21 aug. 2013

Conştiinţa ca ipostază a psihicului


Schema organizării pe verticală a psihicului evidenţiază trei niveluri sau ipostaze ale acestuia:
conştientul, subconştientul, inconştientul.
Conştiinţa ca ipostază a psihicului a fost când afirmată, când negată şi nici actualmente nu există un consens în ce priveşte definirea termenului. Din punct de vedere filozofic conştiinţa este cea mai înaltă formă de reflectare a realităţii obiective, produsul funcţionării materiei superior organizate. Din punct de vedere fiziologic este funcţia acelor regiuni corticale aflate în stare de funcţionalitate optimă. Din punct de vedere psihologic conştiinţa este procesul de reflectare a propriului eu (conştiinţa eu-lui, a acţiunii) şi a lumii înconjurătoare (conştiinţa locului, ambianţei, timpului). Pentru introspecţionişti, conştiinţa este totul, fiind definită ca suma trăirilor şi stărilor subiective pure, ca o lume ermetică, întoarsă numai în
interior, spre sine însăşi. Psihanaliza reliefează opoziţia dintre inconştient şi conştient şi subordonarea acestuia din urmă celui dintâi, conştiinţa fiind redusă la un mecanism de cenzură. Freud consideră conştiinţa, un dat al experienţei individului. Watson neglijează pur şi simplu conştiinţa. Cele mai multe texte definesc conştientul ca fiind conştiinţa individului despre stimulii interni şi externi, despre evenimentele din mediul înconjurător, despre senzaţiile corporale, amintirile şi gândurile sale. Conştiinţa este un mod de organizare a vieţii de relaţie, care leagă pe subiect de alţii şi de lumea sa. Persoana conştientă trăieşte experienţe, se adaptează lumii, este dotată cu reflexii creatoare, stabileşte
relaţii, gândeşte şi este organizată într-o manieră personală, într-un sistem personal. Deci conştientul implică: monitorizarea (procesarea) informaţiilor din mediu, ce conduce la conştiinţa a ceea ce se petrece în jur şi în propriul corp.
Pentru a înţelege adevărata natură şi esenţă a conştiinţei, este necesară înţelegerea faptului că aceasta nu este nici un fenomen aprioric, transcendental, divin, nici unul episodic, accidental sau exterior, străin de natura umană. Ea este simultan un produs al evoluţiei istorice legice (dar fireşti, obiective) şi o dimensiune existenţială, intrinsec reclamată a organizării psihice a omului. H. Ey, în lucrarea sa „Conştiinţa”, încearcă să sesizeze structura dinamică a fiinţei noastre conştiente, găsind câteva trăsături generale. După Ey: fiinţa conştientă implică o organizare autohtonă, se obiectivează şi se reflectă într-un model al lumii, dispune de ea însăşi în ordinea temporalităţii sale, este structurată ca o reverberaţie a Eului la experienţa sa. După H. Ey, fiinţa conştientă este posibilitatea
oricărui individ de a-şi crea un model al lumii care sa cuprindă propriile sale experienţe. Autorul concentrează într-o singură formulă complexitatea structurală a conştiinţei, spunând ca „a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii”. M.Zlate (2000) identifică 3 etape în definirea conştiinţei (Zlate, 2000):
Prima etapă în definirea conştiinţei exprimă încercările de sistematizare a definiţiilor care i s-au dat de-a lungul timpului, sporadic şi nesistematizat. V. Pavelcu, în lucrarea sa „Conştiinţa şi inconştient”. încearcă să identifice în definiţiile conştiinţei aspectele principale la care s-au raportat autorii acestor definiţii. Astfel, găseşte că din definiţiile existente se poate deduce că „a fi conştient” înseamnă: a gândi, a stabili relaţii; a face sinteze; a te autosupraveghea; a te adapta la solicitările noi, problematice. A doua etapă în definirea conştiinţei este reprezentată de reflecţiile lui Henri Ey, în două dintre lucrările sale („Conştiinţa”, 1963 şi „Manual de psihiatrie”, 1967). Autorul consideră că conştiinţa este deschisă atât către obiect, cât şi spre subiect. Caracteristica fundamentală a sistemului conştient este aceea ca el constă în două compartimente complementare, legate una de cealaltă, imposibil de conceput una fără
cealaltă: conştiinţa despre lume şi conştiinţa despre sine. Prima este genetic decisivă, conştiinţa de sine sau autoconştiinţa apărând ca revers al ei. În timp ce conştiinţa despre lume prezintă măsura reală a lucrurilor, conştiinţa de sine este condiţia necesară a activismului autoreglator, a selectivităţii şi intervenţiei creative în mediu. Conştiinţa despre lume se bazează pe modele sau imagini ale realităţii obiective, pe când conştiinţa de sine se întemeiază pe modelul eului şi pe trăsăturile personale. Conştiinţa
apare ca un sistem bine definit, având ca proprietate formele perceptive şi reprezentative ale
evenimentelor trăite de subiect, care se desfăşoară în prezent.
Ca realizări ale celei de-a treia etape în definirea conştiinţei se menţionează: evidenţierea
