30 nov. 2012

Domeniile de investigatie

Am fost in stare sa trec la fapte azi. Intamplarea de dimineata imi ofera o oportunitate extraordinara pentru a va extrapola sentimentele pentru o anumita persoana si mai ales de a-i spune exact ce simti.  Pentru ca inca nu ma simt in stare sa-mi marturisesc simtirile fata in fata, atunci situatia de azi dimineata va face toata treaba in locul meu. Voi incerca cu aceea persoana sa fiu pe viitor mai rece si mai distant...


Toate cele trei teorii centrale sunt aplicabile unei largi diversităti de domenii
de investigatie. Dintre acestea, autorii paradigmei stiintifice a psihologiei familiei,
Pinsof, si Lebow (2005) au identificat sase domenii de maximă importantă: 
(1) psihopatologia personalitătii/psihopatologie,
 (2) abordarea developmentală /dezvoltarea pe parcursul întregii vieti,
 (3) particularităti de gender,
 (4) diversitate culturală, etnică, sexuală 
(5) politici sociale, si 
(6) interventie/preventie.
(1) psihopatologia personalitătii/ psihopatologie
În perioada de debut a domeniului, psihologia familiei a respins orientarea
centrată pe individ, catalogând-o ca reminiscentă a abordărilor biomedicale si
incompatibilă cu abordarea sistemică. Ulterior, dezvoltările moderne au promovat
imaginea individului ca fiind el însusi un sistem biopsihosocial, aflat mereu în
interactiune dinamică cu sisteme supraordonate si subordonate. Ca urmare, aspectele
legate de sanogeneză si psihopatologie, altădată marginale si „inadecvate”
domeniului, revin în centrul atentiei.
Dincolo de relevanta teoretică, un aspect pragmatic care a stimulat cu
sigurantă schimbarea de perspectivă este obstinatia cu care în ultimii 20 de ani
National Institute of Mental Health a finantat doar studii care vizau o tulburare cu
relevantă natională (Pinsof, & Lebow, 2005). Statisticile recente au venit în sprijinul
specialistilor în psihologia familiei, arătând că 15% dintre cuplurile cu probleme
maritale au în componenta lor un membru suferind de o tulburare afectivă, fată de
doar 7% dintre cuplurile fără probleme maritale. În acelasi registru, 28% dintre
cuplurile cu probleme maritale au în componenta lor un membru suferind de o
tulburare de anxietate, în comparatie cu numai 15% dintre cuplurile fără probleme
maritale (Snyder, & Whisman, 2004).
În concluzie, deferite aspecte legate de personalitate si/sau psihopatologie sunt
ele însele definitorii pentru sistemul biopsihosocial „om”, fiind subsisteme ale acestuia.
(2) abordarea developmentală /dezvoltarea pe parcursul întregii vieti
La momentul aparitiei psihologiei familiei, psihologia dezvoltării era deja bine
articulată ca domeniul distinct al psihologiei. Acest lucru a permis studierea
impactului traseelor de dezvoltare ale indivizilor asupra familiei ca sistem. Această
perspectivă are câteva implicatii majore:
- focalizarea separată pe familii care au în componentă copii mici, adolescenti,
respectiv vârstnici, dat fiind faptul că subsisteme diferite interactionează în
mod diferit;
- focalizarea pe traiectoria developmentală a unor indivizi în cadrul sistemului
familie, cu impact asupra altor sisteme familiale. Spre exemplu, există date
care arată că, copiii care au dezvoltat tulburare de conduită în familia de
origine au o probabilitate crescută de a se angaja în acte violente în momentul
în care vor avea propriile lor familii (Capaldi, Shortt, & Kim, 2005);
- abordarea sistemului familial ca fenomen transgeneraŃional, care implică
subsisteme din mai multe generatii (diferit de focalizarea exclusivă pe cuplu).
(3) particularităti de gender
Un al treilea domeniu esential de investigatie vizează restrângerea cercetărilor
la populatii specifice. Astfel, majoritatea studiilor asupra familiei au fost derulate pe
femei adulte si progeniturile acestora, restrângându-se sistematic si aria de probleme
posibile. În prezent, există o literatură în continuă expansiune referitoare la
problemele cu care se confruntă tatii proveniti din familii destrămate.
(4) diversitate culturală, etnică, sexuală
Problematica restrângerii investigatiei la populatii specifice se manifestă si în
ceea ce priveste diversitatea culturală, etnică si sexuală. Initial făcute aproape exclusiv
pe populatie albă, din clasa de mijloc, studiile si-au extins aria si asupra indivizilor de
rase si etnii diferite. O provocare si totodată o nouă frontieră a domeniului o constituie
aspectele particulare ale familiilor cu parteneri homosexuali. Si dacă literatura
existentă menită să clarifice procesele din cadrul cuplurilor homosexuale este extrem
de săracă (Laird, & Green, 1996), pentru familiile de transsexuali aproape nu există
studii.
(5) politici sociale
Cu precădere pe parcursul secolului XXI, datele stiintifice au devenit
instrumente pe agende electorale, factorul politic începând să joace un rol major în
directionarea fondurilor si, ca urmare, stimularea respectiv descurajarea anumitor
directii de cercetare. Diverse structuri sociale, cu putere de decizie si/sau directionare
a interesului public au un cuvânt tot mai greu de spus în privinta a ceea ce e acceptabil
sau inacceptabil pentru publicul larg. Perspectiva acestora se exprimă uneori, din
păcate, si în promovarea de clisee greu de sustinut prin apelul la date stiintifice.
Alteori însă lobby-ul unor organizatii nonguvernamentale a reusit să miste mecanisme
inerte ale societătii, spre beneficiul unor categorii de persoane în mare nevoie de
asistentă. Familia este parte integrantă a contextului social, ca sistem supraordonat, si
deci puternic influentată de acesta.
(6) interventie/preventie.
Ca stiintă aplicativă, psihologia familiei este dedicată atât descoperirii
mecanismelor si relatiilor cauzale, cât si ameliorării vietii de zi cu zi. Două mari
traditii de cercetare stau la baza investigatiilor derulate în domeniul psihologiei
familiei:
- studiile de psihopatologie experimentală (integrând recent si perspectiva
developmentală) si
- studiile clinice controlate.
Prima categorie de studii are ca si obiectiv principal identificarea
caracteristicilor unei populatii cu o tulburare sau problemă specifică. Cea de-a doua
categorie se referă la evaluarea eficientei unei interventii pentru o problemă, pe o
populatie specifică.

