7 aug. 2013

Psihic şi neurofiziologic


Pentru a argumenta relaţia dintre psihic şi creier au fost aduse mai multe argumente, majoritatea bazate pe observaţii cu privire la efectele modificărilor structurilor anatomo-fiziologice asupra stărilor şi funcţiilor psihice. Dacă intervenţia în structurile anatomo-fiziologice ale creierului se soldează cu modificarea stărilor şi funcţiilor psihice, înseamnă că un anumit mod de funcţionare a psihicului este legat de funcţionalitatea creierului; dacă nu, atunci înseamnă că psihicul este independent de creier. Ablaţiile, rezecţiile şi extirpările unor zone ale creierului, stimularea directă a creierului cu curent electric, focarele
patologice ale creierului (leziuni, tumori), diferitele modificări ale chimismului cerebral, se asociază întotdeauna cu tulburarea activităţii psihice.
Teza psihicului ca funcţie a creierului are o mare importanţă metodologică, prin faptul că
demonstrează caracterul evolutiv al psihicului, corespunzător evoluţiei substratului sau material. Cu privire la natura relaţiei dintre psihic şi creier s-au elaborat 4 modele explicativ-interpretative: moniste, dualiste, de compromis, interacţionist-sistemice
Modelele moniste ale relaţiei psihic–creier identifică psihicul cu suportul său material, creierul. Se disting următoarele variante ale monismului:
Monismul mentalist (Berkeley, 1685-1753), susţine că nu există decât mintea. Formula „esse est percipi (a fi înseamnă a fi perceput) exprimă concepţia că lumea reală nu există decât în experienţa perceperii lumii de către om. Monismul materialist (fizicalist) (D.M. Armstrong) identifică procesele mintale cu procesele fizice care au loc în sistemul nervos periferic sau central. Monismul emergentist (Mario Bunge) concepe creierul ca un biosistem complex cu proprietăţi emergente; stările funcţionale în care se află creierul sunt stări mentale (psihice), procesele psihice superioare reprezentând expresia organizării biologice superioare.
Monismul psihoneural (Jean-Pierre Changeux, 1983) fenomenele psihice identice cu cele neurale. Changeux introduce noţiunea de „obiecte mintale” pentru a denumi produse psihice ca imaginile, reprezentările, conceptele. Obiectele mentale pot fi provocate prin stimularea directă a ţesutului cerebral (fără participarea voinţei subiectului). Psihanaliştii au reproşat modelului lui Changeux faptul că activitatea psihică este redusă la cea cerebrală.
Monismul neutral (Pribram), arată că operaţiile mintale şi procesele cerebrale au o structură
informatică de bază. Fiziologicul şi mentalul sunt 2 moduri distincte de realizare a unei structuri fundamentale care nu este nici materială nici mentală ci neutră.
Modelele dualiste ale relaţiei psihic–creier tratează psihicul şi creierul ca unităţi distincte. Originea lor se găseşte la Platon, care schiţează separarea inteligibilului de sensibil (material), şi mai ales în dualismul cartezian. Specifice concepţiei dualiste sunt opiniile că procesele mentale au o codare nervoasă, funcţiile mentale au corelate neuronale, procesele psihice au echivalente fiziologice. Multitudinea de variante al e modelelor dualiste evidenţiază dificultăţile descriptiv-explicative pe care le întâmpină o asemenea abordare.
Dualismul paralelist (Sherrington) spune că mintea şi materia sunt două aspecte ale aceluiaşi lucru, că „procesele conştiinţei şi procesele neuronale se desfăşoară paralel. Conştiinţa şi creierul se deosebesc între ele prin natura lor, prima fiind spirituală, chiar de natură divină, celălalt, de natură materială.
Funcţionarea creierului pune doar în valoare datul spiritual, dar nu-i determină şi nici nu-i schimbă natura. Sherrington (1857-1952) considera creierul şi conştiinţa „două entităţi calitativ distincte” care doar coexistă dar nu pot fi deduse una din cealaltă.
Dualismul filosofic (Descartes) reprezintă cea mai clară variantă a dualismului, el distingând net între psihicul care este nefizic şi creierul care este fizic. Dualismul epifenomenalist (T.H. Huxley) invers faţă de dualismul cartezian afirmă că influenţa se
manifestă doar de la creier la minte, psihicul însoţind ca un „dublet gratuit” procesele cerebrale. Dualismul interacţionist J.C. Eccles) susţine că psihicul şi creierul sunt entităţi independente, aflate totuşi în interdependenţă.

Concluzia acestor modele este că studiul creierului nu contribuie esenţial la înţelegerea psihicului, după cum nici studiul legilor de desfăşurare şi funcţionare a psihicului nu ajută la înţelegerea creierului. Modelul pluralist al relaţiei psihic–creier, elaborat de Karl R. Popper, propune o viziune „trialistă” asupra acestei relaţii, postulând existenţa a trei lumi: lumea materiala a obiectelor şi stărilor fizice, care cuprinde structuri şi acţiuni ale fiinţelor vii (creierul uman); lumea stărilor psihice a fiinţelor umane, ca şi a dispoziţiilor comportamentale de a acţiona (cunoştinţe, experienţă subiectivă) şi lumea cunoaşterii
obiective (cunoaşterea obiectivă depusă în sisteme teoretice ce se transmit prin educaţie).
Modelul interacţionist-emergentist al relaţiei psihic–creier (Sperry) este împotriva reducerii
evenimentelor mintale la evenimente cerebrale. fenomenele conştiente nefiind doar simple evenimente neuronale. Creierul funcţionează prin integrări la diferite nivele. Nivelul cel mai înalt de integrare este conştiinţa. Fenomenele subiective nu doar emerg din cele cerebrale ci le şi influenţează. Modelul nu soluţionează problema relaţiei psihic-creier doar realizează un compromis delimitându-se de reducţionismul celorlalte modele.
Modelul interacţionist-sistemic al relaţiei psihic–creier se bazează pe următoareleaserţiuni: 1) creierul apare şi se dezvoltă ca organ al psihicului, iar psihicul este funcţia lui;
 2) creierul şi psihicul nu sunt entităţi corelate din afară, ci formează o unitate dinamică evolutivă; creierul nu poate genera psihic doar în virtutea organizării sale şi a activităţii sale bioelectrice, fără sursele de informaţie el nu poate produce imagini, noţiuni, amintiri. (Zlate, 2000, p.217) Modelul dublului determinism (Daniel Widlocher, 1995) abordează relaţia dintre psihic şi creier pe baza a trei categorii de date: 
1) efectul placebo; 
2) comparaţia dintre efectele medicamentelor şi efectele psihoterapiei;
 3) studiul efectelor medicamentelor asupra conduitei şi activităţii cognitive în situaţii
experimentale. Autorul observă că fiecare eveniment mental corespunde unui eveniment cerebral, starea mentală şi cerebrală acţionând una asupra alteia (dublu determinism). Organizarea ierarhică a creierului are unele ansambluri neuronale sensibile la medicamente şi altele care nu sunt sensibile la medicamente dar sunt sensibile la psihoterapii (cele complexe care produc sistemele de gândire)
Ca o concluzie se poate afirma că relaţia psihicului cu creierul, cu neurofiziologicul, exprimă,
alături de celelalte relaţii ale psihicului, la conturarea naturii acestuia.
Trimiteți un comentariu