30 oct. 2012

Avatarurile identitătii — un excurs epistemologic în miezul definitiei identitare


    Pentru mine a fost o zi tensionata azi, important a fost ca am incercat sa-mi pastrez echilibrul si sa nu dau atentie la tot ceea ce se intampla in jurul meu. Cu toate ca cateva persoane dragi mie au incercat sa ma inveseleasca si iam insotit la o cafea, nu ma-m grabit sa ii refuz, caci  in mod sigur mi-au facut  ziua mai buna, dim prima clipa a intalnirii cu ei.


Identitatea s-a dovedit dintotdeauna un concept ambiguu, polivalent, imposibil de circumscris unei definitii durabile. Cu alte cuvinte, identitatea rămîne un concept încărcat de istoricitate, iar definitiile sale sunt, cel mai adesea, contextuale. De aceea, o regîndire a însăsi resurselor si articulărilor sale semantic-operationale se dovedeste a fi binevenită. Într-o abordare recentă, pornind de la ideile filosofului german M. Heidegger (1991), reunite în binecunoscuta sa conferintă despre identitate, M. Lazurca (1999) descrie lămuritor mecanismul articulării structurii identitare. Astfel, de la afirmatia de debut aparent sterilă — „Principiul identitătii sună într-o formulă curentă A = A“ — se poate progresa întelegînd că gîndirea occidentală a conferit acestui principiu logic o resursă importantă: mijlocirea. Prin urmare, a fi identic cu tine se traduce prin a da viată raportului apelînd la o instantă intermediară. Un cetătean român, de exemplu, ce călătoreste într-o tară străină, probează că este identic cu sine recurgînd la o mijlocire, în cazul de fată la un document administrativ, un pasaport. Iată cum o împrejurare atît de simplă ne sugerează cîteva din elementele definitorii ale identitătii: înainte de toate, apelînd la o mediere, identitatea se enuntă într-un context specific (trecerea într-o altă tară printr-un punct vamal, în cazul nostru), context care desemnează si tipul particular de identitate vizat (cel legat de nationalitate)
si în care obiectul identitătii îsi asumă un rol activ în fata unei instante-martor (statul
respectiv, reprezentat de lucrătorii vamali). Asadar, devenind subiect al raportului identitar,
cetăteanul nostru ar fi pus în postura de a-si declara identitatea într-un mod adecvat conjuncturii, adresîndu-se unui destinatar interesat. Avînd în vedere multiplicitatea contextelor sociale si gradul lor diferit de profunzime structurală, tipurile de identităti personale sunt extrem de diverse
— „a fi profesor“, „a fi sot“, „a fi ortodox“, configurează fiecare anumite specii de identităti
profesionale, familiale sau religioase. În toate cazurile, enuntarea identitătii produce un discurs categorizator, numit discurs identitar, care este receptat dialogal de către un actor social implicat, „care ne priveste“.
Rezumînd, raportul tautologic initial poate fi depăsit, întrucît structura identitătii presupune:
— prezenta unui subiect social activ,

— care transformă principiul identitătii într-un raport expresiv, recurgînd la mijloace
adecvate unui
— context, care este hotărîtor în elaborarea unui anumit tip de identitate;
— mijlocirea este însotită de producerea unui discurs identitar;
— acest discurs este adresat unui destinatar ce trebuie angajat în acest joc social dialogal.
Si identitătile colective pot fi supuse acestui regim structural de întelegere a identitătii.
Subiectul social poate fi reprezentat de români, priviti ca natiune, care într-un context determinat, cum ar fi începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, construiesc un discurs (care porneste de la „starea de fapt“ si se îndreaptă spre ceea ce vrem să devenim) reunit într-o strategie natională de aderare (mijlocul adecvat contextului) si „tinteste“ înspre organismele europene abilitate în evaluarea unui astfel de proiect social global (destinatarul). Privind către structura formală a identitătii si recunoscînd faptul că identitatea nu poate deveni expresivă decît prin parcurgerea tuturor acestor nivele interrelate, se iveste o problemă ce nu poate fi ocolită: elementul hotărîtor al identitătii îl constituie subiectul social; si nu putem să nu ne întrebăm în ce manieră întelegem natura acestuia? („românii“, bunăoară, prin ce sunt ei români?; „românitatea“ este un dat natural, biologic, ori o constructie culturală?).
În paginile următoare vom încerca să răspundem la această întrebare, dilema prilejuindu-ne
deschiderea unei discutii privitoare la teoriile identitătii, dar si asupra raporturilor dintre
identitatea personală si identitatea socială.
Ceea ce rămîne de netăgăduit e faptul că identitatea se arată a fi un concept complex si
contradictoriu: pe de o parte, mobilizează, inclusiv etimologic, ideea de a fi identic, de a fi
asemănător cu alte obiecte sau fiinte din lumea socialului, pe de altă parte, ideea de unicitate si deci de distinctie, de diferentiere de „celălalt“. Identitatea oscilează, astfel, „între alteritatea radicală si similaritatea totală“ (Lipiansky, 1986), iar delimitările nu pot fi realizate decît articulînd toate elementele evocate ale structurii identitătii.