29 nov. 2012

Teoriile centrale


Astazi am manifestat o dorinta sporita de cunoastere si autocunoastere. Nu este exclus sa simt cat de curand si dorinta de a schimba ceva in viata mea si de a reveni asupra unor proiecte mai vechi. Si totusi cu picioarele pe pamant, incerc si ma zbat sa fac imbunatatiri confortului de acasa.


Teoriile centrale acoperă asumptiile ontologice si epistemologice ale
paradigmei. Acestea fundamentează toate cele sase domenii principale de investigatie
si întemeiază cadrul teoretic propus de Pinsof (1995). Cele trei teorii centrale ale
paradigmei psihologiei familiei sunt:
1. teoria sistemelor biopsihosociale;
2. epistemologia – constructivismul epistemologic;
3. cauzalitatea - cauzalitatea diferentială.
1. Teoria sistemelor biopsihosociale
Teoria sistemelor biopsihosociale (BST – Biopsychosocial Systems Theory)
este o variantă a teoriei sistemelor generale (GST - General Systems Theory, von
Bertalanffy, 1968).
BST presupune aplicarea teoriei sistemelor generale la sistemele umane,
biopsihosociale. Având în centru indivizii, familiile si comunitătile din care acestia
fac parte, teoria propune abordarea comportamentului acestora ca produs al
interactiunii factorilor biologici, psihologici si sociali si, în acelasi timp, ca stimul
pentru astfel de interactiuni.
BST porneste de la asumptia că sistemele umane sunt organizate ca seturi de
sisteme deschise, aflate în interactiune reciprocă. Fiecare sistem uman dispune de o
identitate si limite proprii si poate fi văzut ca având o dezvoltare verticală (contine
mai multe subsisteme) si o dezvoltare orizontală (este el însusi parte dintr-un sistem
mai extins). Astfel, un cuplu căsătorit este un sistem care contine mai multe
subsisteme (adică cei doi parteneri) si este el însusi un subsistem al unui sistem mai
extins (o familie, care înglobează pe lângă cei doi parteneri si pe copiii lor). În acelasi
fel, un individ este un sistem care contine mai multe subsisteme (ex., biologice,
psihologice etc.) si este, în acelasi timp, parte a unui sistem supraordonat (ex., un
cuplu). Sistemele umane au câteva caracteristici definitorii:
- sunt nonsumative; adică, întregul reprezintă mai mult decât suma părtilor
(Watzlawick, Jackson, & Beavin, 1967). De exemplu, un cuplu reprezintă mai
mult decât suma caracteristicilor individuale a partenerilor care îl compun.
- părtile unui sistem se influentează reciproc, bidirectional, o modificare întrunul
determinând modificări si în celelalte (Pinsof, 1995). Astfel, modificarea
dispozitiei unui membru al familiei poate declansa schimbări în emotiile altor membri.
- limitele unui sistem uman sunt neclare, ambigue (Pinsof, 1995). Întrucât
modificările declansate de un alt sistem cu care primul este în interactiune pot
fi discrete si/sau extrem de decalate temporal, este foarte dificil de identificat
care sunt toate subsistemele sistemului. Astfel, un copil abuzat de părinti poate
să influenteze prin comportamentul sau atitudinile sale părerile unui verisor
despre interactiunea părinte-copil, care se vor manifesta mult mai târziu în
relatia dintre acesta si proprii săi copii.
Amplitudinea teoriei a fost recent extinsă prin includerea sistemelor
