1 iul. 2013

Paradigme de cercetare în psihologia evolutionistă


Cercetarea este procesul prin care producem cunostinte, necesare rezolvării unei probleme (David, 2006). O problemă este o discrepantă între o stare prezentă (ce stim) si o stare scop (ce vrem să stim). Demersurile stiintifice realiste sunt acelea în care discrepanta dintre starea prezentă si starea scop poate fi redusă prin prisma metodologiei actuale. Dacă această discrepantă este una care nu poate fi abordată, nici măcar potential, prin prisma metodologiei actuale (ex., cum să mă transform în diverse animale), atunci ea nu este considerată o problemă sau o problemă stiintifică serioasă si/sau actuală (dar poate face obiectul unor abordări vrăjitoresti sau artistice). Problema poate să fie
una formulată/existentă în domeniu sau una descoperită/creată de cercetător. Dezvoltarea
cunoasterii se face nu doar rezolvând probleme existente (ex., de tip „puzzle”), ci si
formulând/inventând noi probleme; uneori, creând (punând) probleme, putem împinge cunoasterea mai departe prin rezolvarea pe care o propunem, care devine apoi model de lucru. Acesta este rolul personalitătilor remarcabile care au marcat stiinta.
Dezvoltarea cunoasterii se face atât cumulativ (prin rezolvarea de probleme existente), cât si prin salturi în urma unor descoperiri cruciale ale unor personalităti marcante, care au găsit si/sau inventat probleme a căror rezolvare a dus la un salt calitativ în cercetarea din domeniu. Este adevărat că prin formularea stării finale a problemei, putem spune că toate problemele sunt mai mult sau mai putin
create de cercetător; unele formulări pot fi însă atât de neasteptate, încât rezolvarea lor duce la schimbări paradigmatice în domeniu, în timp ce alte formulări sunt produse inferential din starea domeniului. În acest context trebuie să întelegem foarte clar că o metodă de cercetare stiintifică nu este superioară alteia. Fiecare metodă de cercetare are anumite constrângeri care trebuie respectate si generează un anumit tip de cunostinte necesare rezolvării unui anumit tip de problemă. Să ilustrăm această idee prin exemplu de mai jos.
În psihologia evolutionistă problema porneste de la încercarea cercetătorului de a descrie, prezice, explica si/sau sistematiza răspunsurile subiectului uman. Pasii urmăriŃi într-un demers de cercetare pe linia psihologie evolutioniste sunt următorii:
Pasul 1: Care este structura cognitivă care poate explica producerea acestui răspuns?
Pasul 2: În ce constă această structură ca proces si/sau continut? Răspunsul la această întrebare este fundamental, căci el ne ghidează (alături de analiza EEA) spre functia proximală si/sau distală a acestei structuri.
Pasul 3: Care este functia distală a acestei structuri:
• Este ea o adaptare? Dacă da, care sunt artefactele ei si/sau zgomotele asociate?
• Este o exaptare?
• Este un spandrel?
• Care sunt corespondentele biologice ale acestei structuri? Această secventă nu este
obligatorie, mai ales din considerente de factură metodologică, dar poate întregi
demersul de cercetare.
Toti acesti pasi trebuie ghidati de metodologia de cercetare stiintifică (vezi David, 2006). Astfel, ipotezele evolutioniste trebuie derivate din teorii si/sau observatii bine informate stiintific si verificate apoi prin date culese după formularea lor. Altfel spus, ele trebuie să fie falsificabile si/sau verificabile. Una dintre criticile aduse abordării evolutioniste este că ea se transformă adesea într-o „elaborare de povesti”. Într-adevăr, dacă pornim de la observatii pentru care construim o teorie evolutionistă care să le explice, fără a respecta constrângerile descrise mai sus (ex. structura EEA fundamentată de paleoantropologie), nu suntem departe de a spune povesti. Dacă teoria avansată este constrânsă de EEA, avem o teorie posibilă, care însă nu este validată, ci doar construită; validarea ei trebuie făcută prin noi observatii anticipate de ipoteze.
Trimiteți un comentariu