagandistică exclude gîndirea alternativă, confruntările de idei, suspendă discernămîntul si devine o comunicare trunchiată care cucereste prin articularea coerentă a unui mesaj ce se întemeiază pe cunoasterea nelinistilor, temerilor, asteptărilor, frustrărilor publicului, inducînd credinte si comportamente „izbăvitoare“.
Tot chipul unei lumi contorsionate ne este deslusit printr-o lectură dramaturgică a
fenomenului social istoric într-o carte memorabilă a lui Sorin Alexandrescu, Paradoxul român
(1998), prin inventarea unui personaj, Scribul, în conturarea portretului si epocii lui Antonescu, sau în cartea lui Dumitru Sandu, Spatiul social al tranzitiei (1999), prin exersarea unei „lecturi“ analogice a tranzitiei (modelul exodului, al jocului de sah si al tratamentului bolnavului), toate tensionînd raporturile conventionale dintre obiectul si subiectul social-istoric si provocînd o cunoastere dezvrăjită de determinările strict cantitative, într-un spatiu al relativismului (ipoteza e de preferat în locul certitudinii) si negocierii de sensuri (acum, cînd s-a proclamat deja sfîrsitul marilor naratiuni).


29 sept. 2012

Violentă colectivă


 O continuare clara a articolului: Scenarii perverse în grup: deindividualizarea...


Interesîndu-se de numeroasele cazuri de violentă colectivă, P.Zimbardo a descris modul în
care o multime formată din 200 de studenti ai Universitătii din Oklahoma au încurajat un
sinucigas să-si ducă la bun sfîrsit intentia, ipostaziind un caz extrem de derivă etică, în care
responsabilitatea individuală a celor din grup s-a dizolvat în gregaritatea multimii. Tot astfel, L. Mann a studiat colectia New York Times din perioada 1964–1980 si a înregistrat 21 de situatii de sinucidere publică, dintre acestea jumătate (10 cazuri) producându-se cu sprijinul „galeriei“. Elementele favorizante ale deindividualizării, evocate de L. Mann, sunt întunericul, distanta mare dintre victimă si „galerie“, căldura excesivă si numărul mare al martorilor (de ordinul sutelor). O asemenea constatare, care evidentiază efectul multimilor amorfe si omogenizatoare, este ilustrată coplesitor într-un caz dramatic de deindividualizare ce determină comportamentul antisocial: „cazul Kitty Genovese“ (caz real al unei femei ucise brutal în New York în martie 1964, într-un episod de violentă extremă ce a durat 45 de minute, sub privirile a 38 de vecinimartori care, în dosul ferestrelor, au auzit strigătele victimei, dar nu au făcut nimic pentru a o ajuta). Acest episod a determinat un amplu demers de cercetare a fenomenului agresiunii sociale, în vederea activării si valorificării comportamentului responsabil, prosocial (Rosenthal, 1964; Darley, Latané, 1968; Krupat, 1975; Batson, 1998).

Studiind impactul variabilei independente principale (anonimatul) asupra variabilei
dependente (comportamentul agresiv), P. Zimbardo (1970) a construit următoarea procedură experimentală: subiectii erau studente îmbrăcate în halate albe, foarte largi, cu glugi ce le mascau chipul r la Ku-Klux-Klan, în care anonimatul era subliniat si, pe de altă parte, studente îmbrăcate obisnuit si care purtau pe piept o insignă ca un semn al individualitii lor. În ambele situatii participantii efectuau un interviu cu o persoană tintă, complice a experimentatorului, ce construia un comportament fie agreabil, onest, deschis, fie egoist, dificil, închis. În cele din urmă, studentele aplicau „victimelor“ socurile electrice pe care le considerau „meritate“. În conditia asigurării anonimatului, socurile electrice erau foarte intense si prelungite, indiferent de comportamentul generos sau dezagreabil al „victimei“, însă în conditia precizării identitătii, socurile erau foarte reduse, si cu atît mai reduse cu cît „victima“ se dovedea mai sinceră si mai onestă. O astfel de constatare întăreste concluziile experimentului lui S. Milgram (1974, apud Drozda-Senkowska, 2000), în conditia presiunii explicite a autoritătii, ce înfătisa un prag al obedientei la fel de ridicat si în situatia în care victima proba alte semne ale fragilitătii si neputintei („are si probleme cardiace“).


Într-un alt experiment din acelasi registru (Diener et al, 1976, apud Boncu, 1999) este descris un scenariu amuzant în care o serie de subiecti copii cu măsti specifice, în ziua
de Halloween, „colindau“ de-a lungul a 27 de case fie singuri (conditia martor), fie în grup
(conditia experimentală), fiind primiti cu căldură de către o serie de gazde adulte. Acestea le
ofereau o bomboană dintr-un vas care se găsea pe masă si, sub un pretext oarecare, se retrăgeau brusc din living. Variabila dependentă era reprezentată de numărul de bomboane pe care copiii le „furau“ după ce gazda se retrăgea în grabă. S-a observat că în situatia de grup (anonimat asigurat) copiii luau un număr considerabil mai mare de bomboane decît în conditia identificabilitătii lor, atunci cînd erau singuri.