microbiologice (ex., genetice – precursorii genetici ai unor tulburări psihice) si a celor
macrosociale (ex., juridice, religioase – impactul sistemelor juridice si religioase
asupra violentei domestice).
2. epistemologia – constructivismul epistemologic
Această teorie centrală a paradigmei vizează modul în care putem cunoaste
„realitatea” si „adevărul”. Ea porneste de la conceptul de constructivism interactiv
(Pinsof, 1995). Constructivismul interactiv se referă la faptul că există o realitate
obiectivă si independentă de perceptia oamenilor, însă aceasta nu poate fi cunoscută
în mod direct. Fiintele umane pot construi reprezentări cognitive (mai mult sau mai
putin precise) ale acestei realităti, pe care le împărtăsesc celorlalti oameni, rezultând o
realitate intersubiectivă. Aceste reprezentări, care potrivesc mai mult sau mai putin
realitatea obiectivă, permit fiintelor umane să exploreze si să manipuleze aspectele
acestei realităti. Într-o astfel de acceptiune, stiinta reprezintă un set de reguli
sistematice de investigare a realitătii obiective (Pinsof, & Lebow, 2005).
3. cauzalitatea - cauzalitatea diferentială
Orice teorie asupra cauzalitătii se referă la modul în care lucrurile se determină
reciproc, fiind inerentă oricărei abordări stiintifice.
Paradigma propusă se bazează pe teoria cauzalitătii diferentiale (theory of
differential causality, Pinsof, 1995). Această teorie încorporează si dezvoltă conceptul
de „cauzalitate reciprocă”, care exprimă faptul că părtile unui sistem se influentează
reciproc. Spre exemplu, depresia unui părinte afectează viata de cuplu si familie,
precum si sănătatea mentală a copiilor. În replică, aceste sisteme afectate influentează
si ele cursul bolii respectivului părinte.
Desi util, conceptul de „cauzalitate reciprocă” implică si aspecte problematice;
acesta asumă automat importanta egală a factorilor implicati, aspect infirmat de
numeroase date empirice. Spre exemplu, desi factorii genetici si aspectele de mediu se
influentează reciproc si contribuie împreună la declansarea unei psihoze, aportul lor
nu este egal.
În acest context, constructul de „cauzalitate diferentială” păstrează elementele
centrale ale „cauzalitătii reciproce”, adăugând si contributia diferentiată a anumitor
sisteme si subsisteme la diferite procese si rezultante. O implicatie importantă a
acestui concept este că, uneori, anumite efecte pot fi gândite ca fiind în mare parte
unidirectionale (desi nu exclusiv). Spre exemplu, efectul părintelui abuziv asupra
copilului este sistematic si semnificativ superior efectului copilului abuzat asupra
părintelui violent, cu toate că există si un astfel de efect. Alteori, factori diferiti
contribuie într-o măsură relativ egală la o rezultantă comună, existând desigur si
situatii în care efectul unui factor asupra altuia este mediat de al treilea.

26 nov. 2012

O abordare stiintifică a psihologiei familiei

Situatia de azi ma  incurajeaza sa fiu cat se poate de social, fiindca numai asa voi intalni o persoana foarte interesanta. Una, in mod speciala care va aduce o raza de soare in viata mea, amandoi impartasind aceleasi preferinte si hobby-uri. Asta, mai mult ca orice ma face sa zambesc si sa privesc cu incredere spre viitor. Chiar daca e un sentiment de moment...


