21 aug. 2013

Conştiinţa ca ipostază a psihicului


Schema organizării pe verticală a psihicului evidenţiază trei niveluri sau ipostaze ale acestuia:
conştientul, subconştientul, inconştientul.
Conştiinţa ca ipostază a psihicului a fost când afirmată, când negată şi nici actualmente nu există un consens în ce priveşte definirea termenului. Din punct de vedere filozofic conştiinţa este cea mai înaltă formă de reflectare a realităţii obiective, produsul funcţionării materiei superior organizate. Din punct de vedere fiziologic este funcţia acelor regiuni corticale aflate în stare de funcţionalitate optimă. Din punct de vedere psihologic conştiinţa este procesul de reflectare a propriului eu (conştiinţa eu-lui, a acţiunii) şi a lumii înconjurătoare (conştiinţa locului, ambianţei, timpului). Pentru introspecţionişti, conştiinţa este totul, fiind definită ca suma trăirilor şi stărilor subiective pure, ca o lume ermetică, întoarsă numai în
interior, spre sine însăşi. Psihanaliza reliefează opoziţia dintre inconştient şi conştient şi subordonarea acestuia din urmă celui dintâi, conştiinţa fiind redusă la un mecanism de cenzură. Freud consideră conştiinţa, un dat al experienţei individului. Watson neglijează pur şi simplu conştiinţa. Cele mai multe texte definesc conştientul ca fiind conştiinţa individului despre stimulii interni şi externi, despre evenimentele din mediul înconjurător, despre senzaţiile corporale, amintirile şi gândurile sale. Conştiinţa este un mod de organizare a vieţii de relaţie, care leagă pe subiect de alţii şi de lumea sa. Persoana conştientă trăieşte experienţe, se adaptează lumii, este dotată cu reflexii creatoare, stabileşte
relaţii, gândeşte şi este organizată într-o manieră personală, într-un sistem personal. Deci conştientul implică: monitorizarea (procesarea) informaţiilor din mediu, ce conduce la conştiinţa a ceea ce se petrece în jur şi în propriul corp.
Pentru a înţelege adevărata natură şi esenţă a conştiinţei, este necesară înţelegerea faptului că aceasta nu este nici un fenomen aprioric, transcendental, divin, nici unul episodic, accidental sau exterior, străin de natura umană. Ea este simultan un produs al evoluţiei istorice legice (dar fireşti, obiective) şi o dimensiune existenţială, intrinsec reclamată a organizării psihice a omului. H. Ey, în lucrarea sa „Conştiinţa”, încearcă să sesizeze structura dinamică a fiinţei noastre conştiente, găsind câteva trăsături generale. După Ey: fiinţa conştientă implică o organizare autohtonă, se obiectivează şi se reflectă într-un model al lumii, dispune de ea însăşi în ordinea temporalităţii sale, este structurată ca o reverberaţie a Eului la experienţa sa. După H. Ey, fiinţa conştientă este posibilitatea
oricărui individ de a-şi crea un model al lumii care sa cuprindă propriile sale experienţe. Autorul concentrează într-o singură formulă complexitatea structurală a conştiinţei, spunând ca „a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii”. M.Zlate (2000) identifică 3 etape în definirea conştiinţei (Zlate, 2000):
Prima etapă în definirea conştiinţei exprimă încercările de sistematizare a definiţiilor care i s-au dat de-a lungul timpului, sporadic şi nesistematizat. V. Pavelcu, în lucrarea sa „Conştiinţa şi inconştient”. încearcă să identifice în definiţiile conştiinţei aspectele principale la care s-au raportat autorii acestor definiţii. Astfel, găseşte că din definiţiile existente se poate deduce că „a fi conştient” înseamnă: a gândi, a stabili relaţii; a face sinteze; a te autosupraveghea; a te adapta la solicitările noi, problematice. A doua etapă în definirea conştiinţei este reprezentată de reflecţiile lui Henri Ey, în două dintre lucrările sale („Conştiinţa”, 1963 şi „Manual de psihiatrie”, 1967). Autorul consideră că conştiinţa este deschisă atât către obiect, cât şi spre subiect. Caracteristica fundamentală a sistemului conştient este aceea ca el constă în două compartimente complementare, legate una de cealaltă, imposibil de conceput una fără
cealaltă: conştiinţa despre lume şi conştiinţa despre sine. Prima este genetic decisivă, conştiinţa de sine sau autoconştiinţa apărând ca revers al ei. În timp ce conştiinţa despre lume prezintă măsura reală a lucrurilor, conştiinţa de sine este condiţia necesară a activismului autoreglator, a selectivităţii şi intervenţiei creative în mediu. Conştiinţa despre lume se bazează pe modele sau imagini ale realităţii obiective, pe când conştiinţa de sine se întemeiază pe modelul eului şi pe trăsăturile personale. Conştiinţa
apare ca un sistem bine definit, având ca proprietate formele perceptive şi reprezentative ale
evenimentelor trăite de subiect, care se desfăşoară în prezent.