28 oct. 2012

Modele de rezistentă la persuasiune




Toate aceste trăsături ale mesajelor persuasive se impun a fi tratate corelat, pentru a întelege rolul lor si, mai ales, pentru a putea construi strategii adecvate de a le contracara. Am încercat să sugerăm în aceste pagini rolul nefast jucat de imperialismul persuasiunii în spatiul social. Dar subiectul expus avalansei de mesaje care încearcă să-l convertească la comportamente îndreptate înspre atingerea unor scopuri străine lui nu este un subiect inevitabil pasiv, modelat fără scrupule de cei ce stăpînesc mediile. El are o autonomie importantă, ce poate fi consolidată prin însusirea calificată a unor strategii adecvate de rezistentă la persuasiune. Să le rezumăm pe scurt:
— avertizarea, care pleacă de la premisa că multi oameni resping ideea conform căreia
cineva încearcă să-i convingă de adevărul unor lucruri, aceasta pentru că ei înteleg, chiar dacă nu se afirmă deschis, că li se reprosează faptul că au o opinie gresită. În consecintă ei încearcă să-si apere pozitia initială, manifestă rezistentă la schimbare. Asa cum subliniau cercetările lui J. Allyn si L. Festinger (apud Petty, Ostrom, Brock, 1981), prevenirea subiectilor în legătură cu o viitoare expunere la un mesaj caracterizat printr-un continut contrar propriilor lor convingeri creste rezistenta fată de mesaj. Schimbarea atitudinală nu are loc pentru că subiectii au posibilitatea săsi elaboreze contraargumente si fiind avertizati, îsi concentrează atentia asupra mesajului persuasiv în mod critic;
— inocularea, pornind de la o analogie medicală, sugerează că cel mai eficient mod de a
creste rezistenta la un virus informational este acela de a crea posibilităti de apărare proprii.
Metoda este imaginată, asadar, prin analogie cu metoda vaccinului în terapia medicamentoasă (McGuire, 1985). A ataca echilibrat, cu măsură atitudinea „celuilalt“ constituie cea mai bună cale de a-l determina să se gîndească la contraargumente. Subiectii, odată expusi unui set de argumente slabe, vor deveni capabili să respingă argumentele puternice ale mesajelor persuasive.
Imunizarea sporeste motivatia si capacitatea de elaborare a contraargumentelor, accentuînd
libertatea de actiune a individului în reteaua de influentă socială.

Avînd un rol esential într-o lărgire a cîmpului de cunoastere a relatiilor interpersonale si
intergrupale, investigarea stereotipurilor si a infiltrării lor în mesajele persuasive poate contribui la o mai calificată expertiză si consiliere socială în vederea diminuării efectelor perverse ce le însotesc; iată motivul pentru care o studiere nepărtinitoare a structurilor mentale inertiale ale unei societăti nu îsi poate permite să le ignore.
Bibliografie:
- Obligatorie:
Gavreliuc, A. (2006). De la relatiile interpersonale la comunicarea socială. Psihologia socială si
stadiile progresive ale articulării sinelui. Iași: Polirom, 171-196, 199-206.
- Complementară:
Baron, R. A., Branscombe, N. R., & Byrne, D. (2009). Social Psychology (12th ed.).
Pearson/Allyn and Bacon: Boston, MA.
Boncu, S. (2002). Psihologia influentei sociale, Editura Polirom: Iasi, 2002.
Brehm, S., Kassin, S., & Fein, F. (2005). Social Psychology Sixth Edition. Houghton Mifflin
Company: NY.
Chelcea, S. (2002). Un secol de cercetări psihosociologice. Editura Polirom: Iași.
Chelcea, S. (2008). Psihosociologie. Editura Polirom: Iași.
Chelcea, S., Ilut, P. (eds.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Ed. Economică: Bucuresti.
Curseu, P.L: (2007). Grupurile in organizatii, Editura Polirom: Iasi.
Drozda-Senkowska, E. (2000). Psihologia socială experimentală. Editura Polirom: Iași.
Ilut, P. (2001). Sinele si cunoasterea lui. Editura Polirom: Iași
Ilut, P. (2004). Valori, atitudini si comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie.
Editura Polirom: Iași.
Neculau, A. (ed.) (1996). Psihologie socială. Aspecte contemporane. Polirom: Iasi.
Neculau, A. (ed.) (2004). Manual de psihologie socială, Polirom: Iasi.
Radu, I., Matei, L, Ilut, P. (eds.) (1994). Psihologie socială. Ed. EXE: Cluj.

27 oct. 2012

Fete ale propagandei


Si in sfarsit dupa o saptamana epuizanta ajung sa ma bucur si de weekend-ul mult asteptat. O seara relaxanta la party cu amicii si intr-o forma buna, parca totusi oboseala acumulata in timp si face simtita prezenta.