Conform lui Thomas Kuhn (1962), istoria unui domeniu al stiintei poate fi
urmărită pe parcursul a sase etape („Structura revolutiilor stiintifice”, T. Kuhn, 1962).
Acest mod de a descrie investigatia si evolutia stiintifică a rezonat puternic cu
perspectiva majoritătii oamenilor de stiintă, cartea lui Thomas Kuhn devenind una
din cele mai citate cărti de filosofia stiintei în lucrările de specialitate (David, 2003).
1. etapa preparadigmatică;
2. etapa de stiintă normală – elaborarea unei paradigme stiintifice;
3. faza de criză;
4. etapa aparitiei unei noi paradigme stiintifice;
5. faza de revolutie stiintifică (lupta dintre paradigma veche si cea nouă);
6. etapa reîntoarcerii la stiinta normală (victoria uneia dintre cele două paradigme).
1. Etapa preparadigmatică. Aceasta se caracterizează prin următoarele:
- datele obtinute sunt întâmplătoare, aleatoare si superficiale;
- cercetarea se bazează pe observatie (adesea nesistematică), nu pe experiment;
- majoritatea datelor combină simplul cu complexul, adevărul cu falsul,
rămânând numeroase "brese" în perspectiva asupra fenomenului investigat;
- se dezvoltă scoli care sunt în competitie unele cu altele, adesea fiecare
considerând că posedă adevărul si că este mai bună decât celelalte.
2. Etapa de stiintă normală. Aceasta se caracterizează prin:
- descoperirea unor aspecte stiintifice semnificative;
- elaborarea unei paradigme stiintifice;
- elaborarea teoriilor si modelelor; cercetarea se bazează în special pe date
empirice culese prin experiment, nu prin observatie;
- apar ipoteze stiintifice testabile;
- cercetătorii rezolvă probleme de tip “puzzle” (adică probleme despre care stim
dinainte că pot fi rezolvate si că avem toate piesele necesare rezolvării lor).

Orice cercetare este încadrată si se realizează într-o paradigmă (Kuhn, 1962).
Paradigma este o colectie de asumptii fundamentale, care nu pot fi testate în mod
direct. Cercetătorii care lucrează într-o anumită paradigmă sunt instruiti implicit „ce
să creadă”, „cum să realizeze studiile” si „care sunt rezultatele pe care ar trebui să le
accepte” (David, 2003).
3. Faza de criză. Aceasta se caracterizează prin următoarele:
- paradigma stiintifică este acceptată de către oamenii de stiintă, chiar dacă ea
nu explică toate datele obtinute empiric;
- paradigma este confruntată cu numeroase predictii eronate si apar brese ale
teoriilor si modelelor sale explicative
4. Etapa aparitiei unei noi paradigme stiintifice. Aceasta se caracterizează prin
următoarele:
- vechea paradigmă nu poate explica numeroase fenomene relevante pentru
stiintă si se acumulează predictii eronate;
- apare o nouă paradigmă, marcând momentul începerii revolutiei stiintifice.
5. Faza de revolutie stiintifică. Aceasta se caracterizează prin faptul că:
- se adânceste aspectul conflictual dintre vechea si noua paradigmă;
- apar lucrări stiintifice scrise în spiritul noii paradigme;
- vechile idei sunt considerate false.
6. Etapa reîntoarcerii la stiinta normală. Aceasta se caracterizează prin faptul că:
- una dintre paradigme câstigă, explicând tot ceea ce a explicat cealaltă
paradigmă;
- o parte din aspectele paradigmei care a pierdut vor fi reinterpretate si integrate
în sistemul teoretic al paradigmei care a câstigat.
(Castele de Nisip, David, 2003).
În cadrul unei paradigme stiintifice, se abordează în general probleme tip
„puzzle”, însă se pot dezvolta si teorii si modele testate empiric. O paradigmă
stiintifică permite organizarea investigatiei în jurul unor idei general acceptate de toti
cei care lucrează în acea paradigmă. Un avantaj important al paradigmei constă asadar
în concertarea eforturilor unui număr mare de cercetători pentru rezolvarea
problemelor unui anumit domeniu. Totodată, utilitatea unui cadru paradigmatic de
investigatie se manifestă în stabilirea metodologiei utilizate, precum si a tipului de
rezultate care pot sau nu să fie acceptate (David, 2003).
O paradigmă stiintifică a psihologiei familiei a fost conturată initial de Pinsof
(1992) si detaliată ulterior de Pinsof si Lebow (2005). Aceasta oferă un cadru elaborat
si comprehensiv pentru investigatii ulterioare în domeniul psihologiei familiei.
Paradigma este în acelasi timp descriptivă, adunând si aranjând datele de cercetare din
domeniu într-o formă structurată si prescriptivă, sugerând directii de interventie
(Pinsof, & Lebow, 2005). Paradigma stiintifică a psihologiei familiei (The Family
Psychology Scientific Paradigm Matrix, Pinsof & Lebow, 2005) este gândită ca un
fenomen în continuă evolutie, înglobând viitoarele studii din domeniu si dezvoltândusi
noi dimensiuni în functie de acestea. Ea are o structură matriceală, de tipul 3x6,
intersectând trei teorii centrale cu sase domenii principale de investigatie.

25 nov. 2012

Evolutia psihologiei familiei si relatiile ei cu disciplinele colaterale



   In cursul diminetii, am luat o decizie in urma careia sunt nevoit sa imi schimb programul. S-ar putea sa fiu contactat de cativa prieteni, fapt care s-a si petrcut, prieteni cu care fac pregatiri pentru o petrecere. Este o zi buna pentru rezolvarea problemelor financiare, dar ma gandesc sa evitati speculatiile de orice fel. Ma pot baza pe intuitie.