O altă sursă importantă a deindividualizării o constituie diminuarea constiintei de sine,
subliniată într-un studiu al aceluiasi E. Diener (1980), în care se indică faptul că factorii
situationali din grup împiedică subiectul să fie focalizat asupra propriei sale interiorităti.
Subiectul îsi ocultează constiinta de sine si îsi inhibă capacitatea de autoevaluare, generînd o
conduită în care nu mai deliberează asupra a ceea ce trebuie făcut, lăsînd grupul să decidă în locul său. Viata cotidiană oferă numeroase exemple în care trăim această pierdere a identitătii, ajungînd să nu ne mai autoevaluăm comportamentele: de la filme pasionante si telenovele pînă la lectura unor cărti acaparatoare ce ne prind într-o „vrajă“ din care „ne trezim cu greu“ pentru „a reveni în lume“. Astfel, cînd factorii situationali nu mai stimulează deindividualizarea, ne reîntoarcem la identitatea de sine.

Asadar, deindividualizarea se cuvine privită într-o grilă mai neutră, nefiind cu necesitate
antisocială, ci constituie mai degrabă o asumare a unei identităti tranzitorii care poate fi, însă,
usor instrumentalizată. Cu cît grupul este mai mare si mai omogen, comportamentele dezinhibate sunt mai pregnante si constiinta de sine cunoaste o diminuare mai accentuată.

28 sept. 2012

Scenarii perverse în grup: deindividualizarea



Deindividualizarea se poate defini ca starea psihică a subiectilor care consideră că nu mai pot fi identificati, datorită unor cauze de natură fizică (de exemplu, întunericul) sau de natură socială (de exemplu, starea de multime) (Chelcea, 1999, p. 112). Trăsătura principală a acestui proces de diminuare a fiintei este nonidentificabilitatea, care determină o trăire a pierderii identitătii.


Teoria psihosociologică a deindividualizării porneste de la intuitiile sugerate în cărtile
clasice ale lui Gustave Le Bon, îndeosebi în a sa Psihologie a multimilor (1895/1990), în care se descrie mecanismul ce se activează prin imersarea subiectului în grup, fapt ce conduce la diluarea sentimentului de responsabilitate socială. Mai mult, starea de multime generează fenomene precum sugestia, imitatia, formarea spiritului de grup si gregaritatea, exprimate printr-o adevărată explozie a emotivitătii si irationalitătii sociale transferate în comportamente instinctuale, agresive si antisociale.


Ganditiva-ti la un caz din istoria socială românească cînd fenomenul
mulțimilor a generat asemenea fenomene de grup, în care persoane aparent echilibrate și
”normale” au activat comportamente iraționale și iresponsabile.


Conceptul a fost preluat, prin opozitie, din gîndirea lui C.G.Jung si reprezintă o notiune
contrapusă procesului de individuatie. Individuatia apare la C.G. Jung ca un proces vital în teoria dezvoltării personalitătii, prin care se produce o diferentiere progresivă ce se finalizează prin formarea personalitătii individuale autonome, unitare si creatoare: „Întrebuintez notiunea de individuatie, afirmă Jung, în sensul acelui proces care produce un individ psihologic, adică o unitate separată, indivizibilă, un întreg (…)“ capabil de „a deveni propriul sine“ (Jung 1939/1996, p. 404) Astfel, deindividualizarea devine procesul de diminuare progresivă a individualitătii subiectului, adică de pierdere a capacitătilor sale de afirmare independentă, unitară si creatoare.


Factorii principali responsabili de aparitia deindividualizării sunt considerati a fi:
— anonimatul;
— diminuarea constiintei de sine.

— implicarea nemediată în act;
— inducerea unor stări de constiintă modificată (prin alcool, euforizante, droguri).
Totodată, comportamentele asociate sunt caracterizate prin:
— impulsivitate;
— trăiri afective paroxistice;
— irationalitate;
— regresivitate;
— ignorarea stimulilor externi.

P. Zimbardo (1970, apud Boncu 1999, pp. 175–183) a realizat mai multe cercetări care au
pus în evidentă manifestarea acestor factori. Astfel, într-un prim experiment, autorul a subliniat importanta dimensiunii grupului si a ambiantei culturale asupra deindividualizării. Scenariul construit de psihosociolog a prevăzut abandonarea unei masini vechi de zece ani fără număr de înmatriculare si cu capota ridicată, pe o stradă mărginasă, în două arii culturale si cu densităti populationale diferite: o mare metropolă (New York), respectiv un oras mic (Palo Alto). Apoi, comportamentul vizat era legat de urmărirea pe video a oricărui prezumtiv atac vandalic. În New York psihosociologul nu a avut de asteptat prea mult: la numai zece minute după abandonarea masinii, doi adulti si un minor au furat destinsi acumulatorul si radiatorul, iar după 72 de ore de la părăsirea masinii din aceasta a mai rămas doar caroseria. În cele trei zile s-au succedat nu mai putin de 23 de „interventii“ ale trecătorilor. Acelasi tip de masină, abandonată în conditii similare
la Palo Alto, a rămas, însă, neatins. Singurul care s-a apropiat de masină a fost un trecător ce i-a coborît capota pentru că începuse să plouă. Iată cum o mare metropolă, prin numărul mare al locuitorilor si normele sociale care favorizează devianta, potentează deindividualizarea, spre deosebire de micile orase unde indentificabilitatea subiectilor este mult mai probabilă si unde normele sociale încurajează valorile cooperării