Dezinformarea, în registrul în care a fost descrisă în capitolul anterior, reprezintă un alt termen echivalent propagandei negre, întrucît vehiculează informatii false. Chiar destinul lingvistic al conceptului este interesant, căci termenul provine în limba engleză (desinformation) din rusescul dezinformatsia, adică numele unei divizii a KGB-ului răspunzătoare cu propaganda neagră. Într-o altă definitie influentă, la R. Shultz si R. Godson (1986), conceptul descria ansamblul informatiilor false, incomplete, eronate, care sunt îndreptate, „alimentate“, „confirmate“ către o tintă ce reprezintă un individ, un grup sau o tară. Mecanismul dezinformării cuprinde lansarea unor stiri sau relatări ce vizează deliberat
slăbirea adversarilor, ori plasarea de informatii false în medii (ziare, TV, Internet) de către actori de plan secund (precum jurnalistii) ce sunt agenti ai unei tări străine. Ladisalv Bittman, fostul conducător al serviciilor secrete cehoslovace, declara la stabilirea sa în SUA că „Dacă cineva, printr-o cheie magică, ar deschide seifurile serviciilor secrete ale blocului sovietic, ar fi foarte surprins. Un număr imens de agenti secreti sunt jurnalisti. Pretutindeni în lume, si în cele mai «sigure» tări — as spune că mai ales acolo — există ziare influente penetrate de serviciile secrete comuniste“ (Bittman, apud Brownfield, 1984). Memorabilă, prin eficacitatea ei, este campania sovietică de dezinformare prin care se acuzau autoritătile americane de declansarea unui adevărat „război biologic“ prin „proiectarea“ si „răspîndirea“ virusului HIV (SIDA). Prima aparitie a dezinformării este localizată în Literaturnaia Gazeta, în octombrie 1985. Această publicatie „citează“ The Patriot, un ziar prosovietic din India. Desi tactica de a plasa o stire dezinformantă într-un ziar străin pentru a-i conferi credibilitate nu este nouă, de data aceasta o astfel de stire nici nu a apărut în India. În pofida respingerii categorice a veridicitătii „vestii“ de către Departamentul de Stat, „stirea“ apare în mai mult de 60 de tări. Printre ele — si Zimbabwe, unde se organizează Conferinta tărilor nealiniate si unde o astfel de „amenintare“ este discutată „din umbră“. În 26 octombrie 1986 apare un prim articol în presa occidentală, în londonezul Sunday Express, ce găzduieste interviul a două persoane din Germania comunistă care relatează „scenariul“. Alte variante subtile apar în presa mondială. Astfel, o emisiune radiofonică din Germania răsăriteană despre Turcia sugerează că de tot acest proiect malefic este responsabilă o bază americană din Balcani, care a răspîndit virusul, fapt dovedit si de îmbolnăvirea unui angajat al bazei. Dezinformarea culminează cu stirea transmisă chiar de către postul CBS în 30 martie 1987, care în telejurnalul de seară (Evening News) prezintă: „Revistele militare sovietice pretind că într-un laborator al armatei americane se pregăteste un război biologic. Articolele, fără să ofere
nici o evidentă, relatează concluziile unor cercetători din SUA, Marea Britanie si Germania Democrată ce doresc să-si păstreze anonimatul. În octombrie trecut un ziar sovietic afirma că virusul SIDA poate fi rezultatul unor experimente ale Pentagonului si CIA-ului. Investigatiile continuă si vă vom tine la curent…“. Iată cum a trebuit să treacă un an si jumătate pentru ca „stirea“ să parcurgă întreaga lume înainte de a ajunge la „destinatia“ finală. S-ar cuveni, asadar, să ne înzestrăm cu o privire mai putin naivă asupra realitătii sociale si politice, întrucît dezinformarea este practicată de toate marile puteri si reflectă o realitate a politicii internationale, si să întelegem că sfîrsitul războiului rece si căderea Cortinei de fier nu a eliminat propaganda, ci doar a modificat mijloacele, mizele si strategiile acesteia. Într-un volum care a investigat mecanismele de activare a comunicării trunchiate,
Propaganda: A Pluralistic Perspective, T.J. Smith (1989) propune două modele ale
dezinformării ca proces al comunicării sociale.

1- modelul sursei deviate (deflective source):
- în care propagandistul P creează P1, sursa aparentă a mesajului M. Receptorul R percepe
informatia ca si cum ar proveni direct de la P1 si nu o asociază cu propagandistul autentic

2 - modelul sursei legitimante (legitimizing source)
– P creează „secret” mesajul original M1 într-o sursă legitimantă P2; acest mesaj este
receptionat si „ridicat” de către propagandist (M2) si comunicat receptorului R în forma
M3, ca si cum ar proveni de la P2 (întocmai ca în triunghiul anterior KGB – India – tările
nealiniate, ce „colaborează” pentru transmiterea mesajului înspre SUA. P2 legitimează
mesajul si, în acelasi timp, maschează propagandistul real.

25 oct. 2012

Formele propagandei

     De data asta ma pot bucura ca am avut o zi plina din toate punctele de vedere, am avut de lucru ceea ce mereu am, dar am avut si parte de compania unui vechi prieten si drag mie. Incep sa cred ca mi-au crescut pretentiile sau ma-m ridicat in standarde. Nu imi place ca bunul meu amic si-a cam schimbat mult stiulul pe care il avea. Este din ce in ce mai putin ingrijit de imaginea lui. In fine tot amicul meu drag va ramane. Si totusi imi e lene cand ma gandesc la ziua de maine, cand am mult de umblat si multe de facut. Insa totusi mai sper sa am si rezultate pe masura efortului depus....