Psihologia familiei studiază familia ca sistem, relatiile dintre membrii
acesteia, ca factor major implicat în boală si în sănătatea psihică. Întrucât psihologia
familiei este o ramură aplicativă, născută din nevoia de a optimiza sănătatea unor
indivizi aflati în relatii de tip familial, vom trece în revistă elementele centrale ale
acesteia. Astfel, psihologia familiei include în problematica sa aspecte legate de 
(1)cuplu si interventiile maritale,
 (2) violenta domestică,
 (3) divort, căsătorii si recăsătorii, 
(4) deprinderi si activităti parentale,
 (5) sănătate si boală.
Psihologia familiei îsi are rădăcini atât în domeniul mai larg al psihologiei, cât
si în cel aplicativ al terapiei de cuplu si familie (Kaslow, 1991). Rădăcinile
domeniului se extind însă si spre asistenta socială, psihologia developmentală,
psihologia socială, precum si spre psihologia clinică. Psihologia familiei îsi are
începuturile în consilierea maritală a anilor 1930. Începutul domeniului este marcat de
orientarea pe practică si abordările naive, de simt comun. Ulterior, prin încorporarea
diverselor perspective teoretice si dezvoltarea unui arsenal practic variat va ajunge să
atingă statutul de stiintă.
Psihoterapia este interventie psihologică pentru remiterea tulburărilor psihice
si optimizarea subiectilor umani sănătosi.
Psihoterapia de familie este o formă de psihoterapie care presupune lucrul cu
membrii unei familii (include atât sedinte individuale, cât si în grupuri de doi sau mai
multi membri ai familiei respective) pentru a remite problemele acestora si/sau a-i
ajuta să se optimizeze pe ei însisi, cu impact major asupra relatiile lor cu ceilalti.
Psihoterapia de cuplu/maritală vizează în principal identificarea si
modificarea factorilor care au impact asupra satisfactiei în cuplu si stabilitătii acestuia.
“Scopul final al cercetării în domeniul vietii de cuplu este să înteleagă varianta
apărută în nivelul satisfactiei maritale” (Gottman, 1982).
Cuvinte cheie: psihologia familiei, abordare sistemică, terapie de familie, terapie de cuplu.

Analizati comparativ asemănările si deosebirile dintre psihologia familiei si terapia de
cuplu.

22 nov. 2012

Ce este psihologia familiei?



Sunt plin de entuziasm si este momentul sa imi fac planuri pentru activitati noi. Pot sa fac investitii, sa demarez o afacere sau sa plec la drum, gandesc prea departe :) dar un singur lucru stiu bine; mi-as dori...



Preocupările privind relatiile din cadrul familiei si optimizarea acestora au o
istorie lungă, putând fi cu usurintă identificate în cadrul temelor abordate de diverse
sisteme filosofice si religioase. Psihologia familiei ca stiintă însă este o ramură mai
tânără a psihologiei, cu o vechime de aproximativ 25-30 de ani, care studiază
emotiile, cognitiile si comportamentale indivizilor, cuplurilor, si familiilor în relatie
cu mediul social în care acestea există (American Psychological Association -
www.apa.org).
Psihologia familiei este un domeniu al psihologiei, care foloseste o
epistemologie de tip sistemic pentru a oferi o alternativă la orientările centrate pe
individ (Nutt, & Stanton, 2008). Din punct de vedere psihologic, familia este înteleasă
ca sistem social, compus din mai multe subsisteme: (1) subsistemul cuplului, (2)
subsistemul părinti-copii, si (3) subsistemul fratilor (i.e., copii care au părinti comuni).
Toate aceste subsisteme se influentează reciproc (Minuchin, 1974; Belsky, 1981;
DeAngelo, & Ward, 1985; Erel, & Burman, 1995). Dintre cele trei subsisteme ale
sistemului „familie”, relatia de cuplu este cel cu impact maxim asupra calitătii vietii
de familie (Glick, & Kessler, 1974; Steger, & Kotler, 1979). Familia, ca sistem, este
inserată, la rândul său, în macrosistemul socio-cultural.
Sistemele pot fi deschise si închise:
Sisteme deschise:
- Permit insertia de informatie nouă;
- Sunt de preferat sistemelor închise;
- Permit diferite perspective asupra aceleiasi situatii.
Sisteme închise:
- Informatia nouă nu este acceptată în sistem, drept urmare se avansează
o singură perspectivă asupra lucrurilor;
- Cei din afara sistemului sunt perceputi ca neavând nimic de contribuit
la sistem; cei din interior consideră că acestia nu pot întelege situatia.
Psihologia familiei acoperă mai multe domenii de activitate:
- Generarea si testarea teoriilor si modelelor teoretice, prin cercetări
fundamentale si aplicative;
- Elaborarea si testarea instrumentelor psihologice specifice domeniului;
- Elaborarea si testarea programelor de educatie si preventie îndreptate
spre mentinerea familiei ca unitate;
- Elaborarea si testarea modalitătilor de interventie pentru corectarea
problemelor apărute în familie;