Ca realizări ale celei de-a treia etape în definirea conştiinţei se menţionează: evidenţierea
caracterului reflexiv al conştiinţei (J. Piaget), accentuarea simţirii şi afectivităţii (Humphrey), sau a intenţionalităţii conştiinţei (Pacherie). M. Zlate defineşte conştiinţa ca fiind „o formă supremă de organizare psihică prin care se realizează
integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea/adaptarea continuă a individului la mediul natural şi social.” (Zlate, 2000, p.247)
Din punct de vedere epistemologic, conştiinţa (lat. Con-scientia) ca act cu ştiinţă, ca re-producere cu ştiinţă presupune reducerea fenomenului la esenţă, a particularului la general, a formei la conţinut, a întâmplătorului la necesar.
Ca funcţii ale conştiinţei se menţionează:
a) Funcţia informaţional-cognitivă (asigură cunoaşterea lumii);
b) Funcţia finalistă (reflectarea conştientă este reflectare cu scop);
c) Funcţia anticipativ-predictivă (implică capacitatea de a stabili mental acţiunile
înainte de a le realiza concret);
d) Funcţia reglatoare (prin conştiinţă este organizată mintal activitatea pentru
atingerea scopului, este stabilit locul activităţii în raport cu alte activităţi, este
planificată succesiunea secvenţelor care duc la scop);
e) Funcţia creativ-proiectivă (omul reflectă realitatea şi pentru a o modifica, a o
adapta necesităţilor sale).
Modelele explicatv-interpretative ale conştiinţei încearcă să descrie, explice şi interpreteze
principalele componente structurale şi aspectele funcţionării conştiinţei. Aceste modele se grupează în două mari categorii, şi anume: modelele tradiţionale şi modelele actuale ale conştiinţei. Modelele explicativ-interpretative tradiţionale ale conştiinţei sunt: modelul topic, modelul dinamic şi modelul constructivist.
Modelul topic interpretează conştiinţa în termeni de câmp. H. Ey insistă asupra acestui concept, înţeles ca o „totalitate limitată şi organizată autohton”, ca o „scenă a actualităţii trăite”, ca trăire a experienţei de hic et nunc în cadrul câmpului perceptiv prin mijloacele limbajului şi în condiţiile derulărilor operaţionale. Câmpul de conştiinţă este dirijat, orientat şi polarizat, trăsătura sa distinctă fiind organizarea. Eul reprezintă o configuraţie stabileula care se articulează câmpul existenţei trăite actual. Particularităţile câmpului de conştiinţă sunt:
 1) verticalitatea (trecerea succesivă de la un nivel la altul); 
2) facultativitatea, înţeleasă ca „necesitate perpetuă de schimbare a perspectivei, de unde derularea caleidoscopica a experienţei”; 
3) legalitatea, exprimată în organizarea riguroasă coerentă a sistemului
cognitiv în ordinea implicaţiilor necesare, bazate pe o anumită structură operaţională. Wundt consideră conştiinţa drept locul unde se desfăşoară toate procesele psihice, formată dintr-un punct de privire a conştiinţei (Blick-feld) şi un punct de maxima claritate a ei (Blick-punkt).
Modelul dinamic al conştiinţei este focalizat pe dinamica acesteia. William James vedea conştiinţa ca pe un „fapt fundamental” care „curge” fără încetare. Astfel, fiecare „stare” tinde să se integreze unei conştiinţe personale, deci stările de conştiinţa aparţin unui Eu individual. Aceste stări sunt într-un continuu curs de schimbare, conştiinţa fiind un torent de fapte psihice. O stare de conştiinţă nu va reveni de fiecare dată în acelaşi mod şi nu va trezi în subiect aceeaşi senzaţie ca prima dată. O altă caracteristică subliniată de James este aceea ca orice conştiinţă este sensibil continuă, adică nu prezintă nici o scizură.
De asemenea, conştiinţa este selectivă (din noianul de informaţii, conştiinţa nu la va re-produce pe toate, ceea ce ar fi imposibil, ea le va alege pe unele şi le va respinge pe altele, în funcţie de motivele, dorinţele şi aspiraţiile individului).
Modelul constructivist al conştiinţei (L. Vagotski) abordează conştiinţa în termeni de mişcare şi construcţie permanentă, ca o „construcţie sistematică în care sunt implicate toate procesele psihice”. Însăşi formarea proceselor psihice se integrează în acest proces de constituire globală, sistemică, iar autorul dovedeşte ca fiecare proces psihic poate ocupa o poziţie dominantă, în geneză dominând succesiv percepţia şi emoţia, memoria, voinţa, gândirea şi imaginaţia creatoare.
Modelele explicativ – interpretative actuale ale conştiinţei sunt modelul psihocibernetic, modelul psihoumanist, modelul psihocognitvist şi modelul psihoevoluţionist.
Din perspectiva primului, conştiinţa este aceea care asigură reglarea specifică psihicului uman. Din perspectiva modelului psihoumanist conştiinţa este „numele dat experienţei unice a organismului pe care o personalizăm. Cu alte cuvinte, conştiinţa este experienţa unui set de operaţii ale eului” (apud Zlate, 2000). Conform modelului psihocognitvist conştiinţa înregistrează, selectează, sintetizează, organizează şi direcţionează experienţa iar după modelul psihoevoluţionist ea exprimă capacitatea de adaptare a fiinţei la mediu.
Trimiteți un comentariu