Cea mai cunoscută sistematizare a formelor propagandei disociază între două tipuri posibile:
— propaganda albă, pornită de la o sursă identificată corect si la care informatia continută
în mesaj este exactă, cu o ridicată doză de acuratete. Într-o asemenea categorie ar putea intra mesajele Europei Libere în perioada războiului rece. Desi ceea ce este receptat de către audientă se apropie rezonabil de adevăr, informatia este prezentată într-un mod ce încearcă formarea convingerii că sursa este de bună-credintă (adică un fel de „the good guy“), cu cele mai generoase idei si ideologii politice. Propaganda albă tinteste înspre constructia si consolidarea credibilitătii în cadrul audientei tintă, ce se „conservă“ pentru actiuni de influentare viitoare, generînd un potential de ascultare binevoitor. Aici se înscriu si celebrările nationale, cu toate elementele adiacente de sovinism latent sau manifest;
— propaganda neagră, în care sursa este falsă si răspîndeste neadevăruri, născociri, temeri,
deceptii. Elementul principal al acestei categorii propagandistice este „the big lie“, principiu pe baza căruia s-a organizat în timpul celui de-al doilea război mondial, de exemplu, The New
English Broadcasting Station, post de radio în limba engleză cu acoperire natională întretinut de nazisti, care îsi începea programul cu „God Save the King“ si difuza stiri din jumătate în jumătate de oră, lovind în moralul soldatilor, dar mai ales al populatiei civile angajate în „Bătălia Angliei“, avansînd cu regularitate neadevăruri flagrante despre operatiunile de război si despre „dezastrul rezistentei engleze“. În cadrul propagandei negre pot fi incluse toate tipurile de înselăciuni creative, precum celebrul „război al timbrelor“ postale germano-britanic, care redesenau principale simboluri nationale într-un mod subtil si subversiv, fiind cu dificultate recunoscute de factorii de decizie ale celor două puteri combatante. Astfel, o sotie britanică putea să descopere, cînd primea plicul cu scrisoarea sotului de pe front, un timbru ce semăna în multe detalii cu cel original, dar în care, la o verificare mai atentă, se putea observa în locul coroanei regale steaua lui David, iar în locul însemnelor monetare traditionale secera si ciocanul, si putea să gîndească, descumpănită: „dacă nemtii au pătruns atît de departe, încît si plicul pe care îl primesc de pe front, în tara mea, a trecut prin mîinile lor, înseamnă că totul este pierdut“. Eficacitatea acestei tactici depinde de slăbiciunea destinatarului în a accepta credibilitatea sursei si continutul mesajului si, desigur, de presiunea contextului, într-o conjunctură tulbure avînd mult mai multe

sanse de succes;
— propaganda cenusie, care se interpune între propaganda albă si cea neagră, fiind cea mai
frecventă, mai penetrantă, dar si mai dificil de articulat, solicitînd un profesionalism deosebit al artizanilor ei. În acest caz sursa poate sau nu să fie corect identificată, iar acuratetea informatiei este incertă. De exemplu, cînd URSS-ul a invadat Afganistanul, mediile sovietice au utilizat propaganda cenusie pentru a-si justifica actiunea. Un caz convingător îl constituie documentarul „Afganistan. Revolutia nu poate fi ucisă“, prezentat la Televiziunea natională în 25 decembrie 1985, în care s-a indus impresia că întregul conflict a fost instigat de „forte străine“. Sunt înfătisate hărti cu „trasee conspirative“ ce pornesc dinspre Pakistan sau Iran înspre Afganistan. Se sugerează (dar nu explicit!) că luptătorii de gherilă sunt niste mercenari. Un rebel capturat se declară „turc“ si relatează cum a fost trimis în Afganistan de către CIA. Filmul se încheie în acorduri de muzică populară afgană, iar pe ecran se perindă multimi de afgani care „primesc cu entuziasm trupele sovietice eliberatoare“ (Ebon, 1987). Iată cum sursa este corect identificată, dar mesajul este inexact.

Tema de reflecție : Identificați cîteva exemple de propagandă neagră și cenușie din istoria
noastră postdecembristă.


24 oct. 2012

Definirea propagandei. Propaganda ca fenomen psiho-social.


   O zi atat de obisnuita in cat totul este foarte monoton. Speranta de mai bine nu isi are loc azi. Desi mai mult la munca decat acasa sunt la fel de sigur ca nu voi avea nimic mai mult la plata salarului. Clar si mai noi tipic in Romania, lucrii mult si bani putini, ata de adevarata vorba aceea: Cine munceste nu are timp sa castige... Se mai spune ca: Speranta moare ultima. Insa eu nu stiu daca un roman din clasa de misloc mai poate sa spere la mai bine


Pornind de la paradigma lui H. Lasswell, să analizăm în cele ce urmează principalele categorii de procese de comunicare la nivelul societătii, focalizîndu-ne asupra propagandei si persuasiunii. Astfel, G. Jowett, si V. O’Donnell (1992) în Propaganda and Persuasion încadrează cele două fenomene în modelul mai larg al teoriei comunicării sociale, izolînd variabilele comunicării (sursa, destinatarul, codul), relatia mesaj–context, intentionalitatea, răspunsul si responsabilitatea audientei, mecanismul transferului de informatii ca proces, si propun o analiză a propagandei si persuasiunii ca parte a sistemului social, religios, politic, printr-un exercitiu diacronic.
Studiile anterioare asupra temei s-au caracterizat prin următoarele tendinte:
— s-au centrat pe tehnicile propagandei, sugerînd universalismul metodologic al acesteia,
asa cum sugera Jacques Ellul (1965), si au urmărit strategiile manipulării psihologice în
societătile contemporane, accentuînd rolul propagandei în gîtuirea gîndirii critice si demonstrînd cum efectele obtinute pot fi identice în cadrul propagandei comuniste, naziste sau a celei din organizatii democratice (instrumentele sunt aceleasi, continutul, desigur, diferă);
— au încercat să depăsească dificultatea formulării unei definitii invariabile prin întelegerea
diversitătii contextuale (deci culturale) a întrupărilor ei. Astfel, „o definitie definitivă a
propagandei nu este nici posibilă, nici de dorit“, remarca Leonard W. Dobb (1989);
— au construit unele modalităti de imunizare la sugestiile de masă, urmînd strădania
metodologică a lui Anthony Pratkansis si Elliot Aronson (1991).
În cel mai influent tratat academic asupra temei, propaganda este definită ca încercarea
deliberată si sistematică de a forma perceptii, a manipula cognitii si a directiona comportamente pentru obtinerea unui răspuns care să corespundă intereselor propagandistului (Jowett, O’Donell, 1992).
Să parcurgem cuvintele cheie ale definitiei:
— deliberată induce ideea de exercitiu intentionat si premeditat;