- Elaborarea si testarea programelor de formare pentru consilieri si
terapeuti care lucrează cu familia si cuplul.
Specialistii în psihologia familiei abordează indivizii si grupul familial, cu
scopul ultim de a preveni si rezolva problemele care pot să apară în contextul familiei.
Interventiile în acest domeniu pleacă de la premisa că dinamica familială joacă un rol
esential în functionarea psihologică a membrilor familiei, luându-se în considerare
aspecte diverse ca istoricul familial, etnie, cultură, comunitate, etc. (APA -
www.apa.org).
Psihologii formati în psihologia familiei dobândesc cunostinte de specialitate,
care acoperă aspecte ca (APA - www.apa.org):
- Teoria sistemelor generale si aplicatiile acesteia la grupuri si sisteme sociale;
- Etapele de dezvoltare si caracteristicile acestora;
- Teoriile personalitătii;
- Psihopatologia personalitătii;
- Dinamica grupurilor;
- Psihologie ecologică;
- Teoriile comunicării;
- Teorii si metode de cercetare în sociologie si antropologie;
- Elemente de dreptul familiei si etică;
- Metode de cercetare specifice psihologiei familiei.
Evaluarea problemelor apărute se face luând în considerare perspectiva
individului, dar si aspectele specifice contextului în care acestea s-au dezvoltat. Ca
urmare, în procesul evaluării sunt deseori implicati, atât persoane individuale, cât si
cupluri, familii lărgite (mai multe generatii), grupuri comunitare, echipe de lucru,
precum si alte grupuri organizate (APA - www.apa.org).
Tematica domeniului acoperă aspecte cum sunt: cuplul, căsătoria, ritualurile
familiale, divortul, violenta domestică, abuzul asupra copiilor si partenerilor, deprinderile parentale, adoptiile, doliul etc. Printre problemele abordate de specialistii în psihologia familiei se numără
(APA - www.apa.org):
- Dificultăti de interactiune în cuplu;
- Dificultăti scolare si de integrare a tinerilor în mediul scolar;
- Probleme comportamentale ale copiilor si adolescentilor;
- Dificultăti în educarea copiilor;
- Probleme de adaptare la nevoile unui membru al familiei afectat de o boală cronică;
- Probleme asociate mediului de muncă al unui sau mai multor adulti din familie;
- Probleme asociate înaintării în vârstă a unuia sau mai multor membri ai familiei;
- Probleme în relatiile dintre subgrupurile familiei lărgite;
- Probleme de comunicare între membrii familiei;
- Probleme de interactiune fundamentate pe perceptii eronate si prejudecăti.

20 nov. 2012

Functie justificativă 2



 Interesant, ceva imi favorizeaza intuitia si imi sporeste sansele de reusita ale planurilor de viitor. De asemenea, acest aspect imi poate scoate la lumina eventualele calitati de clarviziune. 



Anii ce au urmat studiului întemeietor al lui S. Moscovici au condus la realizarea unor
cercetări înnoitoare si foarte diverse, care au reusit să surprindă un spectru foarte larg de imagini mentale colective. Astfel, dintr-o lungă listă posibilă asupra temei, putem să-i amintim pe:
— M. Chombart de Lauwe (1979, 1986, 1987), care a investigat reprezentarea socială a
copilului;
— G. Mugny si F. Carugati (1985), ce s-au preocupat de perceptia socială a inteligentei;
— C. Herzlich (1969), care s-a interesat de reprezentarea socială a sănătătii si a bolii;
— C. Faugeron si P. Robert (1976), centrati pe studiul perceptiei sociale a justitiei;
— S. Milgram si D. Jodelet (1976), care au cercetat imaginea colectivă a Parisului si a
locuitorilor săi;
— A. Neculau si M. Curelaru (1998), ce si-au îndreptat atentia asupra reprezentării sociale a
sărăciei;
— S. Chelcea (1994, 1998b), L. Iacob, (Iacob, Lungu, 1999; Iacob, 2003) si A. Gavreliuc
(2003), care au investigat reprezentarea socială a identitătii etno-nationale;
— A. Audigier (1986), care a dezvăluit reprezentarea socială a scolii;
— J. P. Deconchy (1985), pe cea a maladiei mentale si, în sfîrsit,
— A. Palmonari et al. (1986) care a prezentat portretul construit la nivelul imaginarului
social al profesiei de psiholog.
Directia de studiu lansată în deceniul VII de către S. Moscovici a evidentiat cum valorile
statornice ale societătii se reunesc în structuri mentale profunde, ce asigură o continuitate a
thématei sau a nodului central, iar dincolo de presiunea istoriei imediate rămîne un nucleu viu si inalterabil al subiectivitătii sociale (Gergen, 1973). Totodată, noua paradigmă a pledat pentru comunicarea cu disciplinele vecine psihologiei sociale, promovînd, pe filiera Scolii de la
Annales, un dialog interdisciplinar viu si fertil, invitînd la reunirea eforturilor de cunoastere aletistoricilor, antropologilor, sociologilor si psihologilor în a explora nucleele imaginare de la
nivelul reprezentărilor colective, fără de care orice cunoastere a socialului nu poate fi decît
sărăcitoare.