27 sept. 2012

R. Rosenthal si K. Fode



Un alt studiu coordonat de R. Rosenthal si K. Fode (1963) a indicat o localizare si mai
 neasteptată a acestui fenomen: chiar în cadrul experimentului de psihologie socială. Cu alte
cuvinte, experimentatorul poate să influenteze prin însăsi prezenta sa, prin prejudecătile sale, prin dorinta nerostită de a i se confirma ipotezele, asadar prin asteptările sale, rezultatele experimentului printr-un fel de autoconfirmare mascată a profetiilor (adică a anticipării a ceea ce se va obtine). Articolul celor doi autori a creat o importantă dezbatere asupra aspectelor metodologice si deontologice asociate acestei căi de cunoastere privilegiate din psihologia socială. Participantii trebuiau să evalueze o serie de portrete ale unor necunoscuti după „succesul lor în viată“. Dar atentia celor care au pus la cale procedura experimentală era îndreptată chiar asupra celor care coordonau experimentul, transmitîndu-li-se acestora că subiectii au apreciat portretele preponderent favorabil (conditia 1) sau precumpănitor defavorabil (conditia 2). Prin urmare, între experimentatori si subiectii participanti la experiment, în afara contactului nemijlocit si a intrării în jocul de rol impus de procedura curentă, s-a mai adăugat o informatie „pretioasă“ de care au beneficiat primii, si anume înclinatia subiectilor de a evalua într-un mod specific obiectul social vizat (chipurile din fotografie pe dimensiunea „reusită în viată“). Desigur, participantii din cele două conditii experimentale nu formulaseră în prealabil nici o apreciere. Cu toate acestea, rezultatele au fost surprinzătoare. Fără să le comunice în nici un mod explicit informatia detinută, experimentatorii au impus profetia: subiectii din conditia 1 au apreciat favorabil,
iar cei din conditia 2 au evaluat nefavorabil persoanele tintă, printr-un fel de misterioasă
telepatie socială. Desigur, principala explicatie legată de aceste rezultate este pusă în relatie cu un anumit comportament inconstient al experimentatorilor, care, pe baza informatiilor detinute si a categoriilor prefabricate, au obtinut ceea ce au vrut să obtină de la subiecti, determinîndu-i printr-o expresivitate subterană să se comporte conform asteptărilor. Din acest motiv, autorii vor sugera că efectul de experimentator, pentru a nu altera substantial rezultatele — căci de influentat le influentează oricum! —, se cuvine diminuat printr-o minimă implicare a acestuia în procedura de cercetare (prin folosirea, de exemplu, a reportofoanelor sau a telefonului pentru transmiterea comenzilor ori înregistrarea răspunsului), printr-o cît mai importantă izolare afectivă de subiectii
participanti — si, dacă este cu putintă, printr-o interdictie de cunoastere a ipotezelor reale ale
cercetării de către cei care intră în contact nemijlocit cu subiectii (adevăratii initiatori ai
experimentului trebuind să apeleze la experimentatori-intermediari).


Cum ar putea fi, însă, întrerupt lantul confirmării profetiei? Dacă urmărim modelul propus
în Figura 1, vom întelege că există două verigi care pot fi slăbite sau chiar întrerupte. Astfel, în prima etapă — transferul expectatiilor „sursei“ în comportamentul său fată de „tintă“ — vom întelege că, în cele mai multe situatii, interactiunea dintre subiectii sociali se face pe o bază de cunoastere minimă (cunoasterea fie este redusă datorită contextului, fie este întretinută deliberat astfel). Dar cînd „sursele“ sunt adînc motivate să caute adevărul despre „celălalt“, să îl considere ca un partener pentru un proiect comun, atunci cunoasterea autentică a partenerului aduce cu sine informatii pline de acuratete, care infirmă asteptările initiale, fapt ce determină ruperea primei verigi (Darley et al., 1988). De exemplu, cînd cineva se deschide către „celălalt“ într-un mod neprietenos, se poate întîmpla ca subiectul „tintă“, exprimînd nevoia de dezvoltare a relatiei si motivat fiind să-si consolideze o imagine de sine pozitivă, să nu ajungă să cadă în capcană si să se comporte într-o manieră contrară, prietenoasă, pentru a infirma expectatiile negative injuste (Ickes et al., 1982).
Totodată, si al doilea lant al verigii poate fi întrerupt (comportamentul „sursei“ determină
comportamentul convergent al „tintei“). În cele mai multe cazuri prezentate pînă acum, „tinta“ nu era constientă de părerea deformată a „sursei“ (de exemplu, elevii din experimentul lui R. Rosenthal nu stiau nimic despre „clasamentul“ lor în urma anuntului experimentatorilor, care modelau asteptările profesorilor). S-a observat că, dacă „tinta“ devine constientă de aceste evaluări false, este motivată să elaboreze tactici de influentare a „sursei“ pentru abandonarea asteptărilor neadecvate (Hilton, Darley, 1985). Asadar, subiectul-tintă nu este niciodată un actor pasiv. La urma urmei si „tinta“ are de îndeplinit propriile sale profetii.