— sistematică, în sensul de metodică, implică ideea de strategie. De exemplu, guvernele
stabilesc departamente sau agentii specializate pentru o propagandă sistematică, îndeosebi în
cazul războaielor, unde acestea sunt indispensabile;
— formarea perceptiilor este legată de includerea, în cadrul mesajului, a unor imagini si
limbaje specifice (slogane, postere, simboluri). Spre exemplu, în ianuarie 1991, operatia militară „Scutul desertului“ a fost rebotezată „Furtună în desert“, întrucît se intentiona formarea unei perceptii mai angajante si războinice („Furtună“), în locul uneia protective („Scut“). Alte slogane „la modă“ în contextul evocat, care au ocupat avanscena mass-mediei în taberele rivale, l-au făcut pe Saddam Hussein să i se adreseze presedintelui american cu formula George Bush = „Devil Bush“, după cum multe ziare americane titrau numele presedintelui irakian într-o rescriere de genul Saddam = „SADdam“. Asemenea clisee lingvistice urmăreau modelarea perceptiei americanilor în a-l vedea pe Saddam ca pe un „ticălos nesătul“, cum era deseori evocat în presa
de peste ocean, iar, în cazul arabilor, în a-l percepe pe Saddam ca pe un „lider islamic eroic“;
— cognitii manipulate, tendintă ce poate fi ilustrată printr-un studiu efectuat în acelasi
context istoric la Universitatea din Massachusetts, care a dovedit că aprobarea si sustinerea
războiului din Golf de către subiectii americani devenea cu atît mai intensă cu cît priveau mai
mult emisiunile posturilor nationale (asadar „controlate“ de stat) de televiziune;
— directionarea comportamentelor, care devine scopul vital al propagandei. În timpul
războiului din Golf s-au conceput strategii de descurajare a taberei adverse. Astfel, Corpul IV de Operatii Psihologice al armatei americane a răspîndit 29 de milioane de manifeste în Irak si a organizat emisia postului de radio „Vocea Golfului“, în care erau redate mărturiile unor prizonieri irakieni „fericiti si eliberati de tiranie“ alături de rugăciuni din Coran. Efectele unor astfel de strategii au fost considerabile: prin evaluările ulterioare s-a demonstrat că peste 75 % din subiectii tintă au fost influentati de astfel de mesaje;
— căutarea realizării unui răspuns care să corespundă intereselor propagandistului,
interese ce nu trebuie privite ca obligatoriu malefice. Bunăoară, posturile de radio Vocea
Americii si Europa Liberă au reprezentat un proiect mai degrabă altruist al administratiei
americane pentru tările din spatele Cortinei de fier. Motivatia care a stat la baza programelor
acestor canale mediatice a fost manipularea atitudinilor sociale înspre încurajarea valorilor
democratice (libertate de gîndire si expresie, competitie, piată liberă, proprietate privată).

Fenomenele de propagandă au un impact extraordinar în lumea contemporană, îndeosebi
datorită revolutiilor tehnologice din medii — de la televiziunea prin satelit pînă la valorificarea Internetului —, fapt ce asigură instantaneitatea transmiterii mesajelor si lărgirea considerabilă a audientei prin accesul la informatie publică al unor straturi sociale ce nu dispuneau anterior de o asemenea deschidere. În consecintă, este imposibil astăzi ca o tară să se izoleze informational. Un rol hotărîtor în prăbusirea comunismului l-a avut, pe lîngă greutătile economice si absenta drepturilor politice, imaginea unei societăti occidentale a abundentei, a unui stil de viată prosper, precum în cazul Germaniei răsăritene care privea cu nesat către Germania de Vest. Totodată, televiziunea reprezenta în România chiar centrul propagandei politice comuniste, iar la victoria revolutiei a contribuit enorm si instantaneul chipului desfigurat al dictatorului la mitingul din 21 decembrie, cînd s-a simtit întîia dată neputinta acestuia de a mai controla situatia explozivă de atunci. Simbolic, Televiziunea „Liberă“ va deveni, practic, în zilele lui decembrie 1989, sediul
guvernului provizoriu si epicentrul revolutiei.


23 oct. 2012

Raportul publicitate-reclamă în cadrul paradigmei comunicării sociale


        Ieri de si a fost o zi posomorata,dar ma uimit oarecum gestul pe care lau facut o mana de oameni din comunitate, nu ma asteptam la asta. Au adus un moment de comemorare a prietenului nostru comun, printr-o intalnire in memoria raposatului Vali zis Bazil. Prin prezenta mea am adus si eu un ultim omagiu prietenului comun, chiar daca nu am nimic material de la el am totusi amintiri frumoase cu el, picnicuri si vorbe de bine.