caracterului reflexiv al conştiinţei (J. Piaget), accentuarea simţirii şi afectivităţii (Humphrey), sau a intenţionalităţii conştiinţei (Pacherie). M. Zlate defineşte conştiinţa ca fiind „o formă supremă de organizare psihică prin care se realizează
integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea/adaptarea continuă a individului la mediul natural şi social.” (Zlate, 2000, p.247)
Din punct de vedere epistemologic, conştiinţa (lat. Con-scientia) ca act cu ştiinţă, ca re-producere cu ştiinţă presupune reducerea fenomenului la esenţă, a particularului la general, a formei la conţinut, a întâmplătorului la necesar.
Ca funcţii ale conştiinţei se menţionează:
a) Funcţia informaţional-cognitivă (asigură cunoaşterea lumii);
b) Funcţia finalistă (reflectarea conştientă este reflectare cu scop);
c) Funcţia anticipativ-predictivă (implică capacitatea de a stabili mental acţiunile
înainte de a le realiza concret);
d) Funcţia reglatoare (prin conştiinţă este organizată mintal activitatea pentru
atingerea scopului, este stabilit locul activităţii în raport cu alte activităţi, este
planificată succesiunea secvenţelor care duc la scop);
e) Funcţia creativ-proiectivă (omul reflectă realitatea şi pentru a o modifica, a o
adapta necesităţilor sale).
Modelele explicatv-interpretative ale conştiinţei încearcă să descrie, explice şi interpreteze
principalele componente structurale şi aspectele funcţionării conştiinţei. Aceste modele se grupează în două mari categorii, şi anume: modelele tradiţionale şi modelele actuale ale conştiinţei. Modelele explicativ-interpretative tradiţionale ale conştiinţei sunt: modelul topic, modelul dinamic şi modelul constructivist.
Modelul topic interpretează conştiinţa în termeni de câmp. H. Ey insistă asupra acestui concept, înţeles ca o „totalitate limitată şi organizată autohton”, ca o „scenă a actualităţii trăite”, ca trăire a experienţei de hic et nunc în cadrul câmpului perceptiv prin mijloacele limbajului şi în condiţiile derulărilor operaţionale. Câmpul de conştiinţă este dirijat, orientat şi polarizat, trăsătura sa distinctă fiind organizarea. Eul reprezintă o configuraţie stabileula care se articulează câmpul existenţei trăite actual. Particularităţile câmpului de conştiinţă sunt:
 1) verticalitatea (trecerea succesivă de la un nivel la altul); 
2) facultativitatea, înţeleasă ca „necesitate perpetuă de schimbare a perspectivei, de unde derularea caleidoscopica a experienţei”; 
3) legalitatea, exprimată în organizarea riguroasă coerentă a sistemului
cognitiv în ordinea implicaţiilor necesare, bazate pe o anumită structură operaţională. Wundt consideră conştiinţa drept locul unde se desfăşoară toate procesele psihice, formată dintr-un punct de privire a conştiinţei (Blick-feld) şi un punct de maxima claritate a ei (Blick-punkt).
Modelul dinamic al conştiinţei este focalizat pe dinamica acesteia. William James vedea conştiinţa ca pe un „fapt fundamental” care „curge” fără încetare. Astfel, fiecare „stare” tinde să se integreze unei conştiinţe personale, deci stările de conştiinţa aparţin unui Eu individual. Aceste stări sunt într-un continuu curs de schimbare, conştiinţa fiind un torent de fapte psihice. O stare de conştiinţă nu va reveni de fiecare dată în acelaşi mod şi nu va trezi în subiect aceeaşi senzaţie ca prima dată. O altă caracteristică subliniată de James este aceea ca orice conştiinţă este sensibil continuă, adică nu prezintă nici o scizură.
De asemenea, conştiinţa este selectivă (din noianul de informaţii, conştiinţa nu la va re-produce pe toate, ceea ce ar fi imposibil, ea le va alege pe unele şi le va respinge pe altele, în funcţie de motivele, dorinţele şi aspiraţiile individului).
Modelul constructivist al conştiinţei (L. Vagotski) abordează conştiinţa în termeni de mişcare şi construcţie permanentă, ca o „construcţie sistematică în care sunt implicate toate procesele psihice”. Însăşi formarea proceselor psihice se integrează în acest proces de constituire globală, sistemică, iar autorul dovedeşte ca fiecare proces psihic poate ocupa o poziţie dominantă, în geneză dominând succesiv percepţia şi emoţia, memoria, voinţa, gândirea şi imaginaţia creatoare.
Modelele explicativ – interpretative actuale ale conştiinţei sunt modelul psihocibernetic, modelul psihoumanist, modelul psihocognitvist şi modelul psihoevoluţionist.
Din perspectiva primului, conştiinţa este aceea care asigură reglarea specifică psihicului uman. Din perspectiva modelului psihoumanist conştiinţa este „numele dat experienţei unice a organismului pe care o personalizăm. Cu alte cuvinte, conştiinţa este experienţa unui set de operaţii ale eului” (apud Zlate, 2000). Conform modelului psihocognitvist conştiinţa înregistrează, selectează, sintetizează, organizează şi direcţionează experienţa iar după modelul psihoevoluţionist ea exprimă capacitatea de adaptare a fiinţei la mediu.