26 sept. 2012

M.Snyder, E. Tanke si E. Berscheid



Pentru a descrie sistematic tipul acesta de joc simbolic, M.Snyder, E. Tanke si E. Berscheid
(1977) au organizat un experiment avînd ca protagonisti studenti de gen masculin ai Universitătii Minesota, care sunt pusi să dialogheze la telefon cu o tînără pe care nu o cunosteau, dar căreia îi văd în prealabil fotografia. Într-un caz (conditia 1) chipul din fotografie este deosebit de atrăgător, studentii imaginîndu-si că au o interlocutoare frumoasă, senină, sociabilă, generoasă, iar în celălalt caz (condiŃia 2) că vorbesc cu o tînără comună din punct de vedere al atractivitătii fizice, care e mai degrabă rigidă si ursuză. Desigur, atît studentii, cît si tinerele sunate la telefon, contactate pentru acest experiment, nu cunosteau regula jocului impusă de psihologi. Fotografiile, în fapt, nu erau ale fetelor contactate, adevăratul lor chip nefiind accesibil studentilor. S-a observat că studentii din conditia 1 au apreciat într-o măsură mult mai mare „căldura vocii“, „bunăvointa“, „gratia“ fetelor (chiar dacă în realitate vorbeau cu „Muma Pădurii“), iar în conditia 2 aprecierea era moderată. Mai mult, asteptările studentilor au modelat semnificativ răspunsul fetelor. Astfel, studentele despre care subiectul au crezut că sunt frumoase s-au arătat foarte binevoitoare, prietenoase, comunicative si au avut o convorbire mai lungă si de mai bună calitate
(întinderea si adîncimea autodezvăluirilor fiind mai consistente), în schimb studentele din
conditia secundă, despre care interlocutorii lor au crezut că sunt dezagreabile fizic, s-au simtit frustrate de modul în care au fost abordate si au adoptat o atitudine rezervată, rece, chiar agresivă, si au produs autodezvăluiri minime în cadrul unor convorbiri care au durat mult mai putine minute.
Pentru a explica procesele psihologice responsabile de materializarea acestui fenomen, J.
Darley si R. Fazio (1980) au descris mecanismul autoconfirmării profetiilor în patru etape:
— 1. subiectul elaborează anumite expectante fată de „celălalt“, observînd actiunile acestuia,
si le interpretează pe baza trăsăturilor de personalitate pe care le-a „descoperit“ printr-un efect de confirmare perceptuală („ajungi să vezi ceea ce vrei să vezi“). Grila perceptivă filtrează informatia despre „celălalt“, astfel încît comportamentele ambigue ajung să răspundă asteptărilor, iar comportamentele care contravin acestora sunt ocultate;
— 2. expectantele încurajează noile comportamente ale partenerului de relatie, care, la rîndul
lor, confirmă asteptările initiale, iar tendinta explicativă este de a găsi cauza conduitei sale în
trăsăturile sale de personalitate, neglijînd determinantii situatiei. (de exemplu, răspunsul „acru“ si agresiv al fetelor din conditia secundă a experimentului anterior este asociat trăsăturilor de personalitate — „sunt insuportabile si ursuze“ —, si nu constructiei speciale a situatiei);

— 3. comportamentul „celuilalt“ este determinat de angajarea implicită în rolul conturat de
initiatorul relatiei;
— 4. în stadiul cel mai profund se ajunge pînă la conversiune, adică subiectul supus
scenariului prescris trăieste o reală schimbare în imaginea sa de sine, ajungînd să creadă că
„agresivitatea“, bunăoară, reflectă chiar o trăsătură de personalitate proprie.
Se cuvine subliniat că perversitatea fenomenului autoîndeplinirii profetiei se datorează si
contagiunii pe care o răspîndeste în cadrul relatiilor interpersonale. Un exemplu evocator îl
constituie studiul lui M. Snyder si W. Swann (1978), în care doi subiecti se relationau pornind de la expectante initiale pozitive sau negative. Dacă, de exemplu, imaginea despre „celălalt“ era defavorabilă si informatia primită sugera că partenerul de rol „este o brută lipsită de scrupule“, expresivitatea comunicării se plia pe tiparele unui schimb de replici foarte tăioase, în care „celălalt“ intra cu hotărîre, în pofida faptului că a fost ales aleatoriu pentru acest „joc“ si nu se încadra în acest portret. Răspunsul său agresiv nu făcea, însă, decît să confirme stereotipul de început. Interesant este că, mai apoi, experimentatorii l-au pus în relatie pe acest ultim subiect cu un nou partener de relatie „inocent“, despre care informatia disponibilă era neutră. S-a observat limpede că tiparul comportamental agresiv achizitionat în diada anterioară se perpetuează în timp, vechea victimă fiind cea care initiază acum autoconfirmarea profetiei ce face o nouă victimă: „inocentul“ care devine si el agresiv.