Vehicularea de informatii în spatiul social nu are doar conotatii maligne, aceasta putînd să
sporească calitatea informatiei si să potenteze capacitatea de optiune liberă a subiectului între diferitele obiecte sociale si simbolice livrate pe piată. Într-un astfel de registru, se afirmă rolul benefic al publicitătii si reclamei în asigurarea unei mai bune informări a publicului si în gestionarea mai eficientă a resurselor de care dispune o societate. Totodată, mesajele publicitare se integrează întru totul modelului mai general al comunicării sociale, tehnicile de influenŃă interpersonală si intergrupală fiind valorificate îndeosebi în cadrul celor două forme de interactiune dintre un emitător interesat si un receptor activat. Acum, să deslusim semnificatia celor două concepte, urmînd ca în paginile următoare să urmărim modul în care tehnicile de influentă socială se răsfrîng si în domeniul lor.
Etimologic, publicitatea derivă din latinescul publicare, ce se poate traduce prin „a răspîndi
în public“. O astfel de formă de comunicare presupune continuitate si reprezintă o actiune
organizată, sistematică de promovare (comercială si simbolică) a unui produs social. Modalitatea de activare implică articularea unor campanii publicitare, întelese ca secvente informative la care participă în egală măsură beneficiarul („cel care plăteste“), suportul publicitar (mediul prin care se difuzează anuntul către public) si agentul, care concepe (în companii specializate) si propagă produsele publicitare.
Sporirea si diversificarea fără precedent a pietei a impus, la începutul secolului XX,
formarea în Statele Unite a unei discipline noi, marketingul, ce-si propunea organizarea de studii de piată, fixându-si ca deziderat realizarea unui echilibru între cererea si oferta de produse, bunuri, servicii. Prin urmare, publicitatea vizează precumpănitor ca o anumită ofertă să modeleze cererea de pe piată, în beneficiul deopotrivă al comanditarului, dar si al clientului. Obiectivele publicitătii sunt preponderent economice, în timp ce mesajele propagandistice sunt precumpănitor politice.
Spre deosebire de publicitate, reclama se caracterizează prin discontinuitate si mobilizează
resurse materiale, simbolice, de imagine mai modeste. Laolaltă, reclama si publicitatea reprezintă o realitate tot mai prezentă a comunicării sociale contemporane, iar miza dezvăluirii strategiilor de activare a comportamentului de cumpărare si valorizare a unui produs social este cu atît mai importantă.

21 oct. 2012

Informare, dezinformare


          Sunt supra saturat de vorbe goale, de persoanele care nu sunt in centrul atentiei si nu mai stiu cum sa se evidentieze, iar ca sa fie si ei bagati in seama incep sa Barfeasca, sa vorbeasca in lipsa de cunostiinta. Este dezgustator sa ajungi sa barfeti pentru a te scoate in evidenta, cand ajungi sa faci asta singura problema care apare in viata esti insasi tu cel care barfesti. Decat sa barfesti de unul si de altul, mai bine taci, zambesti atunci cand simti nevoia si te duci mai departe. Am apreciat si voi aprecia  mereu acest gen de oameni....


Pe baza modelului general propus anterior, informarea se poate defini ca procesul de transmitere a continutului unui mesaj dinspre un emitător individual sau colectiv (E) înspre un receptor colectiv (R) prin care se sporeste nivelul de cunoastere asupra unor obiecte sau procese sociale. O astfel de definitie pune în evidentă procentul de noutate al mesajului si reduce incertitudinea relatiei dintre cei doi parteneri de rol (Jowett, O’Donnell, 1992, p. 19), descriind o comunicare informativă în care informatia este vehiculată pentru a îndeplini rolul de schimb de cunostinte, explicare sau instruire.
În opozitie, dezinformarea nu vizează cunoasterea si poate fi nedeliberată, atunci cînd
mesajele sunt transmise către audiente de către neprofesionisti (fenomen deseori semnalat în spatiul public românesc, unde presa, din nevoia de senzational, expune publicul unor mesaje neprelucrate, fără verificarea surselor si a autenticitătii informatiilor); sau deliberată, implicînd o strategie ce are ca efect transmiterea unor mesaje partial sau total neadevărate, îndreptate înspre anumite tinte relevante, în scopul modelării unui orizont de asteptare si a unor replici (atitudini, comportamente) dorite de emitător. Cel mai adesea dezinformarea deliberată se articulează prin intermediul unor institutii specializate, de plan secund, care apelează la specialisti ai manipulării sociale.
Dacă ar fi să urmărim structura sistemului de dezinformare, s-ar cuveni să punem în
evidentă entitătile ierarhizate de mai jos, relatiile reciproce ce se stabilesc si trăsăturile lor:
— 1. Comanditarii, ce formează nivelul de decizie, sunt cei care concep si proiectează
continutul mesajului, stabilesc tintele, atitudinile si comportamentele dezirabile necesare pentru a fi induse. Categoria celor ce formulează cererea este alcătuită, cel mai adesea, dintr-o serie de factori de decizie (guverne, state majore militare, partide politice, firme influente) care pot solicita operatiuni (a se remarca predominanta termenilor militari!). Acestea pot fi defensive, conturînd un răspuns „replică“, simbolic si informational, deopotrivă, la atacurile „adversarului“, dar mascînd propriile esecuri si ascunzîndu-i oponentului succesele realizate; sau ofensive, care au initiativa angajării „celuilalt“ într-o dezinformare. Cum se poate deduce, cele două tipuri de operatiuni se autoalimentează reciproc, într-o logică circulară pierzătoare pentru climatul social.
— 2. Specialistii (expertii) reprezintă nivelul de elaborare strategică. Rolul acestora este de