Bibliografie:
- Obligatorie:
Gavreliuc, A. (2006). De la relatiile interpersonale la comunicarea socială. Psihologia socială si
stadiile progresive ale articulării sinelui. Iași: Polirom, 207-221, 231-238.
- Complementară:
Baron, R. A., Branscombe, N. R., & Byrne, D. (2009). Social Psychology (12th ed.).
Pearson/Allyn and Bacon: Boston, MA.
Boncu, S. (2002). Psihologia influentei sociale, Editura Polirom: Iasi, 2002.
Brehm, S., Kassin, S., & Fein, F. (2005). Social Psychology Sixth Edition. Houghton Mifflin
Company: NY.
Chelcea, S. (2002). Un secol de cercetări psihosociologice. Editura Polirom: Iași.
Chelcea, S. (2008). Psihosociologie. Editura Polirom: Iași.
Chelcea, S., Ilut, P. (eds.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Ed. Economică: Bucuresti.
Curseu, P.L: (2007). Grupurile in organizatii, Editura Polirom: Iasi.
Drozda-Senkowska, E. (2000). Psihologia socială experimentală. Editura Polirom: Iași.
Ilut, P. (2001). Sinele si cunoasterea lui. Editura Polirom: Iași
Ilut, P. (2004). Valori, atitudini si comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie.
Editura Polirom: Iași.
Neculau, A. (ed.) (1996). Psihologie socială. Aspecte contemporane. Polirom: Iasi.
Neculau, A. (ed.) (2004). Manual de psihologie socială, Polirom: Iasi.
Radu, I., Matei, L, Ilut, P. (eds.) (1994). Psihologie socială. Ed. EXE: Cluj.

19 nov. 2012

Functie justificativă


Intuitia ma ajuta sa ieau cele mai bune decizii si sa fac fata chiar si celor mai dificile situatii. Trebuie doar sa am mai multa incredere in mine si sa nu dau atentie la ceea ce vor spune sau vor face anumite persoane din jurul meu. 


Pentru a reveni la subiectul nostru de interes, atunci cînd o astfel de încadrare stereotipă la
adresa alteritătii se produce, ancorarea dobîndeste o functie justificativă: reprezentarea anterior configurată este îndemnul si argumentul actiunii întreprinse împotriva „celuilalt“.
Reprezentările sociale îndeplinesc două roluri vitale (Neculau, 1996):
— conventionalizează obiectele, persoanele si evenimentele cu care subiectul se confruntă,
le conturează o formă, le clasifică: „(...) functia principală a reprezentărilor sociale este să
transforme necunoscutul în familiar, oricine va trebui să se confrunte cu un obiect social
important, dar necunoscut, va initia o operatie complexă de redefinire, pentru a-l face mai
inteligibil si pertinent, compatibil cu sistemul simbolic al grupului căruia îi apartine“ (Doise,
Palmonari, 1996). Orice nouă experientă e asimilată conform matricii culturale preluate de
la mediul social integrator: „nici o minte, notează S. Moscovici, nu e liberă de efectele unei
conditionări preliminare, impuse de reprezentări, limbaj si cultură“ (apud Neculau, 1996);
— sunt puternic prescriptive, se impun cu o fortă considerabilă, sunt de neînlăturat.
Contextul prezent, dar si mostenirea simbolică desemnează ceea ce ar trebui să gîndim. Memoria colectivă are, deci, o influentă hotărîtoare în directionarea atitudinală prin prelucrarea si ordonarea imaginilor si cliseelor inoculate subiectului imersat într-un cîmp social anume. Asadar, reprezentările sociale se caracterizează printr-o coerentă discursivă si argumentativă deopotrivă, avînd grade diferite de generalitate (Moscovici, 1995). Pe cele mai complexe si mai durabile psihosociologul le numeste, în traditia lui A.Fouillée, C.G. Jung sau F. Braudel, thémata, căci exprimă conceptele primare profund înrădăcinate, notiunile primitive, adică, în fond, ideile fortă, arhetipurile sau mentalitătile duratei lungi.
Din punctul de vedere al organizării interne, reprezentările sociale sunt alcătuite din nodul
central si elementele periferice. Cel care realizează o astfel de sistematizare lăuntrică a
reprezentărilor colective, plecînd de la modelul deja prezentat al lui S. Moscovici, este
psihosociologul francez J.Cl. Abric (1994). Nodul central constituie nucleul esential al oricărei
reprezentări în jurul căruia se va coagula reprezentarea, în timp ce sistemul periferic e
precumpănitor functional, mai flexibil, partea vie si mobilă a reprezentării integratoare în
realitatea concretă. Modelul combinat al acestei structurări interne a fost descris de J.Cl. Abric după cum urmeaza:


Sistemul central:

- întretine legătura cu memoria colectivă si istoria grupului;
-este consensual: defineste omogenitatea grupului;

- stabil;
- coerent;
- rigid;
- rezistent la schimbare;
- putin sensibil la contextul imediat;

Functii:
- generează semnificatii ale reprezentării;
- determină organizarea sa.

Sistemul periferic:

- permite integrarea experientelor si istoriilor individuale;
- suportă eterogenitatea grupului;

- suplu;
- suportă contradictiile;
- evolutiv;
- sensibil la contextul imediat;

Functii:
- permite adaptarea la realitatea concretă;
- permite diferentierea continuturilor;
- protejează sistemul central.


Dar si reprezentările sociale sunt supuse unei dinamici istorice proprii (Guimelli, 1994,
Neculau, 2005). J. Cl. Abric consideră că tipurile de transformări care se pot înregistra sunt:
— transformarea rezistentă, cînd un nou mod de actiune, contrariant, este administrat de
sisteme periferice defensive, nodul central nu este modificat, ci doar sistemul periferic ce
negociază integrarea unor elemente străine;
— transformarea progresivă, cînd modul de actiune nou nu contrazice profilul nodului
central, iar transformarea se produce treptat. Ca urmare a acestui fapt, practicile noi se vor împleti cu elementele nodului central „topindu-se“ într-o reprezentare ce se preschimbă secvential;
— transformarea abruptă, cînd practicile pun în discutie nucleul tare al nodului central,
semnificatia esentială a reprezentării, fără intermedierea defensivă a sistemului periferic. Dacă practicile au un impact social însemnat, sunt durabile si repetitive, nodul central va fi „măcinat“ transformîndu-se radical, afectînd configuratia globală a reprezentării, ce nu va mai putea conserva vechile profile decît sub forma unor remanente remodelate. Arareori o transformare a reprezentărilor sociale este atît de transantă, fiind necesară corelarea unor factori care să actioneze conjugat: pe lîngă persistenta temporală adăugîndu-se determinantii sociali, politici, ideologici, economici.
De exemplu, fractura postbelică provocată de ocupatia sovietică si de instaurarea regimului
comunist a modificat, în timp, reprezentarea socială a românilor asupra tipului de lume în care trăim, actionînd pe toate palierele amintite si convertind, în cele din urmă, reprezentarea socială a noii societăti, fostul nod central (întemeiat pe valori precum proprietate, democratie parlamentară, economie dezetatizată, libertatea cuvîntului) fiind mutilat iremediabil, conservînduse pînă în 1989 sub o formă reziduală, moment în care o altă ruptură îi va declansa un proces de reconstructie.
În sfîrsit, trebuie subliniat faptul că în societătile în care stiinta, religia sau alte forme
ideologice sunt atotputernice, reprezentările sociale se nasc si sporesc în prelungirea acestora si, uneori, chiar în opozitie cu ele (Moscovici, 1995). Multe dintre reprezentările sociale se
transformă în ideologie atunci cînd se formează un suport social consistent pentru sustinerea si prezervarea ortodoxiei lor. Intrînd într-un mecanism circular mascat, ideologia ajunge să transfere societătii o serie de reprezentări pe care aceasta si le asumă subiacent, într-un fel de canon ascuns, dar pregnant, ce ordonează discursul public prezent si orientările proiective. Tranzitia postcomunistă nu a reusit — si nici nu a vrut cel mai adesea — să evacueze ideologia marxistă implicită, asigurînd remanenta unor reprezentări sociale ce supravietuiesc asemenea unor relicve mentale, dincolo de realitătile care le-au hrănit. O astfel de inertie la nivelul imaginarului social durează cel putin zece ani, iar alti autori o plasează într-un registru al schimbării care se împlineste de abia după trei generatii, după prefaceri lungi, mai degrabă inconstiente (Flament, 1995).