25 sept. 2012

Modelul teoretic al autoconfirmării profetiilor



Acest mecanism psihosocial are o răspîndire foarte largă, întîlnindu-se de la relatia interpersonală diadică pînă la raporturile imaginare dintre natiuni, rolul imagologiei fiind, în acest din urmă caz, limpezitor pentru întelegerea si asumarea stereotipurilor etnice asociate imaginii „celuilalt“. Nu întîmplător, Gordon Allport (1960) atrăgea atentia că atunci cînd natiunile se asteaptă să intre în război, ele intră cu adevărat, curînd, în război. O dată ce o natiune transmite „inamicului“ expectatiile sale, ajunge să-si pună în miscare întreaga industrie beligerantă, fapt care determină o reactie similară în tabăra adversă, asteptările initiale fiind confirmate. Preluînd cuvintele autorului, „restul este, în sens cît se poate de literar, istorie“ (Allport, 1960, apud Brehm, Kassin, 1990, p. 135).

Mark Snyder si W.B. Swan jr. (1978, apud Chelcea, Radu, Ciupercă, 1999, p. 30) au pus în
evidentă caracterul circular al fenomenului si rolul de matrici formative comportamentale al
schemelor cognitive în formarea asteptărilor fată de „celălalt“. Stereotipurile, asadar, sunt
principalele responsabile de modelarea întelesului pe tiparele definitiei situatiei. Functiile
principale ale schemelor cognitive sunt (Smith, 1998):

— interpretează informatiile noi din mediu, îndeosebi cele încărcate de ambiguitate;
— îndreaptă atentia subiectului către stimulii relevanti, care pot să alimenteze scenariul
social implicit (de exemplu, către stimulii sociali încărcati cu simboluri autoritare, precum
„părintele natiei“, „cel ce are grijă de noi, oamenii simpli“, care pot mult mai usor să se
regăsească în atît de des invocatele scenarii conspirativiste la nivelul imaginarului social
românesc);
— reorganizează evaluările, memoria personală si colectivă, în asa fel încît toate achizitiile
trecute trebuie făcute conforme cu evoltŃia naturală a scenariului în prezent (în noua lumină
întelegem de ce „tiganii si evreii în tară, si ungurii si occidentalii în afara ei ne-au lucrat pe la
spate dintotdeauna“, reinterpretînd în această cheie toate datele trecutului si anticipînd deplin „ceea ce va să vină“). Astfel, subiectul social are iluzia controlului situatiei, integrîndu-se într-o logică ce îl salvează de costurile cognitive (dar si etice!) ale rationalizării si viziunii critice.



Prin urmare, atunci cînd ne integrăm în acest gen de scenarii sociale implicite, privim lumea
prin grila propriilor noastre prejudecăti, filtrăm informatia care ne parvine în asa fel încît să
întărească expectantele noastre, rememorăm, si mai apoi explicăm ceea ce se petrece prin
categoriile stabile ale acestei gîndiri anchilozate. Iar expectantele creează realitate socială si,
chiar inautentice fiind, sfîrsesc prin a fi adeverite.
Definirea eronată a situatiei poate fi involuntară, printr-o evaluare deficientă a contextului,
sau deliberată, generînd o manipulare socială, prin obtinerea unor beneficii din antrenarea
scenariului. Imaginea eronată despre o persoană conduce la autorealizarea profetiei si la confirmare comportamentală. Astfel, dacă ne imaginăm că „celălalt“ este deschis, prietenos, sociabil, ne vom comporta cu amabilitate de fiecare dată cînd îl vom întîlni. Răspunsul partenerului nostru de relatie va fi, cel mai adesea, convergent cu asteptările noastre, încercînd să intre în rolul pe care i l-am creat, chiar dacă, „de felul lui“, este mai degrabă înclinat către introversiune. Atunci vom trage concluzia firească: „iată că este întocmai cum m-am asteptat!“ Desigur, ne putem imagina acest scenariu si în versiunea sa negativă, în care aprecierea noastră în termenii „rece, distant, arogant“ îl va face să răspundă primirii noastre agresive mai degrabă cu agresivitate, chiar dacă
firea lui este una potolită si generoasă, confirmînd si în acest caz „profetia“.