a prelua solicitările comanditarilor pe baza unui contract ascuns si de a planifica profesionist
secventele tactice ale dezinformării. Cei ce apartin acestei categorii sunt experti în comunicare si în tehnicile influentei sociale, iar în rîndurile lor intră îndeosebi sociologi, psihologi sociali sau analisti politici.
— 3. Controlorii, sau nivelul de legătură, sunt recrutati dintre persoanele ce stabilesc, sub
acoperirea anonimatului, relationarea eficientă între nivelul de decizie si cel de influentă directă si sunt reprezentati de indivizii fără un profil social pregnant, de „binevoitorii“ ce sugerează cine si în ce conditii ar fi dispus să participe la dezinformare. Misiunea lor principală este de a se angaja în racolarea subiectilor interesanti si de a comunica cu regularitate „succesele dezinformării“.
— 4. Agentii de influentă, sau nivelul de propagare penetrantă, sunt selectati dintre cei care
se bucură de prestigiu în grupul lor de referintă si sunt cei ce urmează să recepteze mesajul
dezinformant. Datorită statusului lor de prestigiu superior, vor ajunge să propage mesajul cu
eficientă sporită în cîmpul social în care ei detin „prim- planul“. Pot fi recrutati din următoarele categorii: liderii de opinie, persoanele cu un mare prestigiu academic, stiintific, cultural, cei aspiranti la un rol social principal (de regulă, cei care-si fac din ascensiunea lor socială un scop în sine). Tehnicile cele mai eficiente instrumentalizate sunt cumpărarea sau santajul, conform principiului: „fiecare are pretul lui“, iar în cazurile exceptionale, de abatere de la regulă: „fiecare are o pată ascunsă si împovărătoare“. Subiectii racolati joacă rolul unor adevărate relee care amplifică impactul în audientă al mesajului. Subtilitatea ultimă a profesionistilor dezinformării, atinsă frecvent prin valorificarea sensibilitătilor tintei, este cea de a recruta pe cineva care nu devine constient de participarea sa explicită la o astfel de manipulare informatională.

20 oct. 2012

Comunicarea socială ca proces




Incercsa nu ma las pacalit de calmul unei asa zis prieten. Oricum  rareori isi exprim sentimentele, ceea ce nu inseamna ca nu traiesc bucuriile si tristetile la fel ca toti ceilalti. Din cand in cand, Cand decid sa imi manifest nemultumirile, spre surprinderea celor din jur, in special atunci cand mi se epuizeaza rezervele de rabdare si amabilitate. In asemenea situatii,  poate fi orice, mai putin calma!

Paradigma comunicării sociale, în care vom încadra toată analiza ulterioară a formelor de
influentă socială la nivel macro, s-a constituit în cîmpul psihologiei sociale la mijlocul secolului
XX si pleacă de la următoarele premise:
— depăseste nivelul comunicării interpersonale (face to face), mobilizînd semnificative
energii sociale;
— studiile asupra comunicării sociale au fost generate îndeosebi de sporirea influentei
mijloacelor de comunicare în masă si a fenomenelor de propagandă ce le-au însotit.
Surprinzător, primii ce au teoretizat acestă problematică au fost inginerii de la Bell
Telephone, care în 1947 au elaborat o teorie a informatiei pentru a determina conditiile de
transmitere eficientă a unui mesaj, au individualizat factorii si au izolat perturbatiile ce apar în procesul comunicării.

Psihosociologul american Harold Lasswell si colaboratorii săi (1948/1979), pornind de la
teoria informatiei, au sugerat că o descriere adecvată a actiunii de comunicare trebuie să ofere răspunsuri la următoarele întrebări:
„CINE, CE spune, prin ce CANAL, CUI si cu ce EFECT?“
O astfel de structură interogativă permite formalizarea procesului de comunicare si
explicarea diversilor factori ce intervin în articularea sa. Cl.E. Shannon si W. Weaver (1949)
sistematizează sugestiile tehnice ale celor de la Bell Telephone într-o teorie a comunicării. 

- codificare / decodificare;
- perturbatii datorate transmiterii informatiei :
- zgomot semantic S-E
- receptor semantic R-D
Parcurgînd aceste scheme relationale, vom întelege că pentru transmiterea optimizată a
continutului mesajului se urmăreste:
— diminuarea interventiei externe mesajului sau a asa-numitului zgomot semantic;
— evaluarea numărului de repetitii necesare pentru ca un mesaj să fie corect transmis, adică
a redundantei semantice;
— sporirea capacitătii canalului de transmisie, prin valorificarea disponibilitătilor cantitative
si calitative ale canalului.
Paradigma lui H. Lasswell va determina directiile majore în cercetarea comunicării de
masă, care pot fi focalizate pe una dintre următoarele entităti:
— analiza sursei sau emitătorului (control analysis);
— analiza mesajului (content analysis);
— analiza canalelor (media analysis);
— analiza publicului sau audientei, precum si a receptorului sau destinatarului (audience
analysis);
— analiza efectelor comunicării (effect analysis).