18 aug. 2013

Psihic şi socio-istoric şi socio-cultural


Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale şi cuantice, o re-producere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale. Omul este prin excelent o fiinţă socială (zoon politikon) influenţa socioculturală fiind esenţială în dezvoltarea psihicului. Dezvoltarea psihică este determinata de doi factori principali: ereditate şi mediul (fizic şi sociocultural).Mediul social are o pondere hotărâtoare în dezvoltarea psihica a individului, în acest cadru având loc şi influenţarea activa: educaţia. Psihologul francez Emile Durkheim vorbea de o dualitate a naturii umane, „homo duplex”. Potrivit acestei concepţii în fiecare individ există două fiinţe, una individuală şi alta socială fiinţa individuală „formată din toate stările psihice care nu se raportează decât la noi înşine şi la evenimentele vieţii noastre personale”, iar fiinţa socială este formată dintr-un sistem de idei,
sentimente, obişnuinţe „care determină în noi, nu personalitatea noastră, ci grupul sau grupurile diferite din care face parte, ca credinţe religioase şi practicile morale, tradiţiile naţionale sau profesionale, opiniile colective de tot felul.” (Durkheim, 1974).
Procesul apariţiei şi dezvoltării speciei umane (antropogeneza) şi formarea şi dezvoltarea funcţiilorpsihice la om (psihogeneza) ilustrează condiţionarea social-istorică a psihicului uman. Fenomenele psihice primare, comune pentru om şi animal, sunt doar condiţionate social-istoric, ele putându-se dezvolta până la un anumit nivel calitativ şi în afara influenţelor sociale. Deci, nimic din organizarea psihică a omului nu se realizează şi nu se produce în afara unei condiţionări sociale. În om nu există nimic psihic care să nu fi fost condiţionat social. Socialul condiţionează, filtrează şi modelează biologicul uman.
În afara mediului social, copilul nu se umanizează şi în esenţa rămâne la nivelul animal;
Cultura exercită puternice influenţe asupra personalităţii în formare: 1. influenţe care derivă din comportamentul, modelat cultural, al altora faţă de copil care încep să acţioneze încă din momentul naşterii; 2. influenţe care derivă din observarea sau învăţarea sistemică de către individ a modelelor de comportament caracteristice societăţii sale
Influenţa factorilor socio-culturali asupra psihicului a fost evidenţiată prin 2 tipuri de studii:
surprinderea specificului uman al unor funcţii psihice comune pentru om şi animal, surprinderea variaţiilor socio-culturale ale funcţiilor psihice. Aceste studii au demonstrat că fenomenele psihice sunt inegal influenţate social: cele primare, comune omului şi animalului, sunt doar condiţionate social, cele superioare sunt determinate social-istoric. (Zlate, 2000). De exemplu la copiii crescuţi de animale,
capacităţile senzoriale s-au dezvoltat calitativ în afara influenţelor sociale în schimb gândirea şi limbajul nu s-au dezvoltat.
Influenţa factorilor socio-culturali asupra psihicului a fost evidenţiată de studiile de psihologie
transculturală. (Malinovski). Psihologia transculturală susţine considerarea specificului socio-cultural în orice investigaţie psihologică: pentru stabilirea gradului de generalitate a unei teorii este necesar testul validităţii interculturale.
Psihologia trebuie să fie în egală măsură preocupată de procesele de socializare (enculturare), de relaţia cultură-personalitate, de schimbarea culturală şi de consecinţele contactului între culturi.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
CREŢU, T.(2001), Psihologie generală, Editura Credis, Bucureşti
GOLU, M. (2002), Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti
ZLATE, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Pro-Humanitate, Bucureşti
ZLATE, M., (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi.