24 sept. 2012

Într-un studiu



Într-un studiu al lui R. Daniels si H.L. Kitano (1970) se descrie, deopotrivă, la nivel
interpersonal, dar si la nivel societal, cercul vicios al autoconfirmării stereotipurilor. Grupurile minoritare, cu un status social marginal si cu venituri scăzute sunt caracterizate, pe termen scurt, de o sănătate precară (deseori nici nu mai apucă „termenul lung“), precum si de înclinatia de a achizitiona bunuri si servicii precare, putinele produse pe care reusesc să le procure fiind de slabă calitate. Urmarea pe termen mediu este ca o consecintă firească a acestei optiuni inertiale, o sansă mult mai modestă de a găsi un loc de muncă si de a se recalifica performant, adică, în ocurentă, consolidarea statusului social marginal si obtinerea unor venituri scăzute. Iată cum cercul se închide, iar subiectul individual sau colectiv rămîne captiv în acest mecanism ce se reproduce social si generational.
Societatea românească este un tulburător exemplu al activării acestei logici hegemonice, în
care întregi teritorii sociale, precum Valea Jiului sau judetele din Moldova (ca Botosani ori
Vaslui) se integrează natural într-o ordine socială profund injustă, confirmată prin
consimtămîntul nostru tacit. Cazul României, însă, este exemplar si prin ceea ce am putea numi, într-o cheie paradoxală, majoritătile marginale sau chiar majoritătile minoritare. Sociologic majoritare, acestea îsi asociază o marginalitate simbolică si socială, dobîndind toate atributele specifice unei minorităti sociale, în primul rînd interiorizarea stării de victimă. Trăim într-o Românie a marginalilor, întrucît săracii, femeile, minoritătile de vîrstă (copiii, pensionarii), minoritătile etnice formează straturi sociale tot mai semnificative, majoritare în realitatea socială locală, care îsi dezvoltă o identitate segregatională si autarhică, orientată spre supravietuire.
Zugrăvită în studiul lui Paul si Jean Michelson (1993, apud Antohi, 1999, p. 265–266) de la
Michigan University — printr-o analogie cu modelul psihiatric al codependentei, internalizat de copii proveniti din familii abuzive, în care mediul dement conduce la o înlocuire a dezvoltării si evolutiei cu strategiile de supravietuire —, România ca societate disfunctională ne înfătisează o cale de abandon social consimtit, întărit de logica hegemonică a corpului comunitar mai larg. Această dezangajare individuală si colectivă este însotită de o serie de simptome, precum:
— negarea evidentelor;
— condamnarea victimelor;
— tacticile si discursurile de acoperire;
— evacuarea responsabilitătii atît a victimelor, cît si a celor care victimizează;

— aprecierea victimizării arbitrare ca act de justitie;
— climatul general de anxietate si suspiciune;
— sentimentul de nesigurantă:
— mecanismele de autoiluzionare si rationalizarea care justifică orice oroare;
— refuzul realitătii;
— memoria selectivă, ceea ce transformă victimizarea într-o trăsătură comună a contextelor
violente, fie ele publice sau private. Se cuvine subliniat că marginalitatea este o identitate socialconstruită si nu doar o mostenire naturală, iar în România se produce pe scară largă un fenomen de institutionalizare a marginalitătii. Astfel, în afara cîtorva insule de normalitate — o serie de firme occidentale care au deschis filiale si cîteva initiative ale unor tineri pe model democraticparticipativ
— cuantificabile la nu mai mult de 10 % din tesutul social, asa cum reiese din studiile
lui D. Sandu (1996, 1999), România rămîne un teritoriu unde se împletesc tensionat falii sociale care ajung să comunice între ele tot mai rar si mai deficient si care încep să trăiască vieti paralele, în pofida retoricii omogenizatoare la nivelul discursului public.


Descrieți o ”insulă de normalitate” socială româneaacă și un
”teritoriu” social de subzistență. Care este retorica publică (din mass-media) privitoare la cele două exemple identificare de dvs. Încercați să lămuriți ce se află în ”spatele” acestor discursuri.


23 sept. 2012

Numeroase studii ulterioare



Numeroase studii ulterioare aveau să valideze efectul Pygmalion printr-o sustinere empirică
considerabilă: o cercetare din Marea Britanie asupra a 4300 de elevi, coordonată de W. Crano si P. Mellon (1978), sau o alta din Satele Unite, care a avut peste 5000 de elevi si studenti investigati (Hart, 1978), aveau să pună în evidentă fenomenul. Bizuindu-se pe aceste rezultate si realizînd un bilant al celor peste 400 de studii experimentale centrate pe această temă, R. Rosenthal (1985, apud Brehm, Kasin, 1990, p. 134) argumenta că 36 % dintre performantele academice au ca si cauză principală asteptările pozitive ale profesorilor în raporturile lor cu studentii.

Mai mult, această investitie de asteptări pozitive este foarte pregnantă, usor identificabilă, în
pofida rezervelor manifestate de unii profesori, care apreciază că îsi pot controla mesajele
implicite adresate audientei indiferent de natura acesteia, conform cliseului: „fie că este o clasă bună sau rea, eu îmi văd la fel de treabă“. S-a dovedit că asteptările initiale ale profesorilor legate de elevii sau studentii cărora li se adresează modelează semnificativ expresivitatea lor discursivă si relatională. Pentru a ilustra acest fenomen, R.Rosenthal, alături de E. Bahad si F. Bernieri (1991), a organizat un experiment în care o serie de profesori de liceu urmau să „prezinte o lectie“ timp de zece minute, imaginîndu-si că se află în fata unui elev cu rezultate excelente la disciplina în care ei erau specialisti (conditia 1) sau cu rezultate foarte slabe (conditia 2). Toată prezentarea lor era înregistrată pe video, iar discursurile erau mai apoi mixate, tăiate si distribuite aleatoriu în scurte secvente de zece secunde, fără să fie însotite de sunet. Apoi, scurtele episoade discursive erau prezentate unor „evaluatori“, alesi fie din rîndul adultilor, fie din rîndul copiilor, care trebuiau să precizeze „cît de bun este elevul căruia i se adresează profesorul“ si „ce sentimente exprimă profesorul fată de elev“. Ambele categorii de evaluatori, în egală măsură, au putut aprecia cu exactitate, fie si pe baza unor secvente atît de sumare, ceea ce unii profesori sustin că nu transpare în comportamentul lor, si anume expresivitatea radical diferită în functie de