Modelul „clasic“ al lui H. Lasswell, de tip cauză-efect, în care subiectul social apare izolat,
este simultan cu cel propus de P. Lazarsfeld, L. Berelson si H. Gaudet (1948). Acestia
accentuează necesitatea luării în considerare a contextului social. Pornind de la constatările lor experimentale din 1940, cînd au urmărit procesul electoral prezidential (înfruntarea Wilkie- Roosevelt), autorii au observat cum votul este dependent de o experientă de grup. Oamenii care muncesc sau trăiesc împreună, sau care îsi petrec laolaltă timpul liber înclină să voteze pentru aceiasi candidati. Mai mult, omogenitatea intentiilor de vot creste în cadrul grupului pe măsura avansării campaniei electorale. Opiniile în grup se structurează în jurul unor nuclee organizatoare de opinii, reprezentate de liderii de opinie, care receptionează mai multă informatie si care exercită o influentă sporită în mobilizarea opiniilor colective, constatare confirmată de D. Katz (1960). E. Katz si P. Lazarsfeld (1955) propun teoria celor doi pasi în comunicare, teorie ce se bizuie pe următoarele două postulate:
— cadrul în care se construiesc valorile sociale sunt relatiile interpersonale; acestea presupun
comunicarea;
— mass-media influentează publicul prin intermediul retelei comunicării interpersonale,
care se instituie ca mediator între emitătorul si receptorul mesajului (E-R).
Concluzia importantă care decurge de aici sugerează că cine stăpîneste această retea detine
un potential de influentă socială considerabil, hotărîtoare devenind manevrarea nodurilor de
retea (liderii de opinie). Putem defini asadar comunicarea ca procesul convergent în care emitătorul si receptorul, prin mijloace mediate sau nu, creează si împărtăsesc informatii (Jowett, O’Donnell, 1992). Cea mai simplă si mai opera ională definiŃie a comunicării ca proces ar putea fi rezumată astfel:
ceea ce se întîmplă cînd emitătorul A comunică cu receptorul B despre un subiect X; unde A
poate fi o persoană, un grup sau un sistem social. Totodată, relatia dintre A si B poate fi
nemijlocită (face to face) sau mediată (A……c…….B)X .



19 oct. 2012

Tipologia publicurilor




    In mare parte stiu cand cineva nu este onest cu mine, in special atunci cand cineva incearca sa se dea bine pe langa mine. Apreciaz complimentele sincere, venite din suflet, si le taxez la sange pe cele de complezenta, care au in spate scopuri ascunse. Desi, in functie de context, pot fi prietenos cu cei care imi fac complimente de complezenta, nu ii voi considera niciodata prieteni in adevaratul sens al cuvantului. De altfel, nu am decat 1-2 prieteni adevarati. Restul sunt doar simpli amici.

Pentru toate categoriile pe care le vom clasifica înfătisăm criteriul diferentiator si rezultatul
discriminării:


Exprimarea socială

Public latent, în care opinia publică este înmagazinată în adevărate rezervoare de
memorie colectivă, regăsindu-se mai ales în regimuri totalitare, care inhibă exprimarea
liberă a opiniilor. Public manifest, în care opinia publică se exprimă deschis.


Compozitia mesajului indus

Predominant omogene, caracterizate prin unitate si stabilitate din punctul de vedere al
structurării opiniilor; proprii societătilor închise (Popper,1957/1993) ;
Predominant eterogene, caracterizate prin diversitate si mobilitate din punctul de
vedere al structurării opiniilor; caracteristice societătilor deschise.

Activism

Public participativ, pentru care informatia socială receptată impune o conduită
„ofensivă” si un mesaj convergent sau divergent cu interesele sale;
Public „martor”, ca urmează o conduită „defensivă”, producînd un mesaj indiferent
(dar prezent) din punctul de vedere al intereselor sale;
Public „mineral”, care rămîne impenetrabil la mesaj, dar formează o entitate stabilă, cu
o constiintă de sine activă; mesajul fiind total disociat de interesele grupului si de
universul său de semnificatii valide (de exemplu reactia „tăranului” la teme precum
„tehnologia informatiei” ori „muzica house”).


Gradul de coerentă organizatională

Public institutionalizat, în cadrul organizatiilor formale (precum publicul care generează
un curent de opinie în Universitate);
Publicul de masă, în organizatii informale (bunăoară publicul iubitor de Sandra Brown).

Gradul de structurare

Publicuri concentrate, caracterizate printr-un grad mare de permanentă; opiniile
articulate sunt alcătuite dintr-un mesaj-nucleu polarizat (de exemplu puterea si opozitia
formează concentrări discursive în jurul unor probleme precum proprietatea funciară,
restituirile caselor nationalizate, problema minoritătilor)
Publicuri dispersate sau ocazionale, la care mesajele sunt reunite într-un amalgam
incoerent.

Gradul de difuziune

-Publicul local (precum cel format din cei ce formează audienta TV Analog);
-Publicul regional (TV Timisoara);
-Publicul national (TVR 1);
-Publicul continental (Euronews);
-Publicul mondial (CNN, BBC World Service)