LECTURI SUPLIMENTARE
GOLU, M, (1984), „Natura psihicului uman- problemă a cercetării interdisciplinare”, în Revista de psihologie, nr.4
DAVID, D.,( 2000), Prelucrări inconştiente de informaţie, Editura Dacia, Cluj-Napoca
CHELCEA, S., CHELCEA ADINA, (1983), Eu, tu, noi – viaţa psihică – ipoteze, certitudini, Editura Albatros, Bucureşti
CONSTANDACHE, G.C. (coord ), (1998), Cum ne ţesem Eul, Editura All, Bucureşti

16 aug. 2013

Psihic şi fizic

Relaţia psihicului cu realitatea naturală, cu mediul fizic, este o altă relaţie prin care psihicul îşi
relevă natura. Şi psihicul presupune reacţie la stimulii din mediu dar reacţiile psihice sunt diferite de cele non-psihice: „reacţiile nonpsihice au doar funcţia de reflecta (oglindi) realitatea înconjurătoare şi stimulările care vin de la ea, pe când reacţiile psihice îndeplinesc funcţia principală de a re-produce realitatea naturală, de a o produce din nou în plan ideal şi subiectiv.” (Zlate, 2000).
Reflectarea psihică este ideală (psihicul este impalpabil), activă (produce atât schimbarea obiectului reflectat cât şi a subiectului ce reflectă), subiectivă (ţine de interioritatea subiectului, filtrează, asimilează, selectează informaţia în funcţie de stările sale).
Reflectarea psihică se individualizează în funcţie de: conţinut, formă, mecanisme şi funcţii.
Conţinutul reflectării subiective este obiectiv, de natură informaţională. Individul asimilează informaţiile şi produce modelul intern al lumii externe. Unele procese psihice au un conţinut informaţional simplu, altele un conţinut informaţional complex (percepţie-gândire). Forma reflectorie este ideal-subiectivă, ireductibilă la obiectul concret şi condiţionată de caracteristicile organizării structural-dinamice proprii individului, se diversifică de la un proces la altul - la unele este imaginea, la altele conceptul şi la altele
trăirea. Mecanismele reflectării psihice reprezintă un ansamblu de operaţii, procedee şi procese de extragere, prelucrare, stocare, transformare, integrare şi utilizare a informaţiei. Sunt de natură neurofiziologică
(reflexe, stereotipuri dinamice, excitaţia, inhibiţia), de natură psihologică (deprinderi,
învăţarea). Funcţiile reflectării psihice sunt de semnalizare (informare, orientare), de analiză, comparare, clasificare şi evaluare a semnalelor (răspunsuri), de integrare (asamblare, sinteză, corelare) Psihicul nu are doar capacitatea de a reproduce realitatea (de a o oglindi) ci şi de a o crea adică aoferi la ieşire mai multă informaţie decât la intrare ceea ce exprimă şi mai clar natura psihicului.