audientă si de asteptările initiale. Chiar si numai după vizionarea a zece secunde, fără sunet si
alese la întîmplare, copiii si adultii deopotrivă identificau cu usurintă „cît de bun este copilul“ si „ce sentimente are profesorul la adresa lui“. Si dacă tot „nu se pot ascunde“, s-ar cuveni, sugerau autorii, ca profesorii să fie mai generosi cu ceea ce oferă elevilor si studentilor lor în raporturile interpersonale cotidiene din clasă, căci doar astfel darul se va întoarce îmbogătit.
Influentele nu sunt însă doar într-o singură directie — dinspre profesor către elev —, ci
bilaterale. Într-un studiu al lui D. Jamieson (1990), într-un liceu în care au sosit într-un an scolar mai multi profesori noi, elevii erau anuntati de către experimentatorii „bine informati“ că dascălii pe care îi vor avea de acum în clasă sunt deosebit de competenti, deschisi, apreciati de corpul profesoral (conditia experimentală) sau nu primeau nici o informatie legată de noii lor profesori (conditia martor). Atitudinile pozitive construite la adresa celor de la catedră au condus la rezultate mult mai bune (note mai mari si la o mai bună întelegere a explicatiilor din clasă) în conditia experimentală fată de conditia martor, determinîndu-l pe profesor să se plieze pe cerintele rolului impus de experimentator.

Sunt însă situatii cînd asteptările reunite pentru performantă ale profesorului si elevului se
întîmplă să nu se potenteze, ci să se inhibe reciproc. Cînd mereu se asteaptă performanta maximă de la elev, acesta înclină să dezvolte o atitudine anxioasă, căci imaginea esecului potential (fie el si minor) devine un factor perturbator important, deturnîndu-i atentia de la sarcina pe care o efectuează si diminuînd pe termen mediu performanta sa globală (Zanna et al., 1975). Recunoscînd că „patternul autoconfirmării profetiilor este atît de comun, încît se pot găsi în viata de zi cu zi numeroase exemple care să îl sustină“ (Merton, 1949/1968), să ne îndreptăm atentia asupra unui domeniu privilegiat al manifestării sale, si anume teritoriul
raporturilor interetnice sau interrasiale. Experimentul cel mai celebru, care trebuie amintit în descrierea acestei relatii, este cel deja evocat la autoconfirmarea stereotipurilor, al lui C. Word, M. Zanna si J. Cooper (1974), în care se promovează inechitătile sociale pe baza prejudecătilor etnice sau rasiale. Comportamentul nonverbal al persoanei albe care intervievează este sensibil diferit în functie de caracteristicile etno-rasiale ale „subiectului intervievat“ (un complice al experimentatorului): favorizant cînd erau în fata unui alb, discriminativ cînd erau în fata unui negru, în pofida comportamentului identic al „candidatului“. Tot astfel, complicii evaluatori din al doilea stadiu, atunci cînd perpetuau stereotipul comportamental din prima fază a cercetării, desi aveau în fată numai reprezentanti ai WASP-ului, induceau o conduită care să se plieze pe asteptările initiale ale „evaluatorilor“. Ca urmare a acestui fapt, subiectii tratati asemănător cu

negrii din prima parte a experimentului deveneau, simbolic, „negri“, adică ajungeau retractili,
inhibati, stînjeniti si pierdeau slujba în mod „natural“, ajungînd să interiorizeze „inabilitatea“ lor. Iată de ce acest fenomen social pervers se cuvine ponderat prin ruperea cercului prejudecătii, recurgînd la strategiile descrise în capitolul anterior, plecînd însă de la premisa că energia socială a definirii situatiei este considerabilă si că, odată pornită, printr-un efect cumulativ, „profetia“ tinde să se autorealizeze (Jussim, Harber, 2005).

Raporturile minoritate-majoritate constituie un alt registru în care miza socială a activării
acestui fenomen psihosocial este vitală, modelul interactiunii între o majoritate cantitativă
(numerică) sau calitativă (prin prestigiul ei) si o minoritate redimensionînd modelele anterior
prezentate, de mai redusă generalitate. Prin autoconfirmarea profetiilor se hrăneste tendinta de a diminua identitatea „celuilalt“ si de a mentine cu orice pret structura socială si simbolică a unei societăti. Asa cum sublinia P. Bourdieu (1970/1973, 1979, 1980), capitalul simbolic mostenit se conservă într-o societate, iar drumul prin viată al subiectilor individuali sau colectivi se scurge pe albii deja trasate, chiar dacă retorica statului democratic si a ideologilor proprii modernitătii politice nu le recunosc ca atare. Afinitătile de asociere interpersonală (de la alegerea prietenilor pînă la cea a partenerului de viată), traseele educationale (de la tipul de scoli, si implicit de valori, urmate) sau destinele profesionale (cine devine medic si cine lucrător manual) sunt însotite de putine libertăti de optiune autentice. „Mostenitori“ fiind, ducem cu noi în lumea socială o logică implicită a conservării „a ceea ce este“, chiar dacă formal declarăm că „toti avem sanse egale în viată“ si că „schimbarea este înnoitoare si, deci, necesară“. Desigur, o astfel de logică va confirma stereotipurile sociale dominante. Majoritatea defineste o situatie socială si impune hegemonic minoritătii ordinea lucrurilor existentă, astfel încît minoritatea si-o integrează ca „naturală“. Pe această cale se perpetuează un echilibru social cel mai adesea strîmb si inechitabil.


22 sept. 2012

Aplicarea fenomenului autoconfirmării profetiei



Cel mai important psihosociolog care a studiat sistematic acest fenomen social neobisnuit a fost Robert Rosenthal. Primul experiment pe care l-a coordonat avea să dovedească activarea mecanismelor subterane ale autoconfirmării profetiei chiar si într-o conditie de interactiune putin traditională: studentii-subiecti au fost solicitati să studieze modul în care soarecii „învată“ să parcurgă un labirint. Într-o conditie experimentală au primit informatia „sigură“ că „soarecii sunt foarte inteligenti“, în cealaltă că „soarecii sunt debili“. În fapt, nici o diferentă reală nu exista în „inteligenta“ soarecilor care au fost repartizati aleatoriu în cele două conditii. Profetia s-a autorealizat, însă, întocmai: studentii din prima conditie au raportat că „soarecii inteligenti“ au obtinut timpi mai buni în parcurgerea labirintului decît cei „debili“, definirea initială a situatiei într-un mod anume determinînd „actorii“ să se plieze pe determinantele acestei definitii (Rosenthal, Lawson, 1964).


Pornind de la aceste intuitii, R. Rosenthal a organizat o serie de alte experimente ce vor
contura registrul aplicativ al fenomenului. Astfel, principalele domenii unde acesta se poate
regăsi sunt:
— educatia;
— raporturile interetnice si interrasiale;
— raporturile minoritate-majoritate.


Educatia a oferit cele mai spectaculoase si mai consistente rezultate ale valorificării
autoconfirmării profetiei prin intermediul efectului Pygmalion sau efectul oglindei identitare
(Rosenthal, Jacobson, 1968), care înfătisează cum expectantele generoase de rol îmbunătătesc nemijlocit performanta „celuilalt“. Simbolistica antrenată în acest mecanism psihosocial pleacă de la recunoasterea puterii pozitive conferite de un „Pygmalion“ — în mitologia greacă, rege al Ciprului si un sculptor plin de vocatie, care s-a îndrăgostit de propria sa creatie, Galatheea, si care, prin dragostea sa adîncă, reuseste să o convingă pe Afrodita să dea viată statuii — care  dăruieste si este răsplătit pe măsura darului său. Cu alte cuvinte, în viată obtinem de la „celălalt“ ceea ce asteptăm de la el, iar puterea expectatiilor noastre poate influenta — într-un mod stimualtor sau inhibitor — rezultatele sale. Robert Rosenthal si Leonore Jacobson au organizat unul dintre cele mai celebre experimente ale psihologiei sociale aplicate în educatie, prin intermediul unui studiu longitudinal. Astfel, autorii i-au informat pe profesorii unui liceu că, în urma unor investigatii riguroase — aplicarea unor teste de inteligentă — unii dintre elevii liceului au obtinut scoruri prestigioase la inteligentă, iar altii scoruri modeste. La sfîrsitul anului, la opt luni după initierea cercetării, s-a evaluat valoarea coeficientului de inteligentă la toti elevii testati anterior. De fapt, anunturile initiale ale experimentatorilor nu erau reale, iar scorurile declarate erau aleatoriu distribuite. Cu toate acestea, 78 % dintre elevii care au fost declarat initial „inteligenti“ si-au sporit în mod real coeficientul de inteligentă cu 10 puncte în medie pînă la sfîrsitul anului, unii dintre ei înregistrînd o îmbunătătire spectaculoasă, de 30 de puncte.

Deschiderea profesorilor, asteptările lor pozitive au generat un efect benefic, îmbunătătind o
dimensiune a personalitătii „celuilalt“ — în acest caz inteligenta. Psihologii au observat cum, cel mai adesea implicit, profesorii au acordat mai multă atentie elevilor „înzestrati intelectual“, i-au stimulat si încurajat continuu, le-au oferit explicatii suplimentare, într-un cuvînt s-au implicat mai intens în relatie, fapt ce a condus la obtinerea unui răspuns convergent al elevilor cu expectatiile initiale ale celor de la catedră.