7 aug. 2013

Psihic şi neurofiziologic


Pentru a argumenta relaţia dintre psihic şi creier au fost aduse mai multe argumente, majoritatea bazate pe observaţii cu privire la efectele modificărilor structurilor anatomo-fiziologice asupra stărilor şi funcţiilor psihice. Dacă intervenţia în structurile anatomo-fiziologice ale creierului se soldează cu modificarea stărilor şi funcţiilor psihice, înseamnă că un anumit mod de funcţionare a psihicului este legat de funcţionalitatea creierului; dacă nu, atunci înseamnă că psihicul este independent de creier. Ablaţiile, rezecţiile şi extirpările unor zone ale creierului, stimularea directă a creierului cu curent electric, focarele
patologice ale creierului (leziuni, tumori), diferitele modificări ale chimismului cerebral, se asociază întotdeauna cu tulburarea activităţii psihice.
Teza psihicului ca funcţie a creierului are o mare importanţă metodologică, prin faptul că
demonstrează caracterul evolutiv al psihicului, corespunzător evoluţiei substratului sau material. Cu privire la natura relaţiei dintre psihic şi creier s-au elaborat 4 modele explicativ-interpretative: moniste, dualiste, de compromis, interacţionist-sistemice
Modelele moniste ale relaţiei psihic–creier identifică psihicul cu suportul său material, creierul. Se disting următoarele variante ale monismului:
Monismul mentalist (Berkeley, 1685-1753), susţine că nu există decât mintea. Formula „esse est percipi (a fi înseamnă a fi perceput) exprimă concepţia că lumea reală nu există decât în experienţa perceperii lumii de către om. Monismul materialist (fizicalist) (D.M. Armstrong) identifică procesele mintale cu procesele fizice care au loc în sistemul nervos periferic sau central. Monismul emergentist (Mario Bunge) concepe creierul ca un biosistem complex cu proprietăţi emergente; stările funcţionale în care se află creierul sunt stări mentale (psihice), procesele psihice superioare reprezentând expresia organizării biologice superioare.
Monismul psihoneural (Jean-Pierre Changeux, 1983) fenomenele psihice identice cu cele neurale. Changeux introduce noţiunea de „obiecte mintale” pentru a denumi produse psihice ca imaginile, reprezentările, conceptele. Obiectele mentale pot fi provocate prin stimularea directă a ţesutului cerebral (fără participarea voinţei subiectului). Psihanaliştii au reproşat modelului lui Changeux faptul că activitatea psihică este redusă la cea cerebrală.
Monismul neutral (Pribram), arată că operaţiile mintale şi procesele cerebrale au o structură
informatică de bază. Fiziologicul şi mentalul sunt 2 moduri distincte de realizare a unei structuri fundamentale care nu este nici materială nici mentală ci neutră.
Modelele dualiste ale relaţiei psihic–creier tratează psihicul şi creierul ca unităţi distincte. Originea lor se găseşte la Platon, care schiţează separarea inteligibilului de sensibil (material), şi mai ales în dualismul cartezian. Specifice concepţiei dualiste sunt opiniile că procesele mentale au o codare nervoasă, funcţiile mentale au corelate neuronale, procesele psihice au echivalente fiziologice. Multitudinea de variante al e modelelor dualiste evidenţiază dificultăţile descriptiv-explicative pe care le întâmpină o asemenea abordare.
Dualismul paralelist (Sherrington) spune că mintea şi materia sunt două aspecte ale aceluiaşi lucru, că „procesele conştiinţei şi procesele neuronale se desfăşoară paralel. Conştiinţa şi creierul se deosebesc între ele prin natura lor, prima fiind spirituală, chiar de natură divină, celălalt, de natură materială.
Funcţionarea creierului pune doar în valoare datul spiritual, dar nu-i determină şi nici nu-i schimbă natura. Sherrington (1857-1952) considera creierul şi conştiinţa „două entităţi calitativ distincte” care doar coexistă dar nu pot fi deduse una din cealaltă.
Dualismul filosofic (Descartes) reprezintă cea mai clară variantă a dualismului, el distingând net între psihicul care este nefizic şi creierul care este fizic. Dualismul epifenomenalist (T.H. Huxley) invers faţă de dualismul cartezian afirmă că influenţa se
manifestă doar de la creier la minte, psihicul însoţind ca un „dublet gratuit” procesele cerebrale. Dualismul interacţionist J.C. Eccles) susţine că psihicul şi creierul sunt entităţi independente, aflate totuşi în interdependenţă.

Concluzia acestor modele este că studiul creierului nu contribuie esenţial la înţelegerea psihicului, după cum nici studiul legilor de desfăşurare şi funcţionare a psihicului nu ajută la înţelegerea creierului. Modelul pluralist al relaţiei psihic–creier, elaborat de Karl R. Popper, propune o viziune „trialistă” asupra acestei relaţii, postulând existenţa a trei lumi: lumea materiala a obiectelor şi stărilor fizice, care cuprinde structuri şi acţiuni ale fiinţelor vii (creierul uman); lumea stărilor psihice a fiinţelor umane, ca şi a dispoziţiilor comportamentale de a acţiona (cunoştinţe, experienţă subiectivă) şi lumea cunoaşterii
obiective (cunoaşterea obiectivă depusă în sisteme teoretice ce se transmit prin educaţie).
Modelul interacţionist-emergentist al relaţiei psihic–creier (Sperry) este împotriva reducerii
evenimentelor mintale la evenimente cerebrale. fenomenele conştiente nefiind doar simple evenimente neuronale. Creierul funcţionează prin integrări la diferite nivele. Nivelul cel mai înalt de integrare este conştiinţa. Fenomenele subiective nu doar emerg din cele cerebrale ci le şi influenţează. Modelul nu soluţionează problema relaţiei psihic-creier doar realizează un compromis delimitându-se de reducţionismul celorlalte modele.
Modelul interacţionist-sistemic al relaţiei psihic–creier se bazează pe următoareleaserţiuni: 1) creierul apare şi se dezvoltă ca organ al psihicului, iar psihicul este funcţia lui;
 2) creierul şi psihicul nu sunt entităţi corelate din afară, ci formează o unitate dinamică evolutivă; creierul nu poate genera psihic doar în virtutea organizării sale şi a activităţii sale bioelectrice, fără sursele de informaţie el nu poate produce imagini, noţiuni, amintiri. (Zlate, 2000, p.217) Modelul dublului determinism (Daniel Widlocher, 1995) abordează relaţia dintre psihic şi creier pe baza a trei categorii de date: 
1) efectul placebo; 
2) comparaţia dintre efectele medicamentelor şi efectele psihoterapiei;
 3) studiul efectelor medicamentelor asupra conduitei şi activităţii cognitive în situaţii
experimentale. Autorul observă că fiecare eveniment mental corespunde unui eveniment cerebral, starea mentală şi cerebrală acţionând una asupra alteia (dublu determinism). Organizarea ierarhică a creierului are unele ansambluri neuronale sensibile la medicamente şi altele care nu sunt sensibile la medicamente dar sunt sensibile la psihoterapii (cele complexe care produc sistemele de gândire)
Ca o concluzie se poate afirma că relaţia psihicului cu creierul, cu neurofiziologicul, exprimă,
alături de celelalte relaţii ale psihicului, la conturarea naturii acestuia.

5 aug. 2013

Psihicul ca formă a vieţii de relaţie



Natura contradictorie a psihicului uman care îi conferă un înalt grad de complexitate ridică serioase probleme în faţa demersului de definire a lui.
Complexitatea psihicului este relevată de seria de perechi de polarităţi sub care apare: obiectiv şi subiectiv, material şi ideal, proces şi produs, latent şi manifest, determinat şi determinant, cu desfăşurări normale şi cu desfăşurări neobişnuite, foarte dificil de delimitat între ele.
Pentru a stabili natura psihicului uman şi a-i surprinde identitatea este necesară „raportarea
psihicului la un criteriu exterior lui însuşi” (Zlate, 2000, p.201). Astfel, raportat la conexiunea sau interacţiunea universală a lucrurilor, psihicul apare ca o formă sau o expresie a vieţii de relaţie, raportat la substratul lui material, apare ca o funcţie a materiei superior organizate, adică a creierului, raportat la realitatea înconjurătoare naturală, psihicul apare ca o re-producere în plan subiectiv a realităţii obiective,
raportat la realitatea socială a oamenilor, el relevă condiţionare şi determinarea socio-istorică şi socioculturală. În baza acestor raportări se poate elabora ca definiţie a psihicului: „psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale şi cuantice, o reproducere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale” (Zlate, 2000).
Ca formă a vieţii de relaţie, psihicul îşi relevă natura prin relaţiile sale cu:
. Realitatea fizică,
. Realitatea fiziologică,
. Realitatea socială.
Numai în relaţie cu aceste realităţi omul îşi construieşte propria interioritate, în absenţa unor
asemenea relaţii cu ambianţa viaţa psihică poate fi serios perturbată. Acest lucru este demonstrat de experimentele de izolare şi deprivare senzorială (Hebb) şi de experimentele cu privire la consecinţele în plan comportamental ale deficitului de contacte sociale (Harlow). În studiile lui Hebb, după 20 ore de deprivare senzorială subiecţii manifestau tulburări emoţionale, halucinaţii, scăderea performanţelor intelectuale. Studiindu-se consecinţele în plan comportamental ale privării de grija maternă a unor pui de
maimuţă s-a observat că în absenţa totală a grijii materne apar tulburări comportamentale ca frică, tendinţă la izolare, agresivitate, absenţa comportamentelor necesare satisfacerii trebuinţelor sexuale, indiferenţă şi ostilitate. În cazul prezenţei unui surogat de mamă (sârmă sau stofă) apare un comportament
de explorare oarecum normal. Faptul că relaţiile cu mediul social sunt importante pentru psihic este demonstrat şi de copii crescuţi de animale sălbatice (în special lupi) la care s-a observat conservarea atributelor biologice şi absenţa atributelor sociale.

Relaţiile psihicului cu substratul lui material, cu obiectele lumii materiale şi sociale reprezintă atât cadrul de formare şi dezvoltare a psihicului cât şi instrumentul acestei formări.

3 aug. 2013

D R A G O S T E A . . .



Exista mai multe feluri de dragoste... ele fiind dificil de catalogat, caci fiecare om iubeste in felul sau propriu...

Iubiri pasionale..., capabile sa-i orbeasca chiar si pe cei aflati pe cele mai inalte culmi ale cognoscibilitatii si ratiuni...

Iubiri lase..., care nu reusesc sa atinga libertatea nascuta din dragostea fata de un altul, ce metamorfozeaza momentele cele mai plen-fericite ale unei legaturi in angoasele fricii si insecuritatii, respectiv anuland privilegiul unei afectiuni imapartasite cu cineva anume...

Iubiri mature..., cu parul grizonat si amprenta intelepciunii experientilor emotionale trecute - pe care nici moartea nu le poate atinge, ce pot fi regasite in portretele din sufletul uman sau in petalele uscate ale unui trandafir - martorul unei cine romantice... dragostea nostalgiilor unor trairi ce nu se vor mai intoarce niciodata...

Iubirea neimpartasita..., cea mai dizgratioasa si deloc-dragoste... cea care nu-ti aduce decat tristetea si lacrimile melancolice ale unei iubiri traite de unul singur, in cea mai sfasietoare solitudine, sub auspiciile unui sentiment care erupe, in fiece respir generat de frustrarea ignorantei...

Fiecare dintre aceste clasificari sunt valide si existente..., dar, acum ma gandesc la cuvintele lui Shakespeare ; "... nu exista un inceput prost, daca esti in stare sa faci din el un final fericit...". 

Multumiri domnului Ady Vantiu pentru tema subiectului discutat.

2 aug. 2013

Comportamentul sexual si diferentele intre sexe


Comportamentul sexual si diferentele psihologice dintre sexe au făcut obiectul abordării
evolutioniste în mod riguros. Ca urmare a cercetărilor efectuate, s-a impus idea că comportamentul sexual si diferentele psihologice între sexe sunt mai bine explicate de psihologia evolutionistă decât de modelul psihosocial standard. Ideea fundamentală (vezi Sefcek et al., in press) este că comportamentul sexual (ex. paternurile sale: monogamie, poligamie, poliandrie, poliginie etc.-; preferintele pentru: abilităti parentale, fertilitate etc.; strategiile de împerechere: pe termen scurt, lung sau mixt), rezultat al procesului evolutiv, este în strânsă legătură cu factorii de mediu (ex. resursele existente, încărcarea patogenă, rata bărbati/femei etc.). Diferentele psihologice dintre sexe (vezi Archer, 1996; Sefcek et al., in press) sunt explicate ca fiind consecinte evolutive ale selectiei sexuale si a conflictului dintre strategiile reproductive diferite ale bărbatilor si cele ale femeilor.
Coroborând toate aceste componente accentul nu se pune doar pe diferentele dintre sexe ci si pe variatiile în cadrul aceluiasi sex.


Bibliografie obligatorie
APsyA (2000). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (fourth edition revised). American
Psychiatric Association: Washington.
Buss, D.M. (Ed.)(2005). The handbook of evolutionary psychology. New York: Wiley.
Buss, D.M., Haselton, M.G., Shackelford, T.K., Bleske, A.L., & Wakefield, J.C. (1998). Adaptations,
exaptations, and spandrels. American Psychologist, 53, 533-548.
David, D. (2003). Castele de nisip; Stiintă si pseudostiintă în psihopatologie. Bucuresti: Editura Tritonic.
David, D., Benga, O, Rusu, A.S. (2007). Fundamente de Psihologie Evolutionista si Consiliere Genetica.
Integrari ale psihologiei si biologiei. Editura Polirom.
Cosmides, L. & Tooby, J. (2006) http://www.psych.ucsb.edu/research/cep/primer.html

Bibliografie facultativă
Archer, J. (1996). Sex differences in social behavior. Are the social role and evolutionary explanations
compatible? American Psychologist, 51, 909-917.
Austin, M.P., Ross, M., Murray, C., O’Caroll, R.E., Ebmeier, K.P. & Goodwin, G.M. (1992). Cognitive
function in major depression. Journal of Affective Disorders, 25, 21-30.
Beck, A.T. (1976). Cognitive therapy for emotional disorders. New York: International University Press.
Beck, A.T., Rush, A.J., Shaw, B.F., & Emery, G. (1979). Cognitive therapy of depression. New York:
Guilford Press.
Bolosiu, H.D. (1990). Semiologie medicală. Cluj-Napoca: Medex.
Bowlby, J. (1969). Attachment and Loss. London: Hogarth Press.
Buss, D. M. (1998). Psychological sex differences: Origins through sexual selection. În Clinchy, B.M. &
Norem, J. K. (Eds.), The Gender and Psychology Reader. New York: New York University Press.
Buss, D.M. (2001). Human nature and culture: an evolutionary psychological perspective. Journal of Personality, 69, 955-978.
Buss, D.M., Larsen, R., Westen, D., & Semmelroth, J. (1992). Sex differences in jealousy: Evolution,
physiology, and psychology. Psychological Science, 3, 251-255.
Byrne, R.W., & Whiten, A. (1988). Machiavellian Intelligence: Social Expertise and the Evolution of
Intellect in Monkeys, Apes and Humans. Oxford: Oxford University Press.
Campbell, D.T. (1997). From evolutionary epistemology via selection theory to a sociology of scientific
validity. Evolution and Cognition, 3, 5-38.
Caporael, L.R. (2001). Evolutionary psychology: toward a unifying theory and a hybrid science. Annual
Review of Psychology, 52, 607-628.
Chomsky, N. (1968). Language and Mind. New York: Harcourt, Brace and World.
Cosmides, L., & Tooby, J. (1987). From evolution to behavior: Evolutionary psychology as the missing link.
În J. Dupre (Ed.), The latest on the best: Essays on evolution and optimality. Cambridge, MA: The
MIT Press.
Cosmides, L., & Tooby, J. (1992). Cognitive adaptations for social exchange. În J. H. Barkow, L. Cosmides,
& J. Tooby (Eds.). (1992). The Adapted Mind: Evolutionary Psychology and the Generation of
Culture. New York, NY: Oxford University Press.
Cosmides, L., & Tooby, J. (2000). Evolutionary psychology and the emotions. În M. Lewis & J.M.
Haviland-Jones (Eds.), Handbook of Emotions, 2nd edition (pp. 91-115). New York: Guilford Press.
Coyne, J. (1976). Depression and the Response in Others. Journal of Abnormal Psychology, 85, 186-193.
David, D. (2000). Prelucrări inconstiente de informatie. Contaminarea psihologică în mass-media, practica
clinică si juridică. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
David, D. (2006). Metodologia cercetării clinice. Fundamente. Iasi: Editura Polirom.
David, D., Szentagotai, A., Kallay, E., & Macavei, B. (2005). A synopsis of rational emotive behavior
therapy: Fundamental and applied research. Journal of Rational-Emotive and Cognitive-behavior
Therapy, 23, 175-221.
Ellis, A. (1962). Reason and emotion in psychotherapy. Secaucus, NJ: Citadel.
Ellis, A. (1994). Reason and emotion in psychotherapy (re. ed.). Secaucus, NJ: Birscj